Yearly Archives : 2011

private practice1fani grey’s anatomy? bucurati-va…

fani grey’s anatomy? bucurati-va…

Ma fascineaza filmele cu medici. Dr House, ER, Grey’s Anatomy… am dezvoltat chiar o teorie despre de ce au succes la public filmele astea. Pe scurt, teoria suna asa: avem o relatie de iubire si ura cu medicii (ne vad in cele mai vulnerabile situatii), dar nu ne gindim ca si ei sunt suflet; ca daca ei pling la munca, uneori e pt ca le-a murit un pacient; daca plingem noi pare un moft in comparatie cu asta. Iar filmele astea ni-i arata cu suflet. Si cu iubire.

Vrei sa stii pe larg teoria mea legata de filmele cu si despre medici?

Sunt fan Grey’s Anatomy. Nu stiu episode la care sa nu fi plins, de ma si gindesc ca sunt masochista: altfel de ce m-as uita cu o asemenea placere la un serial care ma face sa pling?

Ei bine, pentru fanii foarte foarte speciali ai serialului Grey’s Anatomy din 3 septembrie, la TLC, exista un serial care… continua actiunea medicilor simpa.

In limbaj tehnic se numeste spin off, dar pe limba noastra e asa: actiunea dintr-un episod e dezvoltata – personajele care apar noi in acel episod capata substanta si o viata mai lunga. Si se transforma intr-un serial de sine statator.

Filmul se numeste Private Practice, va fi simbata si duminica de la ora 22.00 la TLC si va promit ca, legat de el, dar si de Grey’s Anatomy, am niste povesti minunate si niste concursuri cu premii si mai si ( girlish stuff – aka manusi de piele si agende super super sic, si Ipod-uri).

Sa va vad cit de fani Grey’s Anatomy sunteti si cum deveniti fani Private Practice!

Slide1Sarah Jessica Parker, Angelina Jolie, Jennifer Aniston

Sarah Jessica Parker, Angelina Jolie, Jennifer Aniston

Sarah Jessica Parker, Angelina Jolie, Jennifer Aniston – pe repede inainte ( cu un scop anume, desigur) cite ceva despre cele mai cele dintre actritele americane, care au depasit elegant grantia de 40 de ani (sau mai au putin pina la ea)

Sarah Jessica Parker are un nou film – o comedioara romantica facuta pentru doamnele care au crescut cu Sex and The City si acum au copii, familie, job complicat si trebuie sa faca fatza situatiei… aglomerate.

Angelina Jolie isi face PR de mare clasa pentru filmul ei facut in Bosnia Hertzegovina. s-a intilnit cu presedintele bosniac, s-a pozat cu toata echipa filmului pentru Vanity Fair

Jennifer Aniston are si ea un film in toamna asta, alta comedioara romantica Wanderlust, despre un cuplu care-si doreste o viata mai culturala.

*
cind am vazut astazi ce proiecte au fiecare dintre ele, m-am gindit ca tot “nebuna” de Jolie iese mai bine pe termen lung… sigur ca si ea a facut comedioare ( aia cu Johnny Depp a fo o maaaaaaaaaaaaaare porcarie), dar stie ea sa se aseze bine in teren si sa faca si lucruri serioase… si-mi place ca , din distributia de no name-uri a filmului ei, se simte ca avea nevoie de intilnirea cu actoria pur singe… actori de teatru sau de film independent, care nu s-au manierizat in reteta hollywoodiana.

nu zic ca e rea reteta aceea, ci doar ca nu poti sa maninci doar prajituri la fiecare masa, mai ai nevoie si de fripturi. (sau viceversa)
btw, cele 3 sunt cele mai bine platite actrite din lume.

2406
123831_7_600trend: animal print

trend: animal print

cind spunem animal print ne gindim la “leopard”.

doi artisti australieni Me & Oli vad insa lucrurile putin diferit… iar print-urile lor se anunta un trend care va fi preluat de multi designeri

“Me” – vine de la artista Lalita Lu, un designer de materiale din Sidney…

1553
nescafe dolce gustocele mai frumoase cadouri

cele mai frumoase cadouri

unii oameni chiar stiu sa faca daruri.

au ei un al saselea simt care-i face sa se gindeasca la experienta pe care ar avea-o cel care primeste darul…

ca sa intelegeti de ce m-am gindit sa scriu asta, o sa o iau cu inceputul.

