vineri seara la Los Angeles a fost lansarea colectiei Marni pt H&M. printre invitati Mel Gibson (care declara ca nu stie nimic despre moda si nici cine e Marni), Drew Barrymore, Milla Jovovich, Winona Ryder, Sofia Coppola…
iata aici un film de 2 minute cu o parte din vedetele de pe covorul roshu, multe dintre ele imbracate in hainele create de Marni pt H&M
cea mai tare fotografie de la New York Fashion Week a fost postata de David Beckham pe twitter
“So proud of my wife taking #NYFW by the balls”
*
din categora vestilor care vor face ocolul lumii, la NYFW a murit o doamna critic de moda in primul rind in timpul unui spectacol. avea 95 de ani si a facut un atac de cord. Zelda Kaplan.
aceasta este o fotografie facuta cu citeva minute inainte de a muri.
*
ana wintour si roney mara la prezentarea calvin klein care se desfasoara chiar in momentul in care scriu
emma stone si roney mara, in primul rind, tot la calvin klein
tot CK
ralph lauren, look-ul meu preferat dintre tot ce am vazut
*
backstage-ul il realizez cu fotografii de pe twitter de la jurnalisti, modele, designeri
pe principiul postasul suna de cite ori vrea el, iar a sunat la usa in dimineata asta.
mi-a adus o pungutza care are inauntru un tricou dintr-un material f misto, pe care scrie I love BB.
si pe punga la fel si e numele meu.
am intrebat curierul de la cine e si-a spus “nu pot sa va raspund”
ok, eu iubesc BB, dar ce e BB asta?
daca stiti sau daca pur si simplu vreti sa va dati cu parerea, fac cinste cu o carte simpa celui mai creativ raspuns:)
Acum vreo luna, la o cafea, Cristina mi-a spus ca Amos Oz urmeaza sa vina in Romania, la finalul lui februarie. Acum o saptamana, Alice Ene de la Humanitas imi trimitea un email cu detaliile venirii lui Oz si despre seara de 27 februarie, cand va vorbi in fata fanilor, la Atheneul Roman.
Nu sunt o fanatica obsedata de personalitati si nici nu obisnuiesc sa-mi rup hainele pe la concerte si alte adunari cu celebs. La serata Oz voi merge ca sa il ascult pe unul dintre scriitorii mei preferati, care in acelasi timp este un mare sustinator al pacii in Orientul Mijlociu.
Daca nu ati citit cartea ,,Cum sa lecuiesti un fanatic’’, este o recomandare valabila nu numai celor care traiesc in acea zona de coflict.
[caption id="attachment_15449" align="alignnone" width="232" caption="Amos Oz copil"]
[/caption]
L-am descoperit pe Amos Oz prin clasa a X-a, cand am citit mult premiatul roman ,,Sotul meu, Michael’’. Apoi am citit ,,Cutia neagra’’ ( care mi-a placut la nebunie!) si apoi au urmat toate celelalte carti scrise de Oz si traduse in limba romana.
De cate ori mi se face dor de casa, de mama, citesc un fragment ales la intamplare din cartile lui Oz. Apoi inchid ochii si vad Marea Mediterana, kibutzurile cu portocali si cu oameni cool, bronzati de vant si de soare si ma simt tare bine.
In urma cu cativa ani am primit de la mama ,,Poveste despre dragoste si intuneric’’. O rugasem sa mi-o cumpere dupa ce am citit in ziarul Yediot Aharonot un fragment foarte bine ales din acest roman autobiografic, care urmeaza a fi ecranizat de Natalie Portman.
Acum recitesc aceasta carte minunata, de aceasta data, in limba romana, ( publicata de Humanitas) pentru ca, sper sa nu se supere Mr Oz pe mine, tot in limba materna rezonez cel mai bine cu scriitura si pot spune ca traducerea este foarte buna.
Cred ca ati aflat deja, daca vreti sa-l vedeti pe Amos vorbind, biletele se pun in vanzare in data de 21 februarie.
Pana atunci, aici este un link cu trailerul filmului documentar despre viata lui Oz, Amos Oz: The Nature of Dreams.
Un weekend minunat,
Noemi
foto: Amos Oz in copilarie, cu mama sa Fanya si tatal, Arye, sursa: www.eilatgordinlevitan.com
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania
foarte multa lume spune despre Ricky Gervais ca e un mitocan, cu umor, dar mitocan
uitati-va la acest filmulet in care participa la un concurs nevinovat.
uitati-va cum isi face curaj – “ce poate sa iasa rau?!” – pentru ca e pe teritoriu nesigur, uitati-va cit de “uman” este (ba chiar timid) si o sa intelegeti ca umorul lui “mitocanesc” e o strategie de marketing
astazi e a cincea zi in care adun de la cititori povesti despre obiecte care inseamna “acasa”.
am pornit acest proiect dupa ce am descoperit o carte care are fotografii cu obiecte care dau siguranta/confort proprietarilor
am adunat 40 de povesti pina acum…
primele 20 de obiecte si povestile lor sunt aici.
alte 20 obiecte si povesti aici.
acum incepem o noua serie. cind ajung la 50 pornesc demersurile pentru layout-ul unui ebook. asa ca nu ezitati sa va spuneti povestea obiectului care inseamna “acasa”.
va fi aproape anonima, pentru ca voi posta doar prenumele… nu este un proiect care sa genereze stiri pentru libertatea sau cancan (sunt deja obiecte de la muzicieni, prezentatori de televiziune sau actori), e un proiect despre emotii individuale.
multumesc frumos ca vreti sa participati.
*
Florin
Ochelarii pe care-i port când mă uit la filme, cu iubirea mea în braţe, pe canapeaua mea preferată. Ochelarii de vedere înseamnă pentru mine dezbrăcarea de convenţia socială care îmi cere imagine zâmbitoare, unidirecţională, superficială.
***
Monica
Nu cred să existe un început mai promiţător pentru relaxare- moi, călduroşi, discreţi: papucii de casă. Cei pe care nu-i arăţi musafirilor pentru că al tău e universul liniştit al lui „acasă”. Nu-i afişezi la intrare, nu-i laşi pradă umezelii din bucătărie ori baie. Papucii de casă care ajung doar în camera de zi şi apoi în dormitor. Care te aşteaptă la graniţa dintre lumea dezlănţuită, rece, ostilă şi căminul tău cald şi liniştit. Nu-ţi trădează prezenţa (cine mai foloseşte încălţări cu toc în casă, în afară de toţi vecinii de deasupra de pe tot mapamondul?), sunt fraţi de cruce cu covorul şi tatonează temători podeaua rece. Dacă strada se împrieteneşte încet-încet cu pijamalele, papucii de casă, cipicii, babuşii ori botoş(e)ii sunt numai şi numai pentru ACASĂ.
***
Dan-Andrei
Acum patru ani primeam de la matusa mea care facuse un concediu in Israel o piatra. Unii imi spun ca e un talisman insa eu nu vad acest obiect asa. Este “my gratitude rock”. Este obiectul care ma linisteste si imi aminteste de fiecare data cand il privesc cat de noroc sunt. Norocos ca am avut mereu un loc de munca care sa imi placa la nebunie, norocos ca de fiecare data cand am avut un necaz am reusit in final sa-l depasesc, norocos ca financiar mai mereu nu am avut probleme serioase, norocos ca am prieteni cu care ma stiu de peste 25 de ani si multi altii care imi fac ziua mai insorita, norocos ca am putut studia si acumula cunostiinte si valori care sa imi deschida noi orizonturi si norocos ca nu imi este rusine cu nimic din ceea ce fac zi de zi.
Aceasta piatra a recunostiintei am purtat-o cu mine peste tot in ultimii patru ani. M-a insotit mereu prin conferinte, interviuri, evenimente, sedinte, concerte, stadioane, spitale, sali de operatie, iar singura data cand ma despart de ea este cand imi dau hainele jos de pe mine cand fac un dus sau cand merg la piscina. Multi au vrut sa mi-o confiste cum ca ar reprezenta un pericol, a trebuit sa o ascund, sa le explic ca este o parte din mine si ca nu pot sa ma despart de ea. Altii mi-au spus ca nu sunt un bun crestin, ca nu trebuie sa ma ascund dupa obiecte ca nu asa ne invata biserica. Altii mi-au spus ca sunt superstitios si ca este o prostie. Adevarul este ca ma linistesc imediat ce o scot din buzunar si o tin in mana. Este poate un efect placebo, poate este ceva cu adevarat mistic sau poate este pur si simplu o metoda pe care am dezvoltat-o inconstient de a ma “repara”, sau de a-mi trage sufletul pentru cateva clipe sau minute. Piatra are gravata pe ea imaginea simbolica a miracolului de la Tabgha, un oras in partea de nord vest a Marii Galilee in Israel. Acolo Isus a facut miracolul multiplicarii pestilor si al painilor hranind astfel mii de oameni infometati care il urmau in timpul predicilor sale. Piatra a fost luata de langa mormantul lui Isus, gravata si mi-a fost trimisa de urgenta inainte de craciunul anului 2007. De atunci suntem,nedespartiti si imi aduce in viata un confort zi de zi.
***
Camelia
O fotografie cu “copiii” mei, pe care i-am pierdut si n-o sa-i mai am niciodata. Nu stiu daca e chiar obiectul meu de confort cat mai degraba un lucru care imi aminteste ca am fost candva femeie. De cate ori o privesc, ma regasesc curajoasa si luptatoare si imi da speranta ca maine va fi o zi mai buna. Si daca intr-o zi cineva ma va intreba de ce nu am avut niciodata copii, o sa le pot arata o poza cu ei. Chiar si asa, sub forma de cateva celule. Am totusi o amintire!
***
Tina
Un portret facut de prietena mea cea mai buna la plecarea ei in tari straine, infatisandu-ne pe noi doua, cu vise, idei, amintiri si tot ce ne-a legat in decursul celor 20 de ani de cand ne cunoastem. Pentru ca pentru mine, ani la randul, ea era “acasa”.
Atunci cand te muti an dupa an, acasa nu mai inseamna 4 pereti si un pat, ci persoanele si amintirile pe care le iei cu tine in fiecare coltisor de lume. Tocmai de aceea, sunt nedespartita de albumele foto, vechi de ani de zile si de un hardisk unde se afla tot ce e mai important pentru mine: idei, poze, muzica, filme preferate si fara de care m-as simti pierduta 🙂
***
Cristina Elena
“confort inseamna flori, de orice fel, imprimate pe obiecte din casa. fara ele e imposibil. apoi mai e ceaiul aromat si biscuitii cu nuca, musai cu cei dragi. cartile frumoase care iti taie respiratia cu ideile si felul in care te deschid si te provoaca nu lipsesc. si sigur sigur inseamna piele catifelata si parfum placut pe langa tine.”
***
Sabina
O patura care, desi voluminoasa, m-a insotit pana acum in patru tari diferite. In momentul de fata imi tine de cald in Bratislava, Slovacia. Si imi da o senzatie nemaipomenita de “acasa”.
***
Catalina
Cand eram in clasa a saptea, mama mi-a adus, dintr-o calatorie la Istanbul, un medalion care mi-a devenit foarte drag. Un medalion in forma de romb, cu o piatra mica, din sticla albastra. Era prima oara cand mergea la Istanbul, orasul o incantase si a vrut neaparat sa-mi aduca o bijuterie de acolo. De atunci l-am purtat mai tot timpul – ma fascina culoarea lui intensa si felul in care stralucea in lumina. Mai tarziu, dupa ce mama a murit, m-am atasat si mai mult de el. De frica sa nu-l pierd, mi-l puneam la gat rar, doar in zilele in care simteam ca am nevoie parca mai mult de prezenta ei pe langa mine. Il purtam la examene, la interviuri sau cand zburam cu avionul.
Vara trecuta, cu o saptamana inainte sa merg pentru prima oara la Istanbul, l-am pierdut. Nu stiu cum, nu stiu unde, stiu doar ca mi l-am pus la gat intr-o zi si la sfarsitul zilei disparuse. M-am enervat, am plans, am cautat peste tot, pe pat, sub pat, prin masina, pe sub covor – nimic. Atunci prietenul meu mi-a spus: „O sa mergem la Istanbul si o sa cautam prin toate magazinele si prin toate pietele pana cand o sa gasim unul la fel”. Imi placea ideea… si nu prea. Nu voiam sa fac shopping pentru un medalion care sa SEMENE cu cel dat de mama.
Zece zile mai tarziu, ne plimbam amandoi prin curtea Palatului Topkapi. Avusesem o zi tare frumoasa si insorita. La un moment dat, in timp ce eu ma oprisem sa fac o poza, prietenul meu s-a aplecat brusc si a ridicat ceva de pe jos. A venit la mine cu zambetul pe buze si cu palma intinsa. Pe jos, prin iarba, gasise un medalion cu o piatra mica, din sticla albastra, cu o forma usoara de romb. Medalionul de la mama se intorsese la mine in cel mai frumos si mai firesc fel posibil.
*
Ioana
Acasa inseamna multe lucruri, si printe ele, inseamna lucrat pana tarziu, pana cand in diminetile de mai, la 4 jumatate nu se aud decat vrabiute, gugustiuci si alte minunatii inaripate care te anunta ca e vremea sa dormi. Si alaturi de ciripiturile lor – acelasi radio, care ruleaza aceleasi 100 de piese pe care le stiu pe de rost si pe care le pot fredona la auzul primelor acorduri. Cu ele mi-am scris licenta, cu ele am insirat perle, cu ele mi-am facut bagajele si tot ele au colorat noua casa. Acasa e atmosfera pe care putine lucruri o pot construi cu atata precizie ca jazzradio.com intotdeauna /vocallegends, care a inlocuit cutiilecu cd-uri din liceu dar a pastrat margelele, parfumul mamei, biroul murdar de lipici si cele mai frumoase
nopti.
***
Stefania
M-am mutat de multe ori din 2005 incoace si de atunci am pierdut cumva sentimentul care insemna pentru mine acasa. De fapt viata a inceput sa fie altfel, un fel de trai neinradacinat sau cu radacinile la vedere. Acasa au inceput sa fie alte lucruri, mai multe – modul de a ma simti bine cu oamenii apropiati, oriunde ar fi ei si oriunde am fi impreuna, povestile si locurile care ma leaga de anumiti oameni, in care am fost in vreun fel fericita. Asta reprezinta si fotografiile din imagine.
***
Miruna
Puloverul meu cel mai comod, de cate ori il port ma simt casual si in super forma :)) E destul de vechi, l-am cumparat acum cel putin 3 ani si-l tot port de atunci. E si cam scamosat si larg, dar fix de aia-mi place. In plus, e negru, una din culorile cele mai la indemana de purtat – si-mi lasa umerii goi 🙂 Love it.
***
Ioana P
Este telefonul din casa bunicii mele si acum din casa mea. Cumva, a facut firesc tranzitia de la copilaria mea la copilaria fetei mele.
***
Andreea
Am invatat sa nu ma leg de obiecte, sa nu-mi pun idei si sentimente in cutiute inflorate, infierate, in lumanari parfumate, ori cani, ori licori parfumate. Totusi, am 2 obiecte dragi.
Primul: fotografia bunicului meu, pe care o port de 10 ani in portofel. Oriunde as fi, el imi da linistea si calmul acelui “acasa”. Din pacate, el nu-si mai poarta pasii pe aceasta lume, pur fizic si palpabil, de fix 17 ani. Dar, cum spunea o vorba veche, acum nu trebuie sa-mi mai fie dor, caci plecat in acele locuri, imi e mai aproape ca oricand. Moartea suprima distantele, moartea lasa spiritele sa umble alaturi. Iar subconstientul meu e sigur ca pastrand aceasta fotografie tot timpul langa mine, nu uit sa fiu eu, cea pe care a construit-o cu sarg si drag, bunicul. Si tot prin intermediul ei stiu ca-mi pot accesa toate amintirile care-mi statornicesc in ganduri si-n simtiri linistea.
Si perlele. Bijuteriile mele preferate. Perlele primite de la mama. Ele ma fac sa ma simt si puternica, si femeie si delicata. Cumva e intelesul lumii in ele, deslusit prin puterea iubirii si a daruirii. Multumesc, mama!
***
Andreea G
O cana simpatica primita cadou de la mama mea imi insenineaza diminetile si imi aminteste de zilele de vara pe care le petreceam alergand prin gradina bunicii. De trei ani nu ma despart de ea, de trei ani am mare grija de ea. E pusa intr-un loc la vedere astfel ca imi aminteste mereu de familie, de “acasa” . Confort inseamna si muzica iar de curand am descoperit reteta relaxarii, albumul celor de la Thirty Seconds to Mars.
***
Amalia
Primele lucruri ce le-am achizitionat ca sa ma simt ca acasa au fost carti, carti ce le-am citit si indragit de-alungul timpului dar mai ales carti citite in copilarie impreuna cu bunicul :). Steinbeck, surorile Bronte, Maugham, Jack London le-am gasit usor si m-am bucurat sa le citesc in original. Chiar si uitindu-ma doar la ele pe rafturile bibliotecii imi dau un sentiment de siguranta, de confort. Apoi la o prima vizita in Romania am luat cu mine volumele ultra frunzarite ale lui Cosbuc si Teodoreanu. Pe astea nu am mai avut curaj sa le recitesc dar tinindu-le doar in mina si vazind petele dulci de cozonac “cuib de viespi” (facut de bunica) de pe paginile ingalbenite imi recreaza atmosfera linistita si plina de dragoste a casei bunicilor.
***
Andreea V
Acasă înseamnă rafturile pe care am pozele cu părinţii, casetele cu muzica preferată şi nişte oi.
Raftul arată la fel de când eram în liceu pentru că pe vremea aia l-am şi făcut. Acum mi se pare că arată ca un altar; a ajuns unul fără intenţie. De la o treabă practică s-a transformat, peste ani, într-un spaţiu pe care nu l-am mai folosit, dar care rămâne parte din ambianţa camerei.
Pozele cu părinţii îmi aduc aminte de faptul că am avut o copilărie şi o adolescenţă grozave, cu oameni blânzi şi amuzanţi şi tineri care m-au crescut ca pe cel mai bun prieten al lor. Casetele cu muzică sunt ale formaţiilor pe care le-am ascultat cel mai mult în liceu – Nirvana, The Doors, Korn, System of a Down. Originale sau copiate de pe alte casete, versurile m-au însoţit mereu, acasă sau pe walkman, ca nişte înţelepţi tovarăşi de la care am învăţat să înţeleg că lumea ni se arată sub foarte multe aspecte. Oile mi-au plăcut pur şi simplu. Dintotdeauna, mari şi mici, sub formă de jucării de pluş, genţi sau puşculiţe, le-am adunat. În oaie am văzut mereu serenitatea; animalul acela care pare că trăieşte în umbra pericolului, dar căruia nu pare să-i pese de asta. Ca şi când, o înţelepciune mai adâncă o face să treacă peste evidenţa pericolului care o paşte şi să accepte că “ce va fi, va fi”.
***
Sabina C
Acum acasa pentru mine e acolo unde e ceasul meu cu Mickey si pe care il am de mult si care imi spune cand sa plec la munca. In plus, maimutica Maimu imi aminteste de cineva foarte drag si imi tine de cald in zilele friguroase.
***
Maria D
Pe o etajeră a bibliotecii din camera mea din Craiova şi-a aflat, la un moment dat, demult (în urmă cu vreo 11 ani e demult?) locul un îngeraş de porţelan, care apoi i-a chemat şi pe alţii, astfel că s-a format un stol, variat, dar armonios. Parte au rămas să vegheze camera, goală acum, deoarece de vreo cinci ani mi-am luat zborul la Bucureşti, parte mă însoţesc. Le ţin companie pe o etajeră, devenită a lor, în fiecare din locuinţele în care m-am perindat, o iconiţă triptic cu Sfânta Treime şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, o adunare de scoici de pe toate litoralurile vizitate (nu multe, dar în creştere) şi o pruncă moroşană care îmi urează „La mulţi ani!” de la Sărbătorile din 2003, de când mi-a trimis-o mesager poetul tare drag inimii mele, Radu Cârneci. Desigur, fundal asortat şi statornic – cărţi, la fel de dragi: Eminescu, Nichita, C.D. Zeletin… Lista continuă.
*
Aela
O masca de carnaval primita de la mama si adusa direct din Venezia acum foarte multi ani, inainte sa plec la casa mea 🙂 Si care, de fiecare data cand ma uit la ea imi creeaza starea de “acasa” dar ma face sa retraiesc si emotiile speciale pe care mi le transmite orasul acela de fiecare data cand il vizitez.
Daca era sa aleg o “fiinta” de orice fel, ar fi fost pisica mea, Luna, dar ai zis obiect 😉
***
Lavinia
Sam, catelul negru, miniatural si delicat, chiar daca nu intra la categoria “obiecte”, cu siguranta se regaseste la categoria “dragi”:). Fiecare zi e mai frumoasa si mai colorata alaturi de el. Oriunde am merge impreuna, ne-am simti ca acasa. 🙂
Pe copacelul mic si verde il cheama D-nul Chi, si l-am primit cadou de la mama, de ziua mea. Imi zambeste in fiecare dimineata cand il stropesc si cand ii laud verdele. 🙂
***
Olivia C
Confort, pentru mine, e o stare de spirit. Starea de spirit pe care o simt cand inchid o usa si stiu ca, in acel loc, pot sa fac aproape tot ce vreau, cand vreau. In Bucuresti, obiectul de confort e acest breloc si cheile (casei) pe care le gazduieste
ieri, cistigatorul X Factor, Andrei Leonte ( si preferatul meu din competitie:) ) si-a lansat primul cintec din cariera lui de artist.
multi dintre voi ati ascultat deja melodia (are peste 45.000 de vizualizari pe youtube in 24 de ore si nu vorbim de un videoclip, e doar cintecelul); imi place ca duce cu el, in acest cintec, o parte din cea mai intensa prestatie din show-ul tv… o sa va prindeti la “fluieraturi”:)
dar eu vreau sa va povestesc altceva despre ziua de ieri…
*
ziua de ieri, mult asteptata de fanii lui (are aproape 40.000 de fani pe pagina oficiala de Facebook si mai exista alte pagini neoficiale) a fost una care a avut in program:
– matinatul de la Antena 1, cu o cintare live
– matinalul de la Zu
– prezenta la Acces Direct
– probe de sunet la concertul Zu
– cintare la concertul Zu (a fost cel care a inchis concertul, ca un adevarat star)
nu stiu daca realizati cit consum nervos inseamna toate acestea si ce efort fizic. show-ul s- a terminat la ora 22.00 si avea mai mult de 14 ore de cind era in “live”-uri de toate felurile.
de ce scriu asa ceva? ca sa intelegeti, daca vreti sa faceti meseria asta, ca e cu foarte multa munca pe care fanii nu o simt si nici nu o stiu.
*
am vorbit cu Andrei de dimineata (aseara, pt ca era f f f f aglomerat in AFI Cotroceni unde era concertul, am plecat mai devreme). era entuziast si fericit, chiar daca obosit. astazi o lua de la capat, pentru ca merge diseara la emisiunea Rai da’ buni.
dar era la fel de modest, cum il stiti de la tv…
astazi e ziua de nastere a unei prietene.
voi o stiti din Marti, dupa Craciun in rolul iubitei personajului lui Dragos Bucur.
eu o stiu de cind era studenta si poza gratis pentru un prieten ca sa-l ajute sa cistige un premiu (l-a si cistigat)…
*
voi o stiti, daca ati fost la TIFF anul trecut, din piesa aia care se juca in 6 masini si ea era o tinara – nevrotica – careia ii e teama ca va fi parasita din nou.
eu i-am vazut piesele din facultate si pe cea de licenta de la master si fac asta din seara in care am aflat ca, pentru a face rost de bani ca sa se mediteze pentru admiterea la UNATC, a muncit ca hostesa si model toata perioada in care a fost studenta la ASE (fara sa le spuna parintilor)
*
voi o stiti drept blonda care da replici intepatoare baiatului care o place din reclamele Vodafone.
eu o stiu sensibila, cautind in sine tot timpul Adevarul. o stiu vulnerabila, dar cu o nebanuita forta de a se depasi pe sine; o stiu cu teama pentru fiecare nou rol, dar transmitind emotie si bucurie pe scena. o stiu modesta, dar gata sa devina o leoaica daca unul dintre prietenii ei e nedreptatit.
***
voi o stiti imbracata impecabil, machiata perfect, zimbitoare si intoarceti capul dupa ea.
eu o stiu si-n jeans, fara machiaj, uneori imbufnata, si mi-e foarte drag de ea.
La Multi ani Ioana. sa stii sa-ti pastrezi inocenta si ai mereu bucuria pentru ceea ce faci. sa fii iubita si sa-ti faci amintiri frumoase.
Pentru foarte multi ninsoarea care a acoperit Bucurestiul, a reprezentat o povara, pentru ca evident a stricat confortul cu care oamenii erau obisnuiti. Si ma intrebam : oare in afara faptului ca nu mai poti circula cu masina, care e problema?
Pe mine zapada m-a scos din casa. Mi-a venit pofta sa ma plimb pe jos. Aseara am facut o plimbare din Floreasca spre Stefan cel Mare, apoi am luat-o pe Dorobanti, Radu Beller, prin parc si inapoi acasa. A fost o adevarata experineta. Nu mi-am mai bucurat sufletul asa de pe vremea cand eram copil si faceam cazemate din zapada. M-am bucurat sa vad oameni multi pe strada, oameni care au inceput sa se ajute intre ei, care au inceput sa-si vorbeasca si sa comunice. De foarte mult timp nu am mai vazut strazile pline de oameni si nu de masini. Cred ca zapada asta ne ajuta sa fim mai buni, sa ne dam seama ca doar noi cu ceea ce suntem, cu corpul si sentimetele noastre putem supravietui la orice. Ma bucur ca oamenii au fost nevoiti sa iasa din cutiutele lor de tabla (fie masini, fie birouri supra aglomerate) si au simtit mai mult decat de obicei ce inseamna sa ai contact direct cu pamantul.
Pe langa toate astea, Bucurestiul arata mai frumos, e mult mai multa liniste si oamenii incep sa prinda culoare in obraji. E cel mai mic semn care ne arata ca TRAIM cu adevarat, SIMTIM. Senzatia pe care am avut-o dupa aceasta plimbare, cand am intrat in casa care mi se parea mult mai calduroasa decat de obicei, cand mi-am simtit obrajii cum incep sa ia foc si picioarele care incepeau sa se dezmorteasca, mi s-a umplut inima de bucururie.
Mi-e imi place zapada si cred ca ar fi frumos sa invatam sa ne lasam sufletul sa se bucure de tot ce primeste.
***
Ioana Blaj este actrita, masteranda in arta actorului la UNATC 
fotografia de noapte este realizata de Ana Maria Onisei, aseara 13 feb in Cismigiu.
Alain de Botton: The most romantic gesture is to spend an hour listening closely and sympathetically to someone else’s anxieties & hopes.
NY FW continua, iar primarul New York-ului a tinut sa salute ieri industria modei spunind ca prin cele 2 saptamini de NYFW au fost aduse peste 800 de mil de dolari la bugetul orasului.
si astazi va arat citeva momente inedite din culisele NYFW asa cum reies din transmisiile pe twitter ale editorilor de moda din lumea intreaga (pe care-i urmaresc); nu sunt fotografii profesioniste, sunt lucruri care ii impresioneaza pe editori, make-up artisti si tin sa le faca publice rapid.
aceasta este cea mai indragita fotografie de ieri. e Harper Beckham, fiica Victoriei si a lui David, fotografiata in bratele tatalui pe cind plecau de la un show.
Harper a dat si numele unei genti din colectia mamei ei.
la Hilfiger a fost aglomeratie mare de vedete
la michael bastian in backstage erau baieti f frumosi
la Row la intrare puteai servi micul dejun acompaniat de acorduri de pian
invitatia 3.1 Pillip Lim era 3D se desfacea in “forma” Manhattanului
prezentarea DKNY a fost despre NY si taxiurile galbene:)
cum arata colectiile veti vedea pe site-urile de specialitate, eu am vrut doar sa deschid o usita in culisele NYFW.
toata lumea din familia noastra… vorbeste despre moarte.
(sau despre un debut cinematografic in rolul mortului)
***
am fost o zi la filmarile de la cea mai recenta pelicula a lui Radu Jude, Toata lumea din familia noastra, care are premiera in aceasta seara la Festivalul de film de la Berlin.
era la sfirsitul lui iunie, se filma foarte aproape de str Armeneasca, iar soarele era necrutator: 39 de grade la umbra. in ziua aceea era o secventa in care eroul principal – tatal aflat in divort – are o discutie cu fiica sa de numai 6 ani despre viata si moarte, inspirata de o inmormintare care se vedea in fereastra apartamentului lor. Serban Pavlu, tatal, si Sofia Nicolaescu, fiica, erau intr-un apartament intr-un bloc vechi de pe bulevardul Carol purtind discutia, dubla dupa dubla, iar vis a vis figurantii executau pe “repeat” inmormintarea.
inainte de a incepe secventa, Radu Jude, aflat in apartament alaturi de protagonisti, a cerut prin statie:
“sa vina in fata baiatul care-l joaca pe mort”
un tinar in costum negru, la camasa si sacou, a aparut in soare. Jude i-a spus Sofiei.
“vezi, el e Catalin, l-ai vazut in birou zilele trecute. e bine, sanatos, nu o sa fie mort, doar joaca un rol.”
tinarul i-a facut cu mina, au zimbit amindoi si-au trecut la treaba.
***
in urma cu citeva saptamini, in biroului Hi Film ( casa producatoare a filmului) Catalin Anchidin, PR-ul companiei, glumea pe seama colegilor care facusera figuratie in diverse filme: “n-aveti si voi un rol misto pentru mine?”
ca sa-i faca placerea sa joace, i-au propus rolul politistului din filmul la care tocmai lucrau “Toata lumea din familia noastra”. n-avea replici, aparea intr-o secventa, o zi de filmare.
au ajuns insa foarte curind la concluzia ca arata prea intelectual (poarta ochelari dreptunghiulari cu rama neagra), asa ca i-au schimbat rolul.
“avem nevoie de un mort”
lui Catalin i s-a parut a fi una dintre glumele de la birou si-a trecut linistit mai departe. pina intr-o joi seara cind a primit un telefon: “miine la 11, la locatie, trebuie sa vii sa probezi costumul si cosciugul.”
nu mai putea da inapoi; stia – ca membru al unei echipe care produce filme – cit de importante sunt detaliile si ce greu e sa gasesti un inlocuitor pentru orice in ziua filmarii si, ca sa nu mai puna o presiune in plus pe colegii lui, s-a dus la proba.
locatia era blocul vechi de pe Bulevardul Carol, iar in beci il astepta recuzita lui. era intuneric, o boxa veche de bloc intr-un subsol.
“ok, acum aseaza-te”, l-a auzit pe responsabilul de recuzita.
cu totii ne gindim la moarte, e parte din drumul nostru in viata, dar prea putini dintre noi fac probe cu cosciugul cind sunt bine-merci-sanatosi-tun. lui Catalin i-au trecut fiori pe sira spinarii, a strins din dinti si s-a bagat in cosciug.
***
a doua zi a fost filmarea cu secventa inmormintarii. la 10 s-a adunat toata echipa, actorii au urcat in apartamentul care e casa tatalul in film, iar figurantii au ramas in strada. toti imbracati in haine negre, cu 6 femei trecute de 50 de ani purtind valuri intunecate peste chip. printre ele, o doamna de 70 de ani care facuse figuratie si la filmele de tinerete ale lui Sergiu Nicolaescu si care, in semn de respect, era protejata de toti ceilalti: i se adusese un scaun pliant, era invitata sa stea cit mai mult timp la umbra.
camionul pe post de dric cu cosciugul gol a parcat in fata intrarii blocului, baietii cu fanfara s-au asezat la umbra, coroanele de flori au sprijinit peretii din jur. crucea cu numele – Vasile Cotoarcă – a fost atirnata de marginea camionului.
“gata, ne pregatim de filmare, figurantii la cadru, mortul mai asteapta ca e cald”…
era putin trecut peste ora 11 cind toata lumea s-a asezat la cadru. prin statie s-a auzit vocea lui Jude care a asezat figuratii in jurul cosciugului. sus, in apartament actorii au spus prima data textul, au agreat cu regizorul directia si cind totul a fost gata “mortul” a fost chemat la cadru.
Catalin s-a asezat in cosciug.
“Motor!”
in apartament actorii au inceput sa-si spuna replicile, in strada a fost debutul unui alt (reality) show: cum reactionezi fata in fata cu moartea.
dupa prima dubla in care fanfara a cintat un mars, iar bocitoarele au mers in urma cosciugului, au inceput sa iasa vecini la fereastra; in spiritul traditiei crestine, s-au inchinat la vederea mortului si i-au urat “sa-i fie tarina usoara”
“stop! pauza citeva minute”, s-a auzit prin statie. “mortul” s-a ridicat din cosciug si vecinii s-au inchinat din nou: “pfiu drace!”
la a doua dubla, cei care stiau ca nu e inmormintare pe bune priveau cu superioritate si asteptau mindri sa auda “stop” ca sa vada reactiile celorlati: spaima, mirare, incurcare… si-abia apoi aparea si cite un zimbet timid.
la dubla 3 a venit un batrin pe strada, s-a inchinat in timp ce mortul cu tot cu cosciug era urcat in dric si-a privit oftind din mijlocul trotuarului. cind s-a auzit stop si “mortul” s- a ridicat din cosciug a dat de pamint cu palaria care-l proteja de soare “n-aveti nimic sfint? de ce faceti asta!”. cineva i-a explicat ca e o filmare si s-a asezat in coltul strazii Spatarului. in pauza dupa dubla 4 a vrut sa-i ofere palaria lui unuia dintre figuranti “e cald, dvs aveti mai multa nevoie”.
inainte de dubla 5 s-a mai auzit o data vocea regizorului Radu Jude prin statie – “bocitoarele sa vina mai aproape de dric si sa plinga linga mort”-, iar pentru Catalin a inceput un nou cosmar. erau 40 de grade, era imbracat pina-n dinti, statea intins in cosciug, gindindu-se la orice lucru senin i-ar fi putut trece prin minte, ca sa nu i se miste niciun muschi de pe fata, iar bocitoarele au inceputul sa-l atinga cu miini reci si transpirate.
disconfortul lui de la fiecare atingere, pe care nu le putea anticipa pentru ca era cu ochii inchisi, a fost incomparabil mai mic decit cel al trecatorilor din tramvaiul 69 care circula regulamentar pe Carol. daca aveau ghinion sa se opreasca la stop cu citeva secunde inainte de “stop! pauza citeva secunde!”, vedeau cum se ridica mortul din cosciug si, in putinul timp pe care-l petreceau acolo, nu aveau cum sa-si dea seama ca e o filmare. mai ales ca filmarea era in apartament, inmormintarea se vedea pe fereastra.
de la miini duse cu spaima la gura pina la cruci, de la groaza pina la risete, tramvaiul 69 a gazduit in dimineata aceea reactiile trecatorilor in raport cu moartea. ca idee. si stare.
la fel s-a intimplat si cu figurantii din aceasta secventa, iar “mortul” – Catalin – a apelat la tot umorul lui ca sa faca fatza nu doar caldurii imense, ci si gindului ca sta intr-un cosciug pentru citeva ore.
***
in film, secventa inmormintarii e de citeva secunde, dar in ziua aceea de sfirsit de iunie, cei de pe platoul inmormintarii au avut mult timp sa se gindeasca la propria moarte.
din iulie trecut, Catalin a mai jucat intr-un scurt rol in filmul lui Paul Negoescu 365 de revelioane, iar zilele acestea a filmat o reclama.
filmul lui Radu Jude, Toata lumea din familia noastra, a avut deja o vizionare la Berlin si are critici foarte bune.
Toata lumea din familia noastra va avea premiera in Romania pe 6 Aprilie.
acum 2 zile am descoperit o carte in care erau fotografiate obiectele de confort – cele care aduc sentimentul de acasa – ale unor oameni obisnuiti din anglia.
am intrebat prietenii si cititorii blogului care sunt obiectele lor de confort. si pentru ca primele povesti au fost foarte frumoase mi-am propus sa scot un e book cu amintirile noastre de “acasa”
primele 20 de obiecte trimise de cititori le puteti gasi aici.
daca vreti sa participati si voi, trebuie doar sa trimiteti un mail cu fotografia obiectului si o mica explicatie.
multumesc frumos ca doriti sa va implicati intr-un proiect care spune ceva despre voi, dar va pastreaza anonimatul. (folosim doar prenumele in dreptul fiecarei poveste/fotografie)
pentru ca deja s-au adunat multe in acel post, continuam cu un alt post.
obiectul cu nr 21 vine de la…
Mirela
“Acasa” inseamna neaparat ceaiul Earl Grey cu lapte baut din canile mele Starbucks…am multe (si se inmultesc permanent…e drept ca se mai si sparg, pe masura ce mai vin prietenii in vizita :)))
Iar de acasa nu as pleca orice ar fi fara Mac-ul de pe care tocmai scriu si la care petrec 3/4 din zi….deci as putea spune ca este si el un obiect de confort, nu? Este “acasa” si atunci cand nu pot fi acasa, caci e practic legatura cu toata lumea din lumea mea.
***
Peschetta
am si eu cana preferată, cartea de suflet, filmul minunat, parfumul MEU, pantofii favoriţi, inelul pe care-l port des, fotoliu preferat, dar… doamnelor si domnilor, vreau să vi-l prezint pe Bernie Bukowski, ursuletul de plus care foarte curand face un an. A venit in casa mea intr-o noapte de martie când l-am găsit in bucătărie alături de biscuiţii coloraţi şi un pahar cu lapte. A fost dragoste la prima vedere, parol!
***
Anca
Obiectul meu de confort, surprinzator, sau nu?, este un tablou. Este o compozitie de dimensiuni mari de Eugen Ilina, din 2008. A stat cateva luni expus in galeria Orizont, pana cand m-am mutat in casa noua. Nu l-a cumparat nimeni. Era al meu. Odata cu asezarea lui pe perete a transformat casa in acasa.
La o prima vedere, o balerina se infiripeaza parca din spuma marii. Pe masura ce-l privesti, descoperi noi forme pe panza si alte simboluri. Are un amestec de inocenta si reverie. De fiecare data cand plec pentru cateva zile de acasa, la intoarcere ma trantesc pe canapea si il privesc minute in sir. E o sursa de inspiratie. Si e acasa.
later edit Anca Ah, trebuia sa-ti povestesc despre primul meu obiect de confort: o basmaluta rosie de care nu ma desparteam niciodata, nici cand dormeam, nici cand faceam baie, chiar niciodata. Dupa 3 ani din basmaluta au mai ramas doar cateva fire de borangic care au avut o soarta trista: au ajuns pe foc.
***
Cristina
Imprejurarile au facut sa imi schimb locuintele des. Intr-un an ajunsesem sa schimb vreo 6 locuinte, astfel ca primul lucru care eram intrebata dupa obsinuitul “ce faci?” era “unde mai stai?” 🙂 Asta era partea amuzanta, insa ce imi displacea teribil la schimbatul locuintelor, dincolo de efort si carat lucruri, era ca trebuia sa ma imprietenesc cu noul spatiu, sa il “imblanzesc”, sa mi-l apropii, astfel incat sa ma simt bine si sa am sentimentul unei case primitoare :). Astfel, intr-o seara, in casa in care tocmai ma mutasem mi-a venit ideea sa imi fac ordine in bijuterii – cercei mai ales- daca tot era momentul despachetarilor. Nu i-am mai pus la loc in cutiute; i-am lasat asa, pe o comoda si imi placea sa ii vad pe toti asezati intr-o dezordine perfecta. De atunci, de cate ori imi schimb locuinta primul lucru dupa care ma uit cand incepeam sa despachetez este acel loc bun unde imi voi insira colectia de cercei, ca sa ma simt acasa. Asa alung eu aerul strain de unde stau… cu cerceii 🙂
***
Diana
“Divizia mea de bucurie”: afis pe panza, vinyluri, biografii, documentare – primite cadou, aduse de la Dublin sau Londra, cumparate de pe internet. Carate cu grija prin tot Bucurestiul; aproape ca am pus o eticheta cu “Nu atingeti” pentru musafiri 😛
***
Diana T
Cand eram in liceu si in primii ani de facultate, nu mergeam fara Maestrul si Margareta si Cel mai iubit dintre pamanteni in nicio vacanta sau nicio escapada sau la niciun workshop care tinea mai mult de 5, 6 zile. Asa au calatorit cartile mele in America, si alte tari din Europa. Chiar daca le stiam deja pe de rost, le duceam cu mine. Bagajul oricum, era mare tot timpul.
Mai am o pereche de papuci de casa-slapi ( pe care imi e rusine sa ii fotografiez pentru ca arata absolut urat deja), care, la fel, au fost cu mine peste tot. Poate chiar au vizitat mai multe tari decat Maestrul si Margareta 🙂
Dar ceea ce ma face pe mine sa ma simt bine daca am cu mine mereu este inelul meu de logodna. Nu pot fara el. Cand ma duc la sala sau cand am spectacol, nu il port. Il las frumos in cutiuta lui albastra Tiffany, acasa, si, da, recunosc, uneori il pup inainte sa plec, si il las cu greu, ca si cum m-as desparti de o persoana draga. Cum ajung acasa, il pun inapoi pe mana si ordinea universului se restabileste.
poza e facuta cu telefonul, imediat dupa ce l-am primit 🙂
***
Catalin
“filme, o invitatie inca neonorata si Jose, jucaria hand-made primita cadou intr-un an de Craciun. Ele fac din casa in care locuiesc “acasa”.
***
Bogdana
Cum provin dintr-un satuc, mi-am petrecut inceputul vietii adulte mutandu-ma. Ptr liceu, ptr facultate, ptr master, ptr job. Am schimbat gazde, garsoniere, apartamente, tari, judete, orase. Dar mama si tata m-au crescut cu intelegerea profunda a nevoii de un acasa. Si ptr ca vremurile au fost asa cum au fost, mi-am facut un acasa la fiecare mutare cu trei lucruri, niciodata identice dar mereu aceleasi. Nu mi-am dat seama ca urmez un pattern pana cand n-am analizat ce se inmultea la mine la fiecare “casa noua”. Indiferent de judet, oras, garsoniera, apartament, casa, sunt acasa daca am tablouri, cartile mele (tot mai multe la fiecare mutare) si perne (tot mai mari de fiecare data). NU suport peretii albi, bibliotecile pline de bibelouri sau pahare si paturile golase. Tin tablouri pe podea, pe pereti, in spatele dulapului, pe post de cuier ptr esarfe. Fac o biblioteca din orice raft. Imi tine spatele, mereu, o perna 🙂
*
Emma
1.O bluza veche si urata pe care o iau peste tot pentru ca tine de cald noaptea, atat cat sa nu te sufoce.2. Colectia de cani culese de prin lume. Cand le vad, stiu ca sunt acasa, zambesc si imi spun ca intr-o zi am sa scriu povesstea fiecareia in parte . 3. Paznicul casei, catelul Toby, fara de care diminetile ar fi mai linistite…deci mai plictisitoare:)
***
Andra
Colecționez pietre și scoici încă de când aveam doar câțiva anișori, iar peste timp s-au adunat diverse pietricele, mai mici sau mai mari, de peste tot pe unde am fost. Le strâng fiindcă pentru mine înseamnă trăinicie, stabilitate și istorie. Am lăsat câteva acasă când m-am mutat în alt oraș, iar pe restul le-am luat cu mine. Sunt ca firimiturile lăsate de Hansel and Gretel, care marchează propriul meu drum în viață.***
Alina
Am o colectie personala destul de mare de „vechituri”. Construiesc, la propriu, un Muzeu de Panze si Povesti la Mandra (Tara Fagarasului) pentru care am adunat sute de piese, una mai speciala decat cealalta. Am o carte cu 103 poezii ale mele, legata manual, si un jurnal cu povesti de calatorie. O moneda norocoasa de la un fost iubit, decoratiile de razboi ale bunicilor, o oglinda mare gasita intr-o casa parasita, o papusa si bicicleta de la bunica, 3 istorii ale modei in albume mari – extrem de chic, rochitele in care apar in fotografiile de la 1 la 3 ani, portofelul cu care au plecat ai nostri in America la inceputul lui 1900, arborele genealogic al familiei pe linia legionarului Horia Sima… niciunul dintre aceste obiecte nu calatoreste, insa, cu mine! Si m-am luminat brusc: exista un singur loc pe lumea asta care pentru mine inseamna “acasa”. (…) am ales un tablou pop-art, facut de mine acum cativa ani (e un mix intre vorbele lui Octavian Paler – era vecin aici in Tara Fagarasului cu noi – si Mama Ruta, bunica mea, care preluase de la el povestea cu copilaritul si imi spunea mereu: „copilareste cat mai mult, alerga, joaca-te, intreaba, da-te peste cap, ca o sa vina o vreme cand o sa pleci la scoala in capitala, si atunci o sa se termine cu copilaritul.” Si asa a fost! Stiu exact cand si unde s-a terminat copilaria mea. Tabloul acesta este, de fapt, una dintre povestile – laitmotiv – confort ale mele ) Si mai am board ul pe care am construit, in ultimii 2 ani, povestea suveicii mostenite de la bunica, suveica ce face turul lumii. Are deja la activ peste 230 de mii de km batuti la pas din Europa pana in Africa de Nord, Asia de Nord, Asia de Est, Asia de Sud, Orientul Apropiat, Statele Unite ale Americii, America Centrala, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda). Cred ca si blogul ei de calatorie face parte, oarecum, in ultima vreme, din zona mea de confort!
***
Olivia
Acum mai multi ani, cu ocazia unui eveniment important din viata mea, am primit cadou de la Gabriela Cristu, un artist plastic cu exponate in toata lumea si matusa mea, o tapiserie: Purtatorul de cuvant.
Am instalat-o in casa in care locuiam atunci aducand odata cu ea amprenta mea personala: culoarea, pasiunea pentru arta moderna, cuvintele pentru care nu e nevoie sa vorbesti. Mi-a placut cu atat mai mult cu cat tapiseria este realizata manual si sunt necesare luni de munca, uneori chiar ani, pentru finalizarea unei astfel de opere.
Cativa ani mai tarziu m-am mutat din acea casa si am rulat tapiseria cu grija, initial a asteptat cuminte in bagaje pana cand am gasit un nou perete pe care sa o expun. Calatoria s-a repetat pentru ca momentan locuiesc intr-o alta tara… dar am luat-o cu mine cand am gasit un spatiu care sa imi placa. Si, cand ma intorc, o voi aduce inapoi.
Tapiseria nu este acasa. Pentru “acasa”as fi ales verigheta… de altfel am locuit si in cateva spatii unde nu am purtat-o cu mine. Dar cu siguranta atunci cand, dincolo de prezenta umana, vreau sa ii dau unui loc identitatea mea, aleg sa-mi expun Purtatorul de cuvant.
***
Oana
Cel mai “acasa”, oriunde as fi, ma fac sa ma simt un inel sau o pereche de cercei dintr-o colectie la care tin tare mult. Am realizat ca nu plec nicaieri (nici macar la ski, in varful muntelui) fara sa am cu mine niste inele si doua trei perechi de cercei. Acum, acasa, unul din locurile mele preferate este fix spatiul unde am asezat si ordonat inelele, cerceii si restul de bratari si “atarnatori”. Am mai realizat ca nu ies din casa fara sa am un inel pe deget. Niciodata. Nu ma simt in regula daca se intampla asta. Ma simt “in siguranta” daca am pe deget unul din inele si daca ma joc cu el (a devenit un soi de tic – il sucesc de pe un deget pe altul mai tot timpul, fara sa imi dau seama, cand ma gandesc la ceva, sau sunt intr-o intalnire sau ma uit la un film). Inelul devine parte din mine. 🙂 Si mai e ceva: tipul asta de “acasa”, care calatoreste cu mine oriunde as fi, se transforma de la un loc la altul, pentru ca din orice nou loc pe care il gasesc imi place sa mai achizitionez inca un inel (sau o pereche de cercei). Asa imi amintesc de timpul petrecut acolo, invartind inelul cu pricina de pe un deget pe altul.
***
Edi
Cand ma gandesc la “acasa”, ma gandesc la locul in care vreau sa fiu cand sunt vesel, suparat, meditativ sau iritat. Aparatul foto reprezinta acasa pentru mine. Nu exista niciun alt obiect de care sa fiu la fel de atasat si mi-am dat seama de asta in urma cu vreo cinci ani cand, pentru cateva luni, nu am avut o camera foto digitala si tot timpul ma simteam incomplet. De fiecare data cand il tin in mana, simt ca “my arm is complete again”. E o extensie a mainii, a mintii si a sufletului.
*
Anca
Nu ma descurc bine cu fotografiatul. Iti las amintire cosul de cosmetice, cu produse inspirate de timpurile Tabu, care sta mai mereu langa mingea mea favorita, de un albastru ergonomic:)
*
Adela
M-as fi grabit sa spun repede “motanul meu, Demostene” daca nu ar fi fost vorba de obiecte.. Apoi as fi fost siropoasa povestind cat de mult il iubesc.
Asa e mai simplu: Garguiul si muzicuta – suna ca un titlu de carte proasta, dar, pentru onestitate, trebuie sa spun ca monstruosul si muzica sunt “minunile” care se intersecteaza zi de zi facandu-mi viata frumoasa. Ambele reprezinta simboluri ale atasarii mele de un trecut familiar, o perioada petrecuta in Franta – acum acel acasa pierdut si muzicuta la care “cantam” in copilarie, prefacandu-ma ca sunt talentata. Asa cum sunt ele, asezate una langa alta in biblioteca, fac din acasa locul in care ma simt in familiaritate.
Garguiul imi pazeste cartile, de cand nu mai ajunge pe catedrale si muzicuta imi aminteste zi de zi ca nu am fost chiar asa talentata in muzica 🙂
Nu le iau cu mine cand plec, dar astept sa ma stramb la ele atunci cand ajung acasa. Si deja de cativa ani mi-am dat seama ca sunt foarte fericita atunci cand ma stramb.
***
Rodica
o papusa primita de la mama (cred ca aveam vreo 14 ani cand am primit papusa…de asta sunt mai atasata de ea decat de altele 🙂 ) si carticica asta de rugaciuni care a umblat cu mine peste tot in ultimii 15 ani…chiar daca nu o deschid, gandul ca o am in bagaj ma linisteste…lucrurile astea doua sunt printre cele care ar face din orice spatiu din lume un loc mai cald pt mine…
***
Bogdana D
hmm, you got me thinking, si oricat m-am chinuit, in afara de un pandantiv foarte foarte vechi in forma de broasca testoasa, care pe burta are o busola, primit de la ai mei la 20 de ani cu mesajul “in caz ca ai nevoie sa iti regasesti drumul”, de crucea Tiffany de la gatul meu si de cele doua engagement rings, nu mai am nimic. M-am obisnuit sa nu ma mai atasez de obiecte, doar de oameni 
Si daca ma uit bine, cele patru obiecte le port mereu la mine
***
Claudiu
M-am gandit putin ce am carat in viata asta dupa mine (de cand am plecat de la parinti din casa-adica de 18 ani). Nu le am mai folosit de vreo 10-13 ani (si cred ca nu exagerez), pana acum cateva luni cand fetita mea a inceput sa le foloseasca pt “aranjatzii” pe unde merg masinile.
am fost intotdeauna interesata cum ajung unii cercetatori sa creeze lucruri care fac diferenta. l-am cunoscut acum citiva ani pe un domn care timp de 4 ani a masurat si testat fortele care apar in talpa piciorului la alergare pe 30.000 de sportivi, iar apoi a venit cu un nou sistem in talpa pantofului de alergare – BIOM; e omologat de ECCO, dar a fost preluat si de companiile producatoare doar de echipament sportiv.
vineri am asistat la o prezentare care mi-a adus aminte de acesti oameni – nebuni frumosi – care ma fascineaza cu perseverenta lor in a cauta mici detalii care sa faca diferenta si sa fie punctul de plecare al unui nou produs inovator.
de data asta e vorba de cercetatorii de la Ford, care pentru noul Ford B max, care va fi lansat luna viitoare la Geneva, au dezvoltat un sistem nou de deschidere a usilor astfel incit sa se creeze mai mult spatiu pentru incarcarea bagajelor si transportul copiilor.
pare banal cind spun dar au studiat oamenii care merg la cumparaturi cu masina sau isi iau copiii de la scoala, ca sa vada care sunt nevoile lor si apoi au creat un sistem de deschidere care ofera de aproape 2 ori mai mult spatiu pe fiecare latura a masinii.
in termeni tehnici, de la ei, suna asa:
Sistemul Ford de acces facil integrează montanţii centrali în portierele modelului B-MAX, creând o deschidere neîntrerupta de 1,5 metri pe fiecare parte a maşinii, reducând astfel dificultăţile cotidiene.
În cazul majorităţii altor modele, deschiderile portierelor-spate oferă cam jumătate din acest spaţiu. Sistemul cu portiere-spate cu balamale al Opel Meriva oferă un spaţiu de acces maxim de 0,7 metri.
ziua buna se cunoaste de dimineata, zice proverbul.
ei bine, de dimineata – in ziua asta in care ninge in cascada – a sunat un domn la usa.
“semnati aici” si mi-a intins o pungutza.
inauntru praline.
neuhaus.
intre timp am cercetat, Neuhaus e o casa de familie, belgiana, cu vechime de 153 de ani in prepararea pralinelor. si tocmai si-au deschis magazin in Baneasa Shopping City. daca treceti pe acolo, degustati macar o pralina…. sunt mi-nu-na-te. am testat acum:)
in aceasta seara are loc la festivalul de film de la berlin, premiera filmului Diaz, Don’t clean up this blood. o coproductie romano, italiana, franceza. producatorul roman e mandragora.
filmul e inspirat de un incident din Genova 2001, cind protestantii fata de un summit G8 a intrat intr-un incident singeros cu politia, iar autoritatile au mascat adevarul.
la vremea la care se filma aceasta pelicula, am povestit cu Monica Birladeanu (care are un rol in acest film) despre cita munca de cercetare au facut realizatorii: au vorbit cu multi dintre cei care au fost inchis in seara respectiva intr-o sala de sport, au ajuns la politisti si autoritati. e un film artistic – dar aproape ca un documentar si, date fiind dezvaluirile lui politice sunt sigura ca se va vorbi mult despre el.
***
miine are premiera filmul Toata lumea din familia noastra al lui Radu Jude, povestea unui tata aflat in divort cu mama copilului lui, care petrece o vacanta cu fetita si incearca sa-i explice lucruri importante de viata.
am fost o zi la filmari si am o poveste simpatica despre …moarte, desi in film e doar in trecere prin cadru o inmormintare. miine vi-o povestesc. Bafta echipei Hi Films!
***
pentru ambele premiere biletele sunt sold out:)
diaz , don’t clean up this blood
la New York e saptamina modei si e agitatie mare.
ieri, simbata, a fost ziua editorilor si au avut voie la show-uri si cu copiii, asa ca a fost mare veselie.
***
iar in epoca twitter backstage-ul capata noi dimensiuni; e (aproape) live…
iata o selectie de fotografii din backstage transmise via Twitter de editori acreditati, prieteni ai designerilor, modelele din show-uri sau chiar designerii.
e o selectie aleatorie , realizata in baza celor pe care-i “urmaresc” pe twitter.
***
gisele, backstage alexander wang
alexander wang
prabal gurung
tot prabal gurung
lacoste
victoria beckham backstage
si primul outfit de la victoria backham, show care se desfasoara chiar acum cind scriu:)
sotul, david, e in primul rind linga anna wintour:)
e ziua 4 la NYFW, va mai arat foto si zilele urmatoare:)
daca mai aveati nevoie de vreun motiv ca sa-l iubiti pe Ryan Gosling, uitati-va (10 min) la acesta inregistrare de la Ellen How. e primul show de divertisment la care a mers vreodata Gosling. se intimpla in 2007.
si e rusinat, incurcat, timid:)
vorbeste despre mama lui, despre Meryl Streep si o invata salsa pe Ellen.
asta e una dintre replicile finale ale pustilui Trevor in filmul Pay it forward.
a fost aseara filmul la tv si, reamintindu-mi replica, m-am gindit sa o dau mai departe.
vineri seara am revazut , din intimplare, pe TCM All The President’s Men, filmul care descrie una dintre cele mai importante anchete din istoria jurnalismului.
e o secventa in film (apare si in trailer) in care cei doi jurnalisti, Carl Bernstein si Bob Woodward, investingind scandalul Watergate, merg la biblioteca Congresului sa caute o dovada ca se imprumutase din partea unui reprezentant de la Casa Alba o carte. la biroul oficial nu le da nimeni datele, asa ca intra intr-unul din birourile angajatilor si il conving sa le dea toate fisele de lectura de la Casa Alba. si se trezesc cu niste teancuri imense de hirtiute mai mici decit bacnotele pe care le iau la mina, una cite una, sa vada daca exista o insemnare utila lor.
n-o gasesc, dar literalmente ling hirtiuta cu hirtiuta mii de fise de lectura.
astazi nu se mai intimpla asa ceva in jurnalism decit extrem, extrem de rar.
un reporter tinar e mai degraba tentat sa dea o spaga domnului care are in grija baza de date ca sa-i scoata datele rapid si organizat, decit sa stea sa caute singur.
tot asa cum astazi, la noi – ca sa pastrez comparatia cu filmul -, nu-ti da nimeni doar indicii despre un dosar mare: ti-l pune pur si simplu in fata, iar tu transcrii constiincios laudindu-te cu o mega investigatie. cind de fapt, tu esti doar o mica unealta in platirea unor polite politice sau economice.
***
astazi stirile se fac din scaun, cu sau fara google… ma uitam de dimineata pe site-urile televiziunilor de stiri, tinerii care scriu acolo se misca cel mai bine cind traduc. n-am gasit nicio stire proprie, facuta cu sursa – telefon, mail, vizita etc – de cineva care e angajat la site; toate sunt numai preluari cu o forma mai rafinata de copypaste de pe site-uri partenere sau producatoare de stiri internationale. (din perspectiva asta, un sistem de reglare a copyright-ului ar trebui sa existe, nu neaparat in forma ACTA)
astazi facem stiri din fund, de pe scaun. tot mai putini merg la biblioteca/ pe teren sa cerceteze arhive pas cu pas pentru adevarate investigatii jurnalistice…
e o diferenta mare intre all the president ‘s men si “all the internet’s men”. vine din viteza cu care vrem informatia, din schimbarea obiceiurilor jurnalistilor si din lene.
dar, de dragul jurnalismului in care cred, eu vreau inapoi in biblioteca.