Am avut privilegiul sa fac unul dintre primele interviuri cu Marius Manole din cariera lui de actor. Se intampla in 2006, la revista Tabu, si de atunci ne-am mai intalnit de cateva ori bune in interviuri. Eu intreband, el raspunzand.

Am cautat primul interviu pentru ca, odata cu emisiunea in care danseaza la Pro TV, mi-am adus aminte de povestea despre cum a dat Marius Manole la coregrafie si cum – pentru ca mi-a spus povestea asta in interviu – m-am gandit cu Laura Carnici (stilist la Tabu pe vremea aia) sa-l fotografiem in chip de balerin din alte timpuri care-si spune povestea, dar se si antreneaza (inclusiv cu spada) ca sa fie cat mai gratios.

Imi amintesc ca Marius era usor stresat la sedinta foto (cred ca a fost prima sedinta foto mai mare pentru el) si ca l-am chinuit foarte mult: a sarit, a facut piruiete, a duelat cu un adversar imaginar pret de multe ore fara sa protesteze 🙂

Stiu ca ma gandeam ca o sa ajunga foarte mare, nu doar pentru ca are o charisma incredibila (e un soi de energie in jurul lui cand trece la “treaba”, cand se aseaza in mood-ul de personaj, care pur si simplu te capteaza cu totul), ci si pentru ca munceste imens, trage de el pana dincolo de orice limita si-ar putea imagina ca are.

Am cautat interviul (il gasiti mai jos) pentru ca pe atunci nu era obisnuit cu presa, iar raspunsurile au o prospetime si o candoare pe care, cred, ca astazi a invatat putin sa le ascunda. Peste ani mi-a fost greu sa gasesc o alta cale sa scriu despre el, astfel incat sa arat din nou esenta caracterului lui, dincolo de orice personaj. (in cele din urma l-am dus pana la Brasov, la Hospice Casa Sperantei, ca sa cunoasca copii asemeni lui Oscar, personajul lui din spectacolul Oscar si Tanti Roz. Reportajul de atunci, se intampla in 2010, il puteti citi aici: Vizita.)

Cunoscandu-l pe Marius, ambitia si puterea lui de munca, plus magia pe care o genereaza in jurul lui cand munceste, sunt gata sa pun pariu ca va fi castigatorul acestei editii de Uite cine danseaza.

Acum e un bun prilej sa-i multumesc pentru ca a fost de fiecare data un interlocutor minunat si a avut incredere si disponibilitate sa mearga pe mana mea in a-l dezvalui publicului asa cum nu-l stie foarte multa lume.

(fotografiile de mai jos, au fost realizate de Cosmin Gogu pentru Tabu in 2006 si sunt dintre cele nepublicate in revista)

Marius Manole si frumusetea linistitoare a lucrurilor marunte (Tabu 2006)

E considerat revelatia teatrala a momentului, are un chip atipic si e ca un magnet pentru generatia tânara care se indreapta catre teatru. Are 27 de ani si, pentru ca e Balanta, e construit din paradoxuri: modeleaza pe trupul si pe sufletul lui personaje diferite, dar ii e frica de oameni; se incarca energetic pe scena, dar isi traieste cu voluptate momentele de singuratate; e erou in fata reflectoarelor, iar pe strada e un timid sincer care vrea sa treaca neobservat. Ii place sa se plimbe noaptea, sa stea dimineata pe terasa si sa fumeze la soare in tacere absoluta si isi doreste ca peste o vreme sa joace intr-un film de lung metraj, la un regizor român, in care sa faca un rol bun. Studiati-l pe Marius Manole intr-o excursie inedita prin viata si emotiile lui, prin acele lucruri marunte care iti arata frumuseti linistitoare.

 Fara frica pe scena

Eu am asa o structura ca profesional nu mi-e frica de nimic, ma bazez foarte tare pe capacitatea mea de munca si pe datele pe care le am, si stiu ca pot oricând sa ma duc la Braila sau la Timisoara, unde pot sa fac un spectacol in care sa arat alta parte din mine. Adica stiu dupa ce fac o drama, gen “Drept ca o linie” unde am jucat un homosexual bolnav de SIDA, stiu ca urmatorul spectacol trebuie sa fie unul de comedie care sa ma ajute interior.

Unele personaje sunt foarte riscant de facut. Pentru ca daca te duci in zonele alea usor intunecate si periculoase, iti asumi foarte multe lucruri si e riscul sa zici: „asta e o viata care pare interesanta, eu de ce nu traiesc asa?” Si usor-usor ajungi pe o parte care nu e tocmai buna. Si-atunci urmatorul pas trebuie sa fie ceva care sa-ti asigure echilibrul, sa-ti asigure confortul psihic.

Munca nu are cum sa strice, cele mai importante lucruri pe care le faci, se bazeaza pe foarte multa munca. E o chestie pe care am invatat-o de la parintii mei: lucrurile stabile, durabile, lucrurile care te ajuta intradevar in viata, se câstiga cu foarte multa munca.

Eu fac meseria asta din nevoia extraordinara de a gasi o punte de legatura cu oamenii. Pentru ca daca n-as fi avut meseria asta, probabil ca as fi fost un ratat. E cea mai buna cale pentru mine, pentru structura mea, de a comunica cu oamenii.

 Timid in viata de zi cu zi

Mie mi-e o frica teribila de oameni. Aparent sunt un om foarte puternic, poate sa bârfeasca lumea, sa spuna orice, nu ma atinge. Dar in momentul in care se tipa lânga mine sau cineva e agresat fizic, incep sa tremur si imi pierd controlul. Si daca n-as fi avut meseria asta n-as fi putut fi in contact cu lumea. Paradoxal, scena imi da protectie. Adica eu bun/ prost, nimeni nu poate sa urce pe scena sa-mi dea cu ceva in cap.

As prefera când merg pe strada sa fiu invizibil. Fac cele mai mici gesturi posibile, trec pe lânga oameni fara sa-i deranjez, umblu imbracat fara sa atrag atentia, nu-mi pun galben, nu-mi pun portocaliu, sa nu ies in evidenta cu nimic. Iar filmul si teatrul iti dau o aura speciala. Pari mai inalt cât esti pe scena, la televiziune pari mai matur. Eu cum umblu cu parul vâlvoi, nepieptanat, cine sa se mai gândeasca ca sunt actorul ala de pe scena?

 Indragosteala pe scena

Totul pe scena e la puteri exponentiale. Treci prin niste stari pe care nici macar nu poti sa le explici prin cuvinte. Uneori dupa spectacol te intreaba lumea, dar cum ai facut acolo? Si spun: „pai nu stiu, jur ca nu stiu”. In scena fiind atât de deschis, simti oamenii altfel, energia care vine din sala o simti altfel. Te indragostesti – si asta nu e o gluma – eu m-am indragostit pe scena mai puternic decât m-am indragostit in viata mea. In scena esti atât de deschis incât primesti sentimentele astea exact in plex.

 Indragosteala de acasa, tot in folosul muncii

Eu pâna acum am fost indragostit de doua ori, indragostit de-adevaratelea. In rest, asa joaca, sau mi s-a parut.

Eram actor la Braila când m-am indragostit de cineva care era la Bucuresti si am hotarât sa plec in capitala. Am plecat cu un rucsac si trei haine pe care le aveam la vremea aia. N-aveam unde sa locuiesc, n-aveam nimic, nimic. Dar Dumnezeu nu-i prost.  In perioada aia erau examenele pentru admitere la facultate, pentru coregrafie. Am luat cartile de la Razvan Mazilu, trei zile am invatat non stop si am dat admitere, mergând pe principiul ca nu poti sa stai degeaba intr-un oras. Si am ajuns student la coregrafie. Dar n-am terminat. M-au dat afara pentru ca aveam deja oferte din teatru si nu mai aveam timp.

  Seductia

Partea frumoasa a seductiei e adrenalina. Cele câteva secunde in care iti bate inima si simti, efectiv, ca nu mai e nimic in jurul tau. Poti sa te indragostesti si sa vrei sa seduci, fara sa ti se raspunda. E importanta emotia pe care o traiesti, cele 2-3 secunde de adrenalina pura. 

 Strada

Mi-am facut personaje inspirându-ma din strada. Am un sentiment foarte bun când vad oameni calzi, curati. Uite, odata eram in gara la Braila si am vazut un batrânel cu o sticluta de votca care avea un tic: tot timpul dupa ce bea din ea se uita o data in stânga, apoi in dreapta. Nu stiu de ce, ca de ascuns nu avea nimic de ascuns, dar avea ticul asta. Si intr-un personaj la Braila unde trebuia sa fac un batrânel fellinian, mai ciudat, am luat gestul ala cu sticluta.

 Singuratatea

Pentru mine cel mai frumos moment e drumul de la teatru spre casa, dupa un spectacol bun. Am goliciunea si impacarea aia ca am reusit sa dau ce a fost mai bun si ca e momentul sa merg acasa, sa ma dezbrac de tot ce a fost la teatru, sa fac un dus, sa iau o carte, sa-mi dau liniste, sa-mi dau timp. Sa ma uit la televizor fara sa ma uit la televizor, sa ascult muzica fara sa ascult muzica. Sa stau pe terasa sa fumez o tigara fara sa fiu nevoit sa vorbesc cu nimeni. ~la e cel mai frumos si mai inaltator moment desi se petrece intr-o singuratate absoluta.

 Parintii

Eu am avut o relatie mai distanta cu familia mea. Nu le-am spus parintilor: mama te iubesc, tata te iubesc. Eram un copil care pleca de acasa, dormea in teatru si il cauta tata pe strazi. Tata m-a vazut in „Inima de câine” si nu a vorbit o jumatate de ora. Dupa ce l-am intrebat, a zis ca i-a placut, dar a fost surprins ca mâncam de pe jos.  M–a intrebat: „Macar spala podeaua?”

Nu stiu daca sunt mândri de mine, pentru ca nu o arata. Sunt niste oameni simpli, muncitori amândoi, si pentru ei e important cât câstig ca sa am o viata confortabila. Pentru ei nu sunt importante performantele mele ca actor, pentru ca au alte repere.

De Paste am fost la ei si la bunica, iar la tara bunica avea pe perete o fotografie de-a mea, dintr-un ziar, lânga icoana. M-a emotionat gestul ei, dar n-am putut sa arat asta. Am dat-o pe bascalie, cum sa puna fotografia mea lânga icoana?!

 Frumusetea

Nu imi plac oamenii care se multumesc sa fie doar frumosi. O femeie care nu e frumoasa are mult mai multe atuuri decât una care e multumita ca e frumoasa si atât. O femeie care nu e frumoasa incearca sa-si dezvolte alte calitati: inteligenta, umorul, isi dezvolta sarmul. Stiu multe femei interesante, care nu sunt frumoase si pe care le plac mult mai mult. De fapt, mie nici nu-mi plac femeile cu frumusetea standard.

Mi se pare ca oamenii frumosi sunt… nicicum. Uite, spre exemplu, mie imi place foarte tare lumea curvelor. E o lume ciudata care ascunde foarte multe lucruri, care respira un aer periculos. Nu e o viata terna – mergem la serviciu, ne intoarcem acasa, suntem interesanti, parfumati si aranjati. Si in teatru, personajele ciudate ale caror suflete ascund multe lucruri, sunt cele mai frumoase. Când stateam printre câini ca sa ma pregatesc pentru Sharik (rolul din „Inima de câine” pentru care a fost nominalizat la Premiile UNITER 2006, n.r.), ma uitam atent la ochi. Mie si la oameni, si la animale, ochii mi se par cei mai importanti. Dupa aia, mâinile si gesturile.

Emotii

Eu ma emotionez foarte usor si aiurea. Si la filme, si la lucruri obisnuite. Animalele ma emotioneaza profund, uneori refuz sa ma uit la ele ca sa nu le vad cât sufera. Am lasat acasa, la Iasi, o catelusa. Sunt mai sensibil la animale decât la oameni, nu stiu de ce. Dar merg foarte mult cu trenul si vad o groaza de oameni care ar avea nevoie de ajutor, de oameni singuri. Traim intr-o lume pe care daca iti dai timp sa o vezi, te emotionezi mult prea mult, cred ca excesiv de mult.