***

dupa cum stiti din postarile mele de peste week end, simbata si duminica dimineata citesc presa americana sau britanica – ny times, new yorker, guardian.
ce nu stiti e ca am un mic ritual ( mi-e frica sa-l numesc tabiet, pentru ca asa e putin batrinicios): imi fac cafeaua, imi iau scaunul preferat – unul roshu foarte simpatic – il duc catre fereastra (la ora aia soarele nici nu se vede pe fereastra mea), imi sprijin picioarele de un calorifer, in stinga o am pe zanzi (o planta din zanzibar pe care o cresc de vreo 5 ani), linga zanzi pun cafeaua, iar in brate laptopul pentru excursiile in online.

si petrec asa, cam 2 ore… matinale, ce-i drept… de pe la 7 la 9…

*
astazi am primit un dar care se refera la acest obicei al meu: un Piccolo Nescafe Gusto, cu tot cu noua bautura Expresso Barista si cu…. 8 exemplare din NewYorker (colectia pt ultimele 2 luni)!!!
Iar intr-o scrisoare atasata sunt anuntata ca “in aceasta zi de week end, vrei sa plutesti din linistea camerei tale catre tinuturile Italiei pentru a trai experienta unica a cafelei italiene si a te relaxa pe meleagurile inverzite si pline de istorie ale acestei tari. Trebuie sa ai incredere in puterea gindului, iar noul tau prieten Nescafe Dolce Gusto te poate conduce in aceasta calatorie virtuala mult mai repede decit ai crede.”

Draga Nescafe Dolce Gusto, Draga Graffiti PR, va multumesc frumos pentru dar… e minunat.

Stiu ca miine nu e week end, dar uite scaunul, uite revistele si pe Piccolino (seamana cu un pinguin, vi s-a mai spus?!), sunt toate pregatite sa fac ca in toata casa mea sa miroasa a coffee shop, in timp ce voi savura un prim NewYorker & un Espresso Barista.

si in week end invit si niste prieteni sa le arat ce barista m-am facut peste noapte (dureaza fix 60 de secunde sa fac bautura cu piccolino, stiu:) )

P.S. tocmai mi s-a spus ca am abonament la NewYorker pina in mai 2012!!! f happy sunt. multumesc mult de darul asa bine tintit.

2751
newlook1vrei un new look?

vrei un new look?

cind faceam experimentul Economisesti cumparind cu cardul, am fost la un pas sa-mi cumpar online o bluzita de la new look; un brand britanic de haine…

dupa care am aflat ca vin in romania din toamna asta si mi-am zis ca mai bine cumpar ceva care e mai “inaccesibil”.

*
miine se lanseaza in AFI Cotroceni primul magazin New Look din cele peste 20 in plan in Romania.

astazi ar trebui sa ajung la o vizionare in avanpremiera a colectiei lor, dar nu stiu inca daca o sa ma impac cu caldura care imi face viata grea in ultimele zile si am sa ies din casa.

daca ajung, va spun miine ce au in colectie ( apropo primii 700 de vizitatori de miine primesc vouchere de discount cadou); in avanpremiera insa iata ce aveam eu pe lista scurta de cumparaturi de la ei, pe perioada experimentului.

nu mai stiu preturile exacte; erau oricum pina in 30 de lire toate, rochia la reducere era – stiu sigur – 9 lire.

*
si nu, n-am fost platita pentru acest post, nu am primit niciun cadou… stiu brand-ul din anglia si ma bucur ca a venit si in RO.

1751
monroe mimand fericirea, pe terasaMonroe la Paris, via New York

Monroe la Paris, via New York

Daca ajungeti la Paris pana in 7 octombrie sa mergeti sa vedeti o expozitie la care mi-am trimis deja toti prietenii: Une Blonde à Manhattan, la Maison des Etats-Unis (3, Rue Cassette).

Blonda este nimeni alta decat Marilyn Monroe, fotografiata de Ed Feingersh in timpul perioadei de studiu la Actors Studio ( anii ’50). Fotografiile sunt expuse in premiera si au o poveste de film: negativele au fost descoperite intr-un depozit din Brooklyn in anul 1987 si ulterior au intrat in posesia celor de la Getty Images si in arhivele lui Michael Ochs, un colectionar californian.

Sa cautati in librarii si cartea lui Adrien Gombeaud, “A Blonde in Manhattan”, despre viata lui Marilyn Monroe la New York, ilustrata cu o parte dintre imaginile vernisate.

*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

2050
kelly-thompson-annieerotism

erotism

erotism in arta desigur:)

azi am descoperit-o pe kelly thompson, fotograf de moda si ilustratoare.
plus seria ei de desene prin care incearca sa arate ca geek girls sunt hot… la urma urmei tot ce ni se pare sexy e in mintea noastra… cu ceva proiectii externe:)

sexy nonsalant.

1920
jack-kerouackerouac – un interviu rar

kerouac – un interviu rar

pentru fanii lui Jack Kerouac, o bijuterie de interviu… in paris review

The Kerouacs have no telephone. Ted Berrigan had contacted Kerouac some months earlier and had persuaded him to do the interview. When he felt the time had come for their meeting to take place, he simply showed up at the Kerouacs’s house. Two friends, poets Aram Saroyan and Duncan McNaughton, accompanied him. Kerouac answered his ring; Berrigan quickly told him his name and the visit’s purpose. Kerouac welcomed the poets, but before he could show them in, his wife, a very determined woman, seized him from behind and told the group to leave at once.

(…)

“As the evening progressed the atmosphere changed considerably, and Mrs. Kerouac, Stella, proved a gracious and charming hostess. The most amazing thing about Jack Kerouac is his magic voice, which sounds exactly like his works. It is capable of the most astounding and disconcerting changes in no time flat. It dictates everything, including this interview.”

***

INTERVIEWER

What is that state of “Yeatsian semi-trance” which provides the ideal atmosphere for spontaneous writing?

KEROUAC

Well, there it is, how can you be in a trance with your mouth yapping away . . . writing at least is a silent meditation even though you’re going a hundred miles an hour. Remember that scene in La Dolce Vita where the old priest is mad because a mob of maniacs has shown up to see the tree where the kids saw the Virgin Mary? He says, “Visions are not available in all this frenetic foolishness and yelling and pushing; visions are only obtainable in silence and meditation.” Thar. Yup.

restul, o bucurie de interviu, aici.

beautycel mai prost sfat de beauty?

cel mai prost sfat de beauty?

toata lumea da sfaturi peste sfaturi legate de frumusetea noastra… revistele si site-urile se intrec in cele mai tari trucuri de frumusete si cele mai cele sfaturi…

daaaaaaar, in caldura asta ingrozitoare in care nici mustele n-au energie sa zboare, m-a lovit un gind:

care e cel mai prost sfat intru infrumusetare pe care l-ai primit?

*
sper sa nu se supere companiile de produse cosmetice, pur si simplu m-am gindit ca am primit fiecare sfaturi proaste dar despre astea nu scrie nimeni, desi ar fi de invatat din ele…

1798
annieleibovitzaplLove & death

Love & death

Suna ca in filmele cu reteta sigura – love & death – dar nu e vorba despre asta. Uneori viata bate filmul.

*
Te gindesti ca moartea e grea de privit; pui in imaginile pe care le vezi toate temerile tale , dorinta de protectie a celor dragi si instinctul tau de aparare; ai vrea sa fii ca strutzul: daca nu vezi, poate ca nu exista.

Dar se intimpla ca o fotografie despre moarte sa fie una despre iubire; iubire vulcanica; profunda, carnala, grea de dus, dar si mai greu de povestit.

*
Mi-a dat ieri Edi Enache un album de fotografii semnate de Annie Leibovitz , A photographer’s life – 1990 -2005

Asa cum spune si titlul sunt fotografii din 15 ani de munca a lui Leibovitz, de la vedete hollywoodiene sau presedinti de state pina la viata ei privata – alaturi de scriitoarea Susan Sontag ( o iubire despre care n-au comentat niciodata in public).

Catre sfirsitul cartii sunt cadre de la moartea lui Susan. Imbracata pentru inmormintare cu o rochie aurie din matase plisata, la git cu o esarfa cumparata din italia, asezata pe o masa la morga.

Cadre trase cu lacomie, unul dupa altul, detalii ale miinilor, ale picioarelor; o insiruire de amanunte prin care simti ca fotograful nu poza in momentele alea, incerca sa-si intipareasca in minte (sau pe film) orice mica parte a unui trup pe care nu-l va mai vedea vreodata.
Si e asa de puternica insiruirea de fotografii, incit te uiti la ea si-ti spui: nu sunt despre moarte, sunt despre iubire.

Pe pagina urmatoare e un cadru alb negru, linistit, lasat sa respire in mult spatiu.
*

Asta e pentru voi, pare ca spune; asta e amintirea oficiala.

*

Susan si Annie au fost impreuna 15 ani si Leibovitz spune, inca din prefata, ca acest album e doliul ei.

Dar daca esti atent la fotografii si cronologia lor, intelegi ca Leibovitz n-a “ingropat-o” inca pe Susan. Pentru ca dupa imaginile cu inmormintarea – toate din 2005, apare o fotografie cu colectia de pietre de mare a lui Susan de pe terasa, o fotografie facuta in 1990, iar apoi sunt fotografii cu nasterea gemenilor (Annie a apelat la o mama surogat) din 2005.
Pe fetita nou nascuta o cheama Susan. Si stii ca, intr-un fel intim si plin de iubire, Sontag e inca acolo.

Si-ti cam vine sa plingi.

*
Multumesc frumos Edi pentru excursia printre sentimentele acestor doamne.

Am avut norocul sa o intilnesc pe Annie Leibovitz, puteti sa cititi despre asta aici si aici

1674
Razvan si Dani  X FactorSurprizele de la X Factor Antena 1

Surprizele de la X Factor Antena 1

Cind a fost preselectia din Bucuresti, am avut acces exclusiv in culisele productiei XFactor Antena 1 si, pentru ca am tot fost plecata, abia acum am gasit ragazul sa scriu.
*

Cea mai mare surpriza, pentru mine, a fost Adrian Sina. Il stiam din trupa Akcent, mi-l imaginam un domn politicos si cumintel… in banca lui. Il ajuta chipul sa-ti imaginezi ca e dragalas, pe genul romantic… asa ca banuiam ca el o “omul bun” din juriu, iar Mihai Morar e “omul rau”.

Ba pardon! Adrian Sina e ucigator… le explica participantilor politicos ( macar cu asta am avt dreptate, e politicos) unde si ce gresesc (cu mega argumente profesionale), dar o facea scurt, ferm, fara sa lase loc de replicat. Ca un jucator de tenis bine antrenat care a vazut locul liber in terenul tau si bombardeaza cu un forehand acolo.

Daca eu as fi fost in locul concurentilor, ma interesam dinainte care sunt melodiile preferate ale lui Sina si invatam bine una dintre ele, poate asa aveam o sansa mica mica sa-l fac sa zimbeasca. (ma rog, poate sa fie un pont bun pentru cei care sunt in competitie…pt ca el ramine in juriu forever si vai de sufletul concurentilor)

L-am vazut si in culise. Nu stia cine sunt, deci eram “safe”. Tot serios. Se plimba la pas pe un culoar unde erau cabinele juratilor si ale prezentatorilor, foarte concentrat. Si mi-am promis ca o sa numar de cite ori zimbeste in tot show-ul… Poate facem pariuri pe cite zimbete adunam, mai ales ca am primit un rucsacel plin cu lucruri tres simpa cu logo-ul XFactor Antena 1 si vreau sa-l dau premiu cind incepe show-ul la tv.

*
Pe Paula Seling si pe Mihai Morar ii stiu de foarte multi ani. Ma asteptam sa se vada din nou perfectionismul Paulei, dar si latura ei foarte sensibila. O sa le vedeti din plin pe amindoua.

Insa abia in show-ul asta o sa-l vedeti pe Mihai mai aproape de ce e el – acasa, pentru ca Mihai e mult mai citit si mai sensibil decit lasa sa se vada la Radio Zu. (cind eram colegi la radio, ne intreceam in lecturi saptaminale si, desi citesc f repede si eficient, ma intrecea deseori.)


Preferatii mei, Razvan si Dani erau semi cuminti; adica Dani era pasnic, iar Razvan filma in locul operatorilor spre distractia tuturor. Partea asta cu distractia si echipa uriasa din spate n-o sa o puteti vedea la televizor, dar era un spirit de gasca foarte fain in culise. Atit de fain incit, desi imi propusesem sa stau doar o ora, am plecat dupa 3! (iar la iesire, m-am mai oprit un sfert de ora de vorba cu producatorul care ii “arunca in groapa cu lei pe concurenti” – la propriu: le numara secundele si le spune “intra!”. In tensiunea si emotiile de acolo, in cele 5 secunde in care sunt numarati concurentii inainte de a intra in scena, se vede cel mai bine caracterul lor. Dar despre asta va povestesc cind incepe showul la tv.)

*
La inregistrarile la care am asistat au fost citeva faze care m-au facut sa pling.

Unui tinar care facea parte dintr-un grup, Mihai i-a cerut sa se desparta de colegul si prietenul de trupa, anuntindu-l ca are votul lui, dar doar in varianta solo. Tinarul s-a gindit in timp ce colegul lui facea pasi mici pe scena, ca un leu intr-o cusca, si-a spus “DA”. Paula a votat NU , justificind ca nu vrea sa strice prietenia dintre cei doi. Ce-a votat domnul Sina… o sa vedeti in show.
Dar era atit de multa tensiune in sala in secundele alea si mie mi s-a parut atit de nedrept ca Mihai l-a pus sa aleaga muzica sau prietenia, desi avea dreptate; doar unul din cei doi cinta pe bune.

M-au mai facut sa pling doua surori. N-am vazut live niciodata asa ceva, desi am jelit cu suspine la filmulete similare pe youtube. Le vazusem si pe hol cind intrasem (garderoba de la sala palatului era “livingul” concurentilor si ma strecurasem printre ei curioasa), dar nu as fi zis niciodata ca pot cinta dumnezeieste. Pareau – sa ma ierte – niste soricei de biblioteca. Dar cind au inceput sa cinte erau ca niste vase comunicante prin care curge aur lichid: straluceau, isi preluau pe nesimtite una alteia versul, aveau niste voci care se completau perfect…
Si-am stiut din primele 10 secunde ca juriul nu o sa le intrerupa. Filmarea aia va fi un mega viral, cind va incepe show-ul, iar aplauzele salii – uralele ei – o sa va dea multi multi fiori. (asta e cu adevarat frumos la genul asta de show-uri: cind se transmite emotie pura, toata lumea recunoaste starea si se bucura din suflet)

Si m-a mai emotionat un bunic care, la pauza de prinz, n-a iesit din sala. Tot publicul era afara la fumat, respirat aer curat, mincat, baut cafea, iar in sala de spectacol erau doar femeile de serviciu si un domn imbracat in alb care vorbea la telefon “Sa vezi ce frumoasa e pe scena, cu lumini! Da, merge mai departe.” Dupa ce-a inchis, mi-a explicat ca e pentru prima data in Bucuresti, pentru nepoata care tocmai trecuse de preselectie, dar ca nu iese din sala pentru ca ii e frica sa nu se rataceasca. Avea “70 si un pic de ani”.

*

X Factor incepe la Antena 1 in septembrie si mi-au promis ca ma mai primesc in culise, asa ca va mai povestesc.

4235
Slide5with or without you

with or without you

ieri am descoperit la alex traila asta

apoi mi-am remintit de asta

diana iurkiewicz a preluat pe pagina ei de fb cello2 si sid stefanescu a comentat adaugind asta

apoi a mai adaugat si asta

*
oare cite versiuni exista de la with or without u?

un cintec care a fost subiectul unei mari dispute in trupa u2 pentru ca bono voia sa-l faca, restul trupei il considera prea siropos.

si cit de mare trebuie sa fie bucuria unor muzicieni cind vad ca multi alti artisti simt nevoia sa dea chip emotiilor lor prin acelasi cintec?

Through the storm we reach the shore
You give it all but I want more
And I’m waiting for you

3799
singuratatesinguratate

singuratate

am locuit 10 ani intr-o casa. abia cind a dormit o fata la mine, dupa multa vreme de stat acolo, mi-am dat seama ca am baia mica. a intrat in baie si, cind a inchis usa, m-am gindit “oare are loc?”. eu tineam mereu usile deschise.

*
un domn cu care am facut un interviu astazi.

1310
rodicamandache11Dorulet

Dorulet

ieri am gasit la carturesti Visul unei nopti de iarna, piesa lui Tudor Musatescu cu Rodica Mandache si Florin Piersic.

m-am uitat azi noapte cu o mare bucurie la piesa.
am marele noroc sa o stiu pe doamna Mandache si sa ne fi intilnit (nu atit de) des (pe cit ar trebui) in ultimii ani. stiu povesti minunate despre teatru de la dinsa, unele chiar despre spectacolul asta.
stiu povesti despre spectacolele in care joaca acum (chiar vineri am vazut-o alaturi de Marius Manole in Marea iubire a lui Sebastian, la Godot… si-am avut placerea si onoarea, impreuna cu Ana si Raluca, sa o conducem acasa si sa mai povestim povesti despre teatru), dar niciodata nu am vazut-o pe doamna Mandache ca in piesa asta. Ca in “Doruletz”, cum se numeste personajul sau. ( niciun gest, nicio privire, nicio inflexiune a vocii )

asa ca am furat de pe ecran, cu printscreen, citeva imagini din piesa:)

anul trecut, mi-a povestit despre cum a schimbat-o piesa asta. am cautat prin arhive si-am gasit fragmentul de text.

Crede ca intâlnirea cu inteligenta lui Florin Piersic in „Visul unei nopti de iarna” a modelat-o ca actrita.
„Florin Piersic nu e ca restul oamenilor. De actori nici nu mai vorbesc. E din alt aluat. I-a placut atât de tare rolul meu incât venea si repeta pentru mine, nu pentru el. Regizorul era un coleg de-al meu, Dan Necsulea. La prima repetitie, ne-am dus la National, eu, Florin, regizorul si am deschis textul. Citeam si imi placea de mine, stiam ce grozava sunt si ce talentata. Si Florin a zis: «Uite despre ce e vorba. Rodica e o actrita foarte colorata, ca si mine de altfel. Acum noi trebuie sa ne chinuim sa-i scoatem tot ce ne-a aratat aici ca sa ajungem la ea. Ala-i rolul.» Pesemne ca alta actrita ar fi spus «vezi-ti de treaba». Astea sunt caderi de sus, dar eu reactionam bine si-am lucrat minunat cu el.“
La aniversarea a 50 de ani de cariera ai lui Florin Piersic, s-a spus ca i-a facut cea mai frumoasa urare. Intre multele amintiri si snoave de pe platourile de filmare povestite de partenerele lui de de-a lungului timpului, Rodica Mandache i-a urat „Sa nu fii singur”.

*
alte doua lucruri minunate pe care mi le-a spus doamna Mandache

„E la fel de greu de suportat o lauda ca si o injuratura. E aceeasi carare. Nu e usor de primit. Dar asta nu inseamna ca nu le depozitezi undeva, unde te intâlnesti cu ele si le scoti din când in când. Si pe unele, si pe celelalte.”

„Dupa fiecare rol extraordinar sa nu-ti inchipui ca esti placat undeva pe un piedestal si de acolo te ia toata lumea. Nu. Succesul tine cât tine rolul ala. Atât. Si daca intr-o zi ti se umfla maseaua, nu mai tine nici cât rolul ala.”

*
daca-si doreste cineva sa vada piesa, va dau cu drag DVD-ul, lasati la comentarii un semn:)

5681
IMG_4821Mariana Mihut si timiditatea

Mariana Mihut si timiditatea

Se spune ca actorii sunt foarte timizi, iar scena e singura lor cale de eliberare. Ati declarat în repetate randuri ca sunteti timida. E adevarat?

“E prima data cand aud ca si alti actori sunt timizi. Eu am vazut niste impertinenti”, rade Mariana Mihut. “Nu stiu, nu cred ca e o teorie care sa se confirme in realitate. Dar in ce ma priveste, chiar trebuie sa-mi inving timiditatea”.

Felul Marianei Mihut de a acorda interviuri rar, foarte rar, a devenit proverbial. Cind se facuse ora pentru interviul nostru , la 11 fix, niciun minut mai devreme, intr-o dimineata de Festival Anonimul, in Delta, a incuiat silentios usa casutei din lemn in care era cazata. Purta o palarie din paie, la git o esarfa si pasea masurat, ca pisicile.

“Buna dimineata, draga mea”. Ochii, de un verde vioi, straluceau.

Avea un amestec de caldura si curaj, barbia dreapta, de parca atunci ar fi coborit de pe scena, din Lear – un rol care ii e foarte drag –, dupa un tur de forta fulminant.

Cum stateam fata in fata, Mariana Mihut a povestit despre timiditate. A lasat sa se vada, autoironic si onest, ca si marii actori sunt vulnerabili, stiind ca se poate invata din asta.

“De cele mai multe ori, in tinerete – nu stiu cum e la varsta asta, daca m-am schimbat –, paream pur si simplu idioata din cauza timiditatii. Eram cineva care nu-si gaseste vorbele, care se balbaie şi se-nroseste, face pete pe gat. Ce poti sa crezi despre un asemenea om, care si-a ales si sa fie actor, decat ca este idiot?”.

Data viitoare cind o voi vedea pe scena, locul de putere suprema, unde c-o singura replica iti poate taia respiratia, o sa ma gandesc la zambetul care insotea marturisirea asta.

“Timizii nu sunt tampiti, sunt numai timizi”.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul , Dilema

2386
calwith u

with u

el: in seara asta, si tu si eu suntem singuri. haide sa cinam impreuna.
ea: si credeti ca o sa fim mai multi daca o sa fim amindoi?

tatal: femeia se hraneste cu poezie cind e fata, cind e nevasta tre sa-i dai proza

*

dintr-o piesa de teatru (romaneasca) pe care am vazut-o acum pe dvd… aproape ca v-as da un premiu daca stiti despre ce e vorba

cintecelul l-am furat la sfirsitul vizionarii de la Alex Traila ( dada, fix domnul care s-a pozat cu Angelina Jolie, dar acum are asa de multa treaba incit i se par ani distanta de la pozele alea)

“gluma e singurul lucru serios, gluma si saracia…”

tot din piesa …

miine detalii despre piesa cu print screen cu secvente sa vedeti minunatie de actori romani in tinerete.

2555
questionmarkdezbrac-o/imbrac-o pe Elena Udrea

dezbrac-o/imbrac-o pe Elena Udrea

De 2 zile e pe facebook o aplicatie (via Catavencii) “dezbrac-o/ imbrac-o pe Elena Udrea” si toti cei care ma invita sa ma joc cu aplicatia asta primesc un frumos unfollow de la mine…

*
Inteleg ratiunile comerciale pentru care a fost facuta aplicatia = trafic ( ne jucam cu o figura publica, cu sex appeal, intr-un context care implica sexualitatea)
Inteleg ratiunile politice = suntem cu tunurile pe ei, sa-i bombardam cit mai mult ca poate mor. ( e fix din aceeasi categorie cu “chilotii elenei udrea” stire dezbatuta pe larg la tv cind de fapt i se vedea dublura de la fusta si era, oricum, irelevant.)

Ce nu inteleg e de ce oameni educati pot promova porcaria asta. Pentru ca dincolo de toate ratiunile mai mult sau mai putin ascunse, prin campania asta odioasa noi aratam ca n-am depasit anii comunismului. Ca vrem femei imbracate ca un sac, cu cit mai urite, cu atit mai bine.

In plus ne arata cum suntem noi, ca popor: gregari, vulgari, grobieni. (sau o parte -mare – dintre noi, ca sa nu protestati imediat, fara sa mai vedeti inima problemei)

(am mai scris despre asta si in urma cu citeva saptamini)

A trecut vremea in care Elena Udrea se imbraca precum o duduie, cu decolteuri profunde si fustite scurte; acum se imbraca decent – uneori chiar f frumos – si e treaba ei citi bani da pe haine, atit timp cit nu putem face dovada ca a furat banii pe care i-a folosit in achizitiile vestimentare.

*
Am intilnit-o pe Elena Udrea o singura data – in 2008, cind am facut pentru Tabu un interviu amplu despre copilaria sa. l-am scos din arhive si l-am postat aici.

N-am votat echipa din care face parte Elena Udrea, ba chiar cind a fost numita ministru a fost prima data cind m-am gindit serios sa plec din tara, dar ceea ce se intimpla acum in presa nu face altceva decit sa-mi creasca simpatia pentru ea.

Grav e ca, pe termen lung, viitoarele femei din politica sau spatiul public vor invata ca daca te imbraci in pinza de sac e cel mai bine. Insipid, incolor, fara nicio personalitate. Ca doamna Sulfina Barbu (sa ma ierte, ca am adus-o in discutie)

Ma enerveaza teribil ca tot ce gasim de criticat sunt hainele si facem campanii din asta, in loc sa analizam pe bune ce fac oamenii astia… sa dovedim daca fura, daca nu si-au facut treaba. Dar nu cu vorbarie, sa facem investigatii jurnalistice serioase, nu dat cu presupusul…

*
Ne uitam cu mare bucurie la cum sunt imbracate ale femei publice din lume ( Kate Middleton are site-uri pe care i se dezbat tinutele si care impulsioneaza teribil vinzarile brandurilor pe care le poarta, multe dintre femeile politice ale lumii se imbraca impecabil), de ce oare nu putem sa apreciem si cind ai nostri/ ale noastre se imbraca decent?!

(acest post nu este deschis comentariilor pentru ca stiu ca ambele tabere “udrea” – si cea pro, si cea contra – sunt fanatice si nu tocmai politicoase. )

2352
e udrea tabuElena Udrea – interviu

Elena Udrea – interviu

in februarie 2008, am facut un interviu cu Elena Udrea pentru Tabu. il gasiti integral mai jos

foto Cosmin Gogu, tabu feb 2008
***
Există o declarație a dvs., pe blog, în care faceți referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea și la șansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar și la câte mi-aș fi dorit și mi-au lipsit și aș vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorință neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-ați dorit și nu ați avut?

Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în fața blocului; o copilărie fericită pentru că părinții ne-ar fi dat tot ce ne doream.

Mai aveți frați?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani și jumătate. Eram foarte mulți copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în fața blocului, până noaptea târziu în vacanțe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos și nu pot să spun că atunci am simțit lipsurile. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu știam că există.

Dar există lucruri pe care vi le doreați, de exemplu de Crăciun, și nu le-ați primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpușă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpușile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinții încercau să-mi asigure ceea ce mi-aș fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului școlar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câți pantofi avem acum și cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei și a adolescenței mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului școlar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te țină două-trei ierni. Azi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creștea puțin piciorul pentru că erau obligați să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

Erați ambițioasă la școală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambițios. Am luat premiul întâi din clasa I și până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenței, pe care eu am simțit-o acut, punându-mi întrebările pe care și le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică și am început să învăț doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

Dar erați un lider informal?
E.U.: Nu știu, cred că ar trebui întrebați foștii colegi, ei ar ști să răspundă cel mai bine. Eram lider și prin faptul că eram comandant, mai întâi de detașament, apoi locțiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaștere importantă pentru acea perioadă și-mi aduc aminte că am fost așa de mândră când m-au făcut comandant de detașament, că mi-am pus șnurul și la șorțuleț. Mi-a spus învățătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

Părinții ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt și acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau mașinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram și eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic și eu făceam treaba prin vecini.

Cu cine vă înțelegeați mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinții ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că așa sunt tații, ei oricum stau mai puțin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejați față de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă. Singura pretenție pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e șansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

Vă aduceți aminte de momentele în care discuțiile cu părinții au devenit „serioase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem deja de acasă. Mama și acum are pretenția să-mi spună cum să fac și ce să fac. N-am avut acel gen de relație în care să discuți, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educați altfel. Noi știam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinții, și nu discutam. Multe lucruri firești nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar și atunci cu atenție și reticență.

Erați printre fetele populare din școală, cele pe care le plăceau cei mai mulți băieți?
E.U.: Am avut o adolescență foarte ciudată. Poate din cauza educației și a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în școală sau în liceu. Nu se permitea așa ceva. Eram în clasa XII-a și ieșeam în oraș, iar mama trebuia să știe dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieșeam, trebuia să știe foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca și dacă nu se întâmpla așa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să știu, au și recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbița – așa mi se spunea pentru că mă mai cheamă și Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau și mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obișnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în niște rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu și nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral și mama trebuia să o coasă.

Dar care a fost momentul în care ați început să aveți încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieșeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulți ani, terminasem fa¬cultatea când am ieșit prima oară cu soțul meu într-un loc în care veneau multe personalități publice. Nu știu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alții care aveau mai multe calități decât mine.

Dar cum v-ați defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relație. Am o relație de 11 ani cu soțul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reușesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viața publică. Mai puțin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenția despre mine că aș fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi. Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac și n-aș vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aș vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reușit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

Când v-ați îndrăgostit, cum erați?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relație. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, toată viața am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relație, nu știu cât pun suflet și cât pun rațiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soțul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

Ce zic părinții despre succesul pe care-l aveți acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul și de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Președinție. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns și a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească așa despre el.“ Ea era obișnuită cu mine cu o altă ima¬gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuți. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Åži m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

Prima ședință politică vă mai amintiți care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu președintele Traian Băsescu care câștigase postul de primar al Capitalei. Åži a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianței. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câștigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puțin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanți, că mai aveam puțin și-i fixam și agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veți fi politicieni când se va opri lumea pe stradă și vă va recunoaște. Dacă vă puneți la un colț în intersecție și trec oamenii pe lângă voi fără să știe cine sunteți, nu sunteți politicieni.“ Åži îmi amintesc că în toată ședința n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecția de politică.

Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar și acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt și alte femei care fac politică și nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competența, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

Dar dacă ați fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeți că ați mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aș fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician. Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deși mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simț, am să-i dau în judecată, pentru că m-a și ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obțin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaș – și financiar, și logistic – și tot nu reușeam. De exemplu, în urmă cu mulți ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reușit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deși tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

Dacă mâine ați renunța la viața publică, ce-ați face?
E.U.: Nu vreau să renunț la politică, e viața mea, fac ce mi-am dorit și îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai face asta. Cred că aș fi exact ce am fost înainte, avocat.

Ați tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viață, sigur aș suferi dacă n-aș mai face politică. Dar celebritatea îmi folosește ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulțime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă privește. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poți să obții încre¬derea oamenilor, am nevoie de ea.

În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut trimitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-ați gândit vreo clipă în acele momente să renunțați la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spațiu privat, cineva care nu știa cum se răspunde la interviuri. Nu știam că niciodată nu spui tot ce-ți trece prin cap ca și cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să știu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aș fi depășit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit niște oameni care mă creditaseră și care probabil că și-ar fi dorit să nu fiu în situația aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

Când ați plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanță. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aș plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar știu că sunt oameni care cunosc adevărul și cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Azi rațiunea câștigă, reușesc să trec peste astea.

3249
MarlonBrandode neinlocuit

de neinlocuit

“To be irreplaceable you must always be different.” Coco Chanel

***





adauga tu mai departe

2893
IMG165arthur verona- san francisco

arthur verona- san francisco

de fiecare data cind trec pe strada arthur verona, imi amintesc de san francisco.

e o strada in san francisco (poate cel mai open minded dintre orasele americane ) care e plina de graffiti. strada asta e atit de celebra incit apare in ghidurile turistice linga cartierul gay (in San Francisco Harvey Milk a creat prima comunitate gay publica din America… Gus Van Sant a pus pe ecran povestea cu Sean Penn in rolul principal

in fiecare an, intr-o perioada bine stabilita, vin pe aceasta straduta, care e mai ingusta decit Verona noastra, copiii rebeli care au ceva de spus: isi pun mesajul pe pereti si-si spun povestea lumii. iar turisti din toate colturile lumii vin si citesc mesajele.

cind am fost eu acolo erau si aceste graffiti

desenele de pe peretii stradutei, care se numeste Clarion Alley, se schimba la 6 luni.

*

azi am fost pe Arthur Verona

si m-am gindit sa scriu povestea strazii Clarion pentru ca ar putea fi punct de inspiratie ca Verona noastra sa devina si ea o atractie turistica.

2143

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!