Monthly Archives : September 2012

winter journalwriter’s wife, by paul auster

writer’s wife, by paul auster

No doubt you are a flawed and wounded person, a man who has carried a wound in him from the very beginning (why else would you have spent the whole of your adult life bleeding words onto a page?), and benefits you derive from alcohol and tobacco serve as crutches to keep your crippled self upright and moving through the world. Self medication, as your wife calls it. Unlike your mother’s mother, she does not want you to be different. Your wife tolerates your weaknesses and does not rant or scold, and if she worries it is only because she wants you to live forever. You count the reasons why you have held her close to you for so many years, and surely this is one of them, one of the bright stars in the vast constellation of enduring love.

Paul Auster, Winter Journal

***
incep sa citesc Winter Journal si cind am aruncat cartea pe pat s-a deschis la pagina cu citatul asta. la fix sa-mi aduc aminte cit de mult imi place Auster

1855
mihai malaimare jrromanul din spatele Leului de Argint

romanul din spatele Leului de Argint

acum o saptamina am fost cu Ana Onisei sa vedem To Rome With Love.
cit erau trailerele de dinainte, discutam de filmele de la Venetia. atunci, Anei i-a venit ideea sa faca un articol despre Mihai Malaimare Jr care a filmat The Master al lui Thomas Paul Anderson.

cind l-a intervievat pe el, dar si pe Mihai Malaimare senior, nu stia ca The Master va fi cel mai premiat film la festivalul de la Venetia, dar astazi a publicat interviul si e singura jurnalista care are unghi local de la un subiect international.

***

articolul se numeste Leul de Argint de la Veneţia, filmat de un român si il puteti citi la un click distanta

***
pe seara dl Malaimare i-a trimis o fotografie cu Jr-ul de la 2 ani. Articolul plecase la tipar, e deja in editia online. Dar pentru ca eu eram acolo cind s-a hotarit sa faca subiectul, am primit fotografia cadou.

iata-l pe unul dintre cei mai bine cotati directori de imagine din America, Mihai Malaimare Jr la 2 ani

later edit: abia dupa ce am trecut de bucuria de a avea acesta fotografie exclusiv pt blogul meu, m-am gindit la gestul de tandrete si iubire parinteasca al domnului Malaimare senior. sa dea catre un jurnalist aceasta fotografie, pentru un articol despre cariera fiului domniei sale, inseamna enorm: e iubirea de tata, nepretuita.

tatal care-si va vedea fiul, copilul pe care sa-l protejeze, si dupa ce va lua Oscarul. (ceea ce ii si dorim. )

2789
cFasten your seat belt!

Fasten your seat belt!

am descoperit o carte pentru care chiar si Razvan Pascu sau Cezar cu al lui imperator travel, cu multele lor calatorii, ar fi putin invidiosi (sau ar fi inspirati de ea:) )

Fasten your seat belt!
189 places of my traveling soul

E scrisa, de fapt realizata e mai potrivit spus, de Dragos Serban.

***
Dragos e medic chirurg si eu il intilnesc adesea, alaturi de prietena lui, Despina, la teatru, dar nu stiam ca e un calator rafinat, ca e in cautare de locuri speciale, diferite de clasicele city break.

Ideea cărții mi-a venit cu câțiva ani în urmă, când am realizat că multe din locurile ce merită cu adevărat văzute și cunoscute sunt mult prea puțin mediatizate. Acesta este motivul pentru care am considerat că nu este cazul să prezint metropole ca Paris, Londra, Roma sau New York, care sunt deja primele opțiuni de curiozitate pentru călători. Cred că, de multe ori, cei care iubesc călătoriile și descoperirile ce le includ trec cu prea mare ușurință pe lângă destinații minunate, dar despre care, din păcate, nu știu sau nu sunt convinși că ar merita atenția lor.

Am încercat ca locațiile selectate să fie cele care au reușit să mă însoțească pe tot parcursul vieții, despre care am crezut cu adevărat că merită să le prezint, pentru că viața se compune “din zilele pe care le ții minte, nu din zilele care au trecut”. Alegerea lor nu a fost influențată de niciun alt factor, nici chiar de neamabilitatea unor oficii de turism, ce nu au dorit să pună la dispoziție câteva fotografii și, în același timp, nici un hotel, restaurant sau oraș prezentat aici nu a sponsorizat în nici un mod această carte.

Am dorit ca forma de prezentare să fie mai degrabă fotografică și doar câteva cuvinte care să vă introducă în atmosfera locului, presărate cu amintirile mele personale. În intenția unui album de calitate, nu am încercat să-mi impun propriile fotografii, preferând să promovez necondiționat imagini realizate de alte persoane, dar care reflectă mai puternic realitatea. Aș dori ca atunci când plecați la drum, alegând una dintre aceste lumini ale planetei, prezentarea mea să vă pregătească spiritul pentru destinația aleasă, fără a împiedica fantezia de călător a fiecăruia dintre voi.

***
am ales spre ilustrare doua destinatii la care rivnesc: cambodgia si maroco

***
daca sunteti pasionati de calatorii, daca vreti sa calatoriti fie si cu gindul, puteti gasi aceasta carte- album-de-calatorii la librariile Carturesti, Anthony Frost sau elefant.ro

cind o rasfoiti, dupa ce veti fi remarcat cit de rafinat e autorul, ginditi-va ca Dragos e chirurg de mare succes. e foarte frumos cind oamenii talentati in meseria lor, gasesc timp si energie sa lase ceva in urma si in alta latura; sa se exprime si altfel.

2382
fl-cloud-atlas_510x383The Wachowskis (Matrix) are back!

The Wachowskis (Matrix) are back!

Fratii Wachowski – care au revolutionat cinema-ul cu Matrix – se intorc pe ecrane cu o adaptare dupa cartea “Cloud Atlas”. (Ii au in distributie pe Tom Hanks , Halle Berry, Susan Sarandon, Jim Broadbent, Hugh Grant, Hugo Weavin) Ca sa promoveze filmul, The New Yorker face un profil al celor doi frati – trecind de la ideea cartii si transformarea ei in scenariu, pe la schimbarea de sex a lui Larry – acum Lana, unul dintre frati, si mergind usor usor prin toata viata lor.

O demonstratie minunata de jurnalism. textul integral e aici, mai jos trei fragmente ca sa va conving sa cititi tot articolul care e lung:)

****

***

The main challenge was the novel’s convoluted structure: the chapters are ordered chronologically until the middle of the book, at which point the sequence reverses; the book thus begins and ends in the nineteenth century. This couldn’t work in a film. “It would be impossible to introduce a new story ninety minutes in,” Lana said. The filmmakers’ initial idea was to establish a connective trajectory between Dr. Goose, a devious physician who may be poisoning Ewing, in the earliest story line, and Zachry, the tribesman on whose moral choices the future of civilization hinges, after the Fall. They had no idea what to do with all the other story lines and characters. They broke the book down into hundreds of scenes, copied them onto colored index cards, and spread the cards on the floor, with each color representing a different character or time period. The house looked like “a Zen garden of index cards,” Lana said. At the end of the day, they’d pick up the cards in an order that they hoped would work as the arc of the film. Reading from the cards, Lana would then narrate the rearranged story. The next day, they’d do it again.

***

Perhaps not coincidentally, Lana’s gender consciousness started to emerge at around the same time. In third grade, Larry transferred to a Catholic school, where boys and girls wore different uniforms and stood in separate lines before class. “I have a formative memory of walking through the girls’ line and hesitating, knowing that my clothes didn’t match,” Lana told me. “But as I continued on I felt I did not belong in the other line, so I just stopped in between them. I stood for a long moment with everyone staring at me, including the nun. She told me to get in line. I was stuck—I couldn’t move. I think some unconscious part of me figured I was exactly where I belonged: betwixt.” Larry was often bullied for his betwixtness. “As a result, I hid and found tremendous solace in books, vastly preferring imagined worlds to this world,” Lana said.

***

The blockbuster-film producer Dino De Laurentiis optioned the Wachowskis’ next screenplay, “Assassins,” while they were renovating their parents’ house. De Laurentiis entertained them with champagne and lascivious stories about beautiful actresses, and then sold the script to Warner Bros. for five times what he’d paid. According to Lana, substantial revisions by a hired writer removed “all the subtext, the visual metaphors . . . the idea that within our world there are moral pocket universes that operate differently.” When the movie was made, in 1995 (directed by Richard Donner, of “Lethal Weapon” fame, and starring Sylvester Stallone, Antonio Banderas, and Julianne Moore), the Wachowskis tried to get their names taken off the credits but failed. Still, the script earned them a deal with Warner Bros. They finished the work on their parents’ house, quit construction, and became full-time filmmakers

***
Filmul “Cloud Atlas” are premiera mondiala peste citeva zile la festivalul de film de la toronto si intra in cinematografele din toata lumea pe 26 octombrie

1599
monica-barladeanu-tabuMonica Birladeanu- cum nu o stiti

Monica Birladeanu- cum nu o stiti

pentru ca saptamina viitoare intra pe ecrane filmul Despre oameni si melci, in care joaca si Monica Birladeanu (alaturi de Andi Vasluianu, Andreea Bibiri, Dorel Visan) si pentru ca multi se vor concentra pe secventa de sex intre ea si Andi (faina, de altfel:) ) , m-am gindit ca e momentul sa scot din sertar un articol care vi-o prezinta pe Monica Birladeanu putin diferit fata de ce se scrie despre ea.

acesta a fost ultimul text pe care l-am publicat in revista pe care am condus-o si pastrez o amintire speciala intregii experiente de a lucra cu Monica. pe parcursul interviului, vedeti si minunatele fotografii care au insotit povestea in revista, in care Monica – fotografiata de Dan Samoila, cu stilismul Laurei Cirnici – a reinterpretat citeva tablouri celebre.

***

Metamorfozele Monicai

In mai putin de 2 metri patrati, pe holul unui bloc comunist stau pe jos Cristi Puiu, Bobby Paunescu si Monica Bârladeanu, alaturi de patru tehnicieni.

– Doru, spune-i: „Hai, mai, Romulus… ca n-are rost” , ii indica Bobby actorului Dorian Boguta tonalitatea pe care s-o imprime personajului Mita aflat in conflict cu trei tigani carora trebuie sa le plateasca o datorie. Boguta spune c-a inteles.
– Gata, repetam o data si tragem!

Monica sta lipita de coltul holului, isi freaca materialul rochiei in mâna si se uita la actori cu emotie tensionanta. Expresia ei pare a spune: „De efortul fiecaruia depinde succesul tuturor.”


E o secventa din making of-ul filmului Francesca (versiunea de pe DVD, lansata la inceputul lui aprilie 2011). Nu stiu daca Monica Bârladeanu era acolo pentru ca trebuia sa filmeze urmatoarea secventa sau pentru ca, pur si simplu, vroia sa-si sustina colegii. Ma urmareste insa imaginea ei, asezata in cel mai prost dintre locurile de pe hol, inghesuita si neprotejata (literalmente, lipita de coltul peretelui). Si concentrarea de pe chip, intr-un moment in care nu era deloc in atentia celorlalti.

La sapte ani, Monica Bârladeanu si-a dat seama ca se simte bine când e in atentia celorlalti. S-a intâmplat odata cu sosirea pe lume a fratelui mai mic, Petru, in apartamentul modest din cartierul Dacia, de la marginea Iasiului, unde locuiau. Mai avea un frate Mircea, dar el era mai mare cu 5 ani si, chiar daca o mai necajea, o si proteja când era cazul. Dupa mintea ei de copil, Petru era rosu si urâtel, plângea tot timpul si nu facea nimic special. De ce sa fie toti interesati de el?

„Tin minte perfect cum am facut un plan ca sa obtin o parte din atentia care era indreptata spre el: il luam In brate si, când venea cineva in vizita, trebuia sa vorbeasca si cu mine, pentru ca eu il tineam”, râde Monica amintindu-si ca peste ani, l-a adus pe Petru la Bucuresti unde a urmat liceul de coregrafie, l-a insotit la competitiile de dans sportiv, devenindu-i a doua mama. Petru este compozitor (a scris si muzica filmului Francesca), iar fratele mai mare e pompier, tata a doi baieti pe care Monica i-a botezat.

Monica râde astazi si de avalansa de intâmplari generate când a uitat, la 12 ani, sa-si pregateasca lectiile. „Mama si tata munceau si aduceau bani in casa, noi trebuia sa aducem note bune. Asta e lectia pe care parintii ne-au predat-o din primele zile de scoala”, spune Monica recunoscând ca cea mai mare spaima a copilariei ei erau lectiile neinvatate. In dimineata in care si-a dat seama ca a uitat sa-si faca temele pentru o materie, a intrat in panica. A inteles repede ca nu poate sa rezolve tema intr-o pauza, si, ca sa nu se confrunte cu esecul, a preferat sa-i spuna mamei ca e bolnava, s-o roage sa ramâna acasa.

– Ma doare in dreapta, a zis inspirata de afectiunile anterioare ale fratelui mai mare care avusese hepatita.
– Sun la gradinita, sa-mi iau liber si mergem la doctor, s-a ingrijorat mama, de profesie educatoare.
– Nu e nevoie, cu un ceai poate-mi trece, a incercat sa scape, stiindu-se cu musca pe caciula.
Dar mama l-a sunat si pe tatal ei, au dus-o la spital unde medicul, dupa ce a palpat-o putin, a decretat:
– Apendicita acuta. Te operam!

Secretul apendicelui operat fara sa fi fost cazul a fost pastrat pâna acum 2 ani – Monica are 33 de ani acum –, insa perseverenta pentru notele bune la scoala a ramas. In scoala generala a fost tot timpul in competitie cu Simona, colega cu care impartea alternativ premiul intâi. Când si-a dat seama ca Simona era principala competitoare la cele mai mari note, i s-a parut frumos sa–i devina colega de banca: voia sa fie la fel de buna ca ea.

*

La 16 ani, Monica s-a angajat chelnerita la o terasa. Parintii divortasera, traiau doar din salariul mamei, asa ca a mintit ca are 18 ani ca sa se angajeze. Era prea târziu când patronul terasei a aflat ca, de fapt, e in clasa X-a. O placeau deja toti angajatii si stiau ca e constiincioasa. In vacantele de vara din liceu a muncit si 24 de ore consecutive, dormind pe scaune, pe terasa, in orele mici ale diminetii, când nu prea erau clienti. Efortul i-a adus o dubla satisfactie: a usurat viata familiei si-a inceput sa aiba un cuvânt de spus intre ai ei, pentru ca aducea bani acasa. Isi aminteste cu emotie de respectul public, la scala mica, pe scara blocului, când vecinii au observat ca ai ei au inceput sa-si ia câte ceva prin casa cu banii câstigati de ea.

Abia peste 4 ani avea sa devina o mica starleta, odata cu primul job ca model: pozând pentru un catalog de pijamale. In liceu, insa, nu s-a considerat frumoasa. „Câstigasem concursul de Miss in clasa a IX-a, dar a fost o recunoastere pe termen foarte scurt, pâna intr-a X-a uitase toata lumea; era mai important sainvat si sa muncesc. Ma simteam mai degraba desteapta, decât frumoasa.”

A dat la Drept, la Iasi si, in facultate, a primit o lectie pe care o urmeaza si acum. S-a intâmplat când profesorul de retorica i-a replicat unui coleg care se vaita ca nu intelege termenii tehnici pe care-i folosea: „Intelegeti cam 20 la suta din ce spun? Pentru restul se ia frumos dictionarul acasa, se deschide si se invata. Daca vorbeam pe limba prietenilor vostri de cartier erati aici degeaba. N-ati fi evoluat”.

Atunci, Monicai au inceput sa-i placa lucrurile pe care nu le intelege. Inca ii mai plac.

Dupa prima aparitie in ipostaza de model, din catalogul cu pijamale, au Inceput reclamele, apoi emisiunile de la B1 TV si multe premii: cea mai sexy prezentatoare tv, cea mai frumoasa… A devenit iubita lui Bobby Paunescu, a intrat sub reflectoarele celebritatii, a fost fotografiata din toate unghiurile, i-au fost analizate hainele si machiajul, parul si tocurile.

Poate ca, in anii aceia, a fost luata de valul aparitiilor publice si de presiunea de a arata tot timpul ca o papusa perfecta; poate ca n-a stiut sa administreze relatia cu presa; poate ca nu era inca impacata cu sine si-i era greu sa-si marturiseasca radacinile.

Oricare ar fi explicatia, pentru publicul care o stie pe Monica Bârladeanu, nimic din cele “de dinainte de celebritate” n-au fost familiare. „Ma simteam redusa la dimensiunea de “frumusete”, ma deranja ca doar asta se spunea, dar nu puteam sa reprosez nimic pentru ca, pe de alta parte, asta era calitatea mea cea mai proeminenta. Nu aveam alti ‘muschi’ dezvoltati, charisma, increderea in mine.”

*

A plecat in America in 2005 tocmai ca s-o ia de la zero. A avut norocul sa o intâlneasca pe Ivana Chubbuck, o celebra profesoara de actorie, si sa devina noua Monica Bârladeanu.

De fapt, a revenit la Monica din copilarie si din adolescenta pentru ca si-a luat fiecare emotie la control; si-a desfacut fiecare indoiala, fiecare bucurie sau tristete, a inceput sa inteleaga ce-o enerveaza, ce-o face sa plânga; a intrat in cuferele cele mai ascunse ale sufletului ei.

Totul parte din metoda Ivanei Chubbuck, ea insasi actrita in trecut, familiarizata cu starile emotionale extreme (a fost abuzata de parinti, s-a drogat, a fost la un pas de moarte) si care a imbinat trairile ei cu tehnicile de actorie ale lui Stanislavski intr-o noua metoda de transmitere a emotiilor. Chubbuck a predat multor actori faimosi, dar publicul a aflat de ea doar odata cu multumirile speciale pe care i le-a adus Halle Berry in speech-ul sau de Oscar din anul 2002.

La clasa Ivanei, au inceput provocarile pentru Monica.
„Veneam dupa niste ani in care numai eu contasem, eu pentru mine. La Los Angeles am inceput sa am altfel de victorii personale. Inainte toata lumea imi zâmbea si era prietenoasa apriori, fara sa fi facut nimic ca sa merit simpatia omului din fata mea; doar pentru ca citisera despre mine in ziare. In America am luat-o de la zero, am inceput sa simt ca oamenii râd la glumele mele pentru ca sunt bune, nu pentru ca le fac eu; sunt prietenosi cu mine pentru ca ma plac. Prietenia lor era autentica.”

In ultimii 6 ani „americani”, Monica s-a deconstruit, si-a zdrobit in bucati mici ambitia. Apoi orgoliul. Frumusetea. Increderea in sine. Rând pe rând.

Mai intâi a trebuit sa invete sa faca fata refuzurilor de la casting. A fost la zeci de castinguri si-a trecut prin toate etapele, prin dezamagire, plâns, acceptare. A avut o mica revelatie când l-a vazut pe Leonard Cohen spunând, intr-un documentar: „A trebuit sa invat ca nu sunt muzician in fiecare zi, sunt amator in cele mai multe dintre zile. Doar din când in când sunt bun si pot compune.”

Acum, ambitia care o facea sa fie colega de banca a premiantei clasei ii Incordeaza maxilarele când spune : „Faci eforturi aproape supraomenesti ca sa te pregatesti, si nu dormi noaptea, si ti se intoarce stomacul de emotii, si vine apoi momentul in care trebuie sa accepti despre tine ca esti imperfect. E foarte greu sa accepti ca nu esti sclipitor in fiecare zi.”

Astazi, Monica „triseaza“ când participa la castiguri pentru roluri pe care si le doreste foarte mult: isi ia alte proiecte in paralel ca sa ii fie ceva mai confortabil, sa poata sa-si spuna ca rolul respectiv nu e cel mai important lucru. „Stii cât de creativ poti sa fii când esti pus in pericol? Ca sa-ti aperi fragilitatea emotionala…”

Apoi a trebuit sa se lupte cu orgoliul. Intr-o prima faza si-a dorit foarte mult sa joace in seriale si-a mers la castinguri pentru asemenea roluri. Asa a ajuns in Lost si in Nip & Tuk, dar a trebuit sa fie onesta cu ea si sa-si dea seama ca nu e facuta pentru a juca un personaj ani de zile, zi de zi.

„Am vazut si la colegii din Lost… Exista o nemultumire pe care o inteleg. Sigur ca din afara poate parea un moft: uite, ma, ala s-a umplut de bani si nu e multumit.
E adevarat, acel actor si-a acoperit o nevoie financiara, dar de fapt vrea si el sa mai faca si altceva, sa experimenteze noi lucruri in meseria lui”.

A trebuit sa fie ferma si sa reziste presiunilor agentilor care ar fi câstigat bani din comisionul salariului obtinut pentru un rol in telenovele. Cum a trebuit sa faca fata si presiunii asteptarilor celor de acasa, pe care-i vedea comentând pe forumuri in dreptul articolelor care vorbeau despre ea.

S-a tinut de studii si-a ajuns sa frecventeze Master 3, treapta cea mai inalta a scolii Ivankai. A facut un alt curs la Londra, pe tehnica de teatru, la Royal Academy of Dramatic Arts.

Frumusetea, calitatea care i-a adus celebritatea, i-a fost data si ea la o parte in actorie. „Nici un regizor barbat cu care am lucrat nu m-a luat in filmul lui pentru ca sunt frumoasa; m-au vrut cu cearcane, m-au uniformizat, m-au vrut stearsa. Singurul film in care sunt aranjata e regizat de o femeie – Ioana Uricariu.” ( Stopover – prezentat la festivalul Sundance, in 2011).

Intr-un mod care pare ciudat vazut din afara, orgoliul antrenat in zeci de sedinte foto pentru coperte de reviste glossy ca sa obtina cel mai bun unghi al chipului sau cel mai frumos zâmbet, a fost inlaturat in fata camerei de luat vederi. Pentru autenticitatea personajului interpretat.

Dorinta de a avea un cuvânt de spus a fost si ea deconstruita intre orgoliu si echilibru, intre a câstiga un meci mic in culise si a crea o femeie vie, credibila pe ecran. „Orgoliul asta e o mizerie microscopica in comparatie cu a fi slab pe ecran pentru ca n-ai stiut sa-i asculti pe altii”.

Monica lucreaza in prezent la un alt gen de frumusete personala; e mai preocupata de pielea ei, de ce manânca, de cum se ingrijeste pentru ca stie ca o camera de luat vederi nu minte. Si vrea sa-i puna in fata un personaj adevarat.
In adolescenta, când Incepuse sa câstige primii bani si-a cumparat si primele produse cosmetice. Era pe vremea când se aduceau la sacosa produse din Germania si-a cumparat de la un astfel de comerciant ambulant Oil of Olay. “Mirosea extraordinar. Pentru mine ala era mirosul occidentului, era o bucatica de occident. O chestie atât de mica te transforma complet, m-am simtit femeie doar pentru ca foloseam acea crema.” Când, la lansarea In România, a primit de la agentia de PR produsele Olay a fost… madlena lui Proust.

Monicai Bârladeanu de astazi nu ii e teama sa imbatrâneasca. A gasit echilibrul intelegând ca lupta cu sine e o permanenta cunoastere. E ca si cum traiesti cu cineva care evolueaza in felul lui; e o negociere in fiecare moment al zilei.

„Stresul si dorinta mea de a fi perfecta dinainte veneau pentru ca toate asteptarile oamenilor erau legate doar de felul in care arat. Daca eram mai ciufulita aveam senzatia ca esuez, pentru ca eram redusa la dimensiunea asta. Astazi felul in care arat e doar o bucatica din mine, nici lucrul cel mai relevant, nici cel mai important… Am senzatia ca oamenii pot sa vada dincolo de asta, poate si pentru ca-i las eu.”

mai 2011.

***

Cum spuneam am scos textul din sertar pentru a va aminti ca de vineri, 14 sept, puteti vedea Despre oameni si melci in cinematografe. Altfel, zic asa ca un teasing, intentionez sa scriu curind si despre Andi Vasluianu.

5670
djuvaraSmaraldul lui Neagu Djuvara

Smaraldul lui Neagu Djuvara

text de Ana Maria Onisei

“Ati vrea un pahar cu apa?”, spune Neagu Djuvara. “Sa fie rece sau la temperatura camerei?”, si-aduce o carafa din sticla, cu gitul inalt. “Eu m-am obisnuit s-o beau la temperatura camerei in perioada in care eram in Africa”.

Ne pregatim pentru interviul pe care a acceptat sa-l acorde cu ocazia lansarii editiei aniversare a volumului de memorialistica, „Amintiri din pribegie”, publicat la Editura Humanitas. E unul dintre cei mai iubiti si vinduti autori romani, toate cartile lui sint bestselleruri si fiecare titlu are mai bine de doua sau trei reeditari – „Amintiri din pribegie” a ajuns la editia a X-a.

***
La cei 96 de ani, cea mai mare bucurie a lui Neagu Djuvara pare sa tina tot de carti. O spun ochii, care se lumineaza a mindrie, in timp ce analiza lasa loc unei povesti: „Eram in Franta cind sora mamei, in virsta de 90 de ani, fiind pe moarte, mi-a trimis printr-un diplomat strain un smarald de o mare frumusete. L-am vindut cu 10.000 de franci vechi si am impartit banii cu fratele meu. Cu partea mea, 5.000 de franci, am reusit sa public editia franceza a primei mele carti de filozofia istoriei”. Se ridica si se-ndreapta spre biblioteca de unde ia o carte. Miingie coperta c-un zimbet de adolescent. „Civilizatii si tipare istorice. Un studiu comparativ al civilizatiilor” scrie cu litere albe pe fondul verde al cartonului, ca de smarald.

foto: Marian Vilau/ Adevarul
***
Ana Maria Onisei este jurnalist la Adevarul, a scris pentru Esquire si Dilema Veche

1597

cistigatorii Festivalului de film de la Venetia 2012

cistigatorii festivalului de film de la venetia, adica 2 filme obligatorii de vazut Pieta si The Master

Golden Lion Winner: Pieta – Kim Ki-duk (South Korea) 

Silver Lion Winner: The Master – Paul Thomas Anderson (U.S.)

Best Director: Paul Thomas Anderson for “The Master”

Best Actor: TIE – Joaquin Phoenix and Philip Seymour Hoffman for “The Master”

Best Actress: Hadas Yaron for “Fill the Void

P.S. daca aveti treaba cu actoria, regia, filmul teatrul, daca sunteti artisti de orice film cautati Arirang, un documentar autobiografic facut de Kim Ki Duk

1839
giulietta_masina_lpFellini si Masina vazuti de Virginia Zeani

Fellini si Masina vazuti de Virginia Zeani

Era un om versatil, extrem de versatil. Era greu sa-l prinzi sa ai o discutie serioasa cu el. Vorbea cu tine normal, sustinea dialogul, dar era absent, vedeai limpede ca mintea lui e in alta parte. Avea o lume interioara imensa, luxurianta, numai a lui, care il absorbea cu totul. Pe mine nu ma deranja pentru ca eram oarecum obisnuita – si Nicola era uneori absent in acelasi fel.

Cred ca de aceea s-au si imprietenit atit de bine. Conversau pe teme dintre cele mai variate: religie, ocultism, literatura, arta, tot felul de lucruri. Era un visator absolut, un visator fara limite.

Giulietta Masina era o femeie foarte practica si foarte naturala. Era o artista splendida, unica. In orice caz, cum arata in filme asa era si in realitate. Cind o vedeam cit de fireasca este in filme, cind o vedeam ca este in roluri chiar ea insasi, aveam un sentiment de mare onestitate. Ea nu trisa. Era o femeie modesta, dar foarte rafinata intelectualmente, careia ii placea sa gateasca in casa si sa aiba musafiri. Anturajul lor era alcatuit, mai ales, din personalitati din lumea filmului. Se intilneau des cu Vittorio de Sica, pe care l-am primit de multe ori si in casa noastra, cu Mastroianni…

(…)

Imi amintesc ca, prin 1965, Felini lucra la proiectul filmului numit Il viaggio di G. Mastorna, cu Mastroiani. Nu mai stiu de ce, filmul nu s-a mai facut. Cind s-a aflat ca nu se mai face, presa il cauta peste tot si el se simtea asediat. Ziaristii erau la el la poarta si atunci el a fugit la noi si s-a ascuns in pivnita. “Nu vreau sa vad pe nimeni! Nu vreau sa vad pe nimeni!”, repeta la nesfirsit…

Ziaristii ii tot fotografiau casa si nu plecau de acolo. Cineva le-a spus ca e prieten cu noi si citiva ziaristi au venit si la noi sa afle ce stim de el.” Nu l-am vazut demult”, le-am spus. A stat in pivnita vreo doua ore pina s-au linistit lucrurile.

Era un om foarte original si foarte simpatic. Fellini credea foarte mult in paranomal. Avea, la Torino, un prieten cu puteri paranolmale. Il chema Gustavo Rol. Era o celebritate in Italia si adeptii lui il considerau un iluminat, un fel de guru. (…) Il fascina complet pe Fellini. Era coplesit de lucruri de genul asta… In alta dimensiune, il fascinau si femeile putin cam usoare. Asta o facea pe Giulietta Masina sa sufere foarte mult.

*

Fragmente din cartea Canta che ti passa, Virginia Zeani in dialog cu Sever Voinescu.

Virginia Zeani (nascuta in 1925 linga Reghin) a fost una dintre cele mai mari soprane ale lumii; in acest moment traieste in Statele Unite. A fost casatorita cu baritonul Nicola Rossi Lemeni.

*

Sunt citeva rinduri in carte despre cit de speciala era prietenia lui Nicola Lemeni cu Frederico Fellini care mi s-au lipit de suflet.

“Ce mi se parea cu totul special era ca uneori taceau impreuna. Treceam pe linga ei in gradina si taceau, si apoi mai treceam peste o jumatate de ora si taceau in aceleasi pozitii… Stii forma suprema de comunicare si confort este sa taci impreuna cu celalalt. Ajunsesera la acest nivel.”

imi doresc f f tare sa mi se intimple si mie in viata, cindva, tacerea asta.

4947
picsay-1347092679Sa-l facem cadou pe Mandeville Jr.

Sa-l facem cadou pe Mandeville Jr.

Mandeville este mascota Jocurile Paralimpice 2012.

Mandeville Jr este o copie a mascotei (un dar de la Ambasada Marii Britanii la Bucuresti) pe care am plimbat-o pina la Londra si a vazut o parte din competitiile paralimpice.

***

Miine se incheie Jocurile Paralimpice si abia peste 4 ani ne reintilnim olimpicii, la Rio.

Anul asta, mai mult decit la orice alta olimpiada, britanicii au stiut sa puna pe picior de egalitate paralimpicele cu olimpiada mare, iar noi am vazut ce supra oameni sunt sportivii de la Paralimpice.

pentru noi, cei incadrati in standardul normalitatii fizice si psihice, Paralimpicele au fost ca un pas inapoi in interiorul propriei persoane:” nu te mai vaita pentru ce nu ai, de fapt ai imens, doar ca nu iti folosesti toate capacitatile”. pentru participanti, jocurile au insemnat acceptarea celor din jur, recunoastere, admiratie si , mai presus de orice, o lupta cu sine ca sa -si depaseasca limitele.

***

ca sa mearga mai departe spiritul si mesajul paralimpicelor, m-am gindit sa-l fac cadou pe Mandeville unui copil care are dizabilitati. sa fie un simbol pentru el si familia lui ca vom ajunge ca natie sa -l respectam si sa-l acceptam, sa ne uitam la el cu drag si admiratie pentru fiecare mica victorie pe care o are in lupta cu viata.

daca stiti o familie/ un copil care ar putea primi simbolul asta, anuntati-ma.

Mandeville Jr e pregatit sa plece de la mine.

astept propuneri pina luni la ora 12.00

multumesc

2135
betty grable in malibuMomente povestite

Momente povestite

text de Noemi Revnic

De fiecare data cele mai memorabile momente din calatoriile mele nu se regasesc in fotografiile facute, ci in amintiri. Sunt intamplari sau imagini intiparite pe retina.
In aceasta lunga vacanta am avut parte pana acum (si mai sunt sase zile pana la capatul voiajului) de cateva secvente pe care nu le voi uita usor.

Prima s-a intamplat chiar in avion, inainte de a ateriza la Las Vegas. Stewardesa British Airways cea zambitoare colecta plicurile cu donatii de la pasageri, in cadrul unui proiect foarte frumos, “Changing lives one child at a time”. Unul dintre calatori (statea destul de aproape de mine) i-a dat in schimbul plicului o sacosa cu resturi menajere. M-am uitat la fata stewardesei: era la fel de zambitoare, dar ochii ei spuneau totul: “Esti un nesimtit fara suflet”. Atunci am avut o revelatie: ca sa fii stewardesa, trebuie sa ai foarte mult PR in tine, nu numai rabdare de otel.

Un alt moment memorabil a fost in urma cu doua zile. Ma oprisem la legendarul Malibu Inn pentru dejun si rasfoiam revista “Where” a orasului (“Where” are o echipa senzationala de jurnalisti; in Las Vegas, San Francisco, L.A., am citit informatii extrem de interesante si utile in aceste reviste in stilul Time Out si Bewhere, sa nu mai vorbesc despre reteaua de distributie excelent pusa la punct). Ei bine, la un moment dat am vazut o imagine veche cu Betty Grable si mi-am dat seama ca am fost exact in locul in care avusese loc shootingul, in urma cu cateva momente.

Al treilea moment de neuitat a fost aseara. De fapt au fost trei mini-momente, in care am vazut caprioare pe Mullholand Drive. Ma uitam cat de destepte sunt, cum s-au adaptat la forfota soselei, la viteza masinilor. Nu le-am fotografiat, nu am vrut sa le sperii si in plus, sunt sigura ca le-as fi suparat. Ultima secventa a fost cu doua caprioare, mama si fiica. Nu o voi uita niciodata, asa cum imi voi aminti mereu mirosul padurii si privelistea orasului de pe dealurile intunecate.

Pe curand, sa aveti un inceput de toamna formidabil!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1363
albsinguratati

singuratati

in fotografii singuratatea poate fi exprimata in zeci de feluri. multe dintre ele minunate in minimalismul lor.

in cuvinte e al dracului de greu: sa arati, nu sa spui; sa fie simplu si nu patetic. sa faci omul sa simta, nu sa stea sa se gindeasca.

ma lupt cu un text si, dupa cum se vede, m-a doborit. deocamdata.

1624
cinemabarbati si filme

barbati si filme

– asta e ultima mea zi de concediu si sunt disperata.
o prietena asa si-a inceput conversatia la telefon.

– pai mai ai liber si miine si duminica, tot vacanta e.

– nu. nu e vorba de asta. trebuie sa -mi ocup timpul cu ceva. m-am indragostit de un barbat insurat si nu vreau sa ma mai gindesc la el.

– bun, deci e ceva ratiune pe aici. o sa-ti treaca, lasa omul cu familia lui.

– pai il las, ca nu am facut nimic rau, doar ca nu-mi pot lua mintea de la el. (urmeaza detalii unde l-a intilnit prin vacanta, cum arata, cum arata nevasta omului etc etc etc)

– pune mina si citeste ceva ca sa nu te mai gindesti.

– nu pot, citesc trei rinduri si imi zboara gindul la el.

– du-te la cumparaturi.

– am incercat, sunt in mall chiar acum, dar tot ce probez tot cu gindul la el sunt.

– probezi lenjerie?

– nu mai ride de mine, eu te-am sunat de fapt sa-mi zici un film bun la care sa ma duc. dar sa fie asa de bun incit sa nu ma mai gindesc la nimic altceva. un film in care sa fie un actor misto misto.

***
am purtat aceasta conversatie acum citeva minute. inca mai rid. actorii nu se gindesc ce latura terapeutica are meseria lor.

2770
alexander khokhlovdimineti

dimineti

sunt momente dimineata cind esti intre vis si realitate, auzi televizorul si vecinii, iar sunetele ajung parte din ceea ce visezi. uneori rizi de intimplare cind te trezesti, alteori te incrunti.

e o ceata in perioada aia de somn si nesomn, ceva dens prin care te zbati sa treci.

*
sunt dimineti in care desi n-ai niciun motiv, te trezesti zimbind pe dinauntru. si dimineti in care vezi doar perna.

*
si sunt dimineti in care, alegind dintre sortimentele de gel de dus din baie, unul mai aromat, mai onctuos, te gindesti ca sunt oameni care se vor fi spalat toata viata cu sapun. si ca n-au simtit niciodata cum e sa ti se faca pielea matasoasa doar pt ca ai un gel scump.

n-au stiut bucuria asta si-au mers mai departe.

*
cite lucruri nu stim si nici n-au ajuns vreodata in visele noastre, care ne-ar bucura daca le-ai simti/experimenta si , totusi, mergem mai departe.

foto alexander khokhlov

1930
tortzaTorta olimpica in avion

Torta olimpica in avion

zilele trecute, cind eram la Londra, am aflat ca Flacara Olimpica a fost adusa de la Atena la Londra la debuturile Jocurilor Olimpice intr-un avion British Airways .

pare simplu acest lucru pt ca BA era sponsorul jocurilor olimpice ( si e si sponsorul jocurilor paralimpice), doar ca in avion sunt reguli stricte care spun : nu e voie cu foc!

flacara olimpica trebuia sa arda continuu, asa ca s-a creat o instalatie speciala, un suport de scaun si torta olimpica a fost tratata ca un pasager de lux

a avut chiar si 4 bodyguarzi care au pazit-o.

iata cum a aratat in avion

1872
ecoextremun vot pt niste oameni buni

un vot pt niste oameni buni

anul trecut in proiectul de grant-uri Raiffeisen am avut doua proiecte pe care le-am sustinut, unul al unei asociatii pentru copii autisti – Invingem Autismul, si altul pentru hrana sanatoasa creat de Adi Hadean, Farfurii curate. ambele au obtinut finantari si va mai multumesc inca o data pentru voturile voastre.

anul asta am un nou preferat si va rog tare sa votati proiectul Respiri la inaltime. daca ma credeti pe cuvint ca-s oameni buni mergeti aici si votati-i.

puteti insa citi mai departe:)
***

citi dintre voi si-au petrecut anul asta week end-urile in oras, la o terasa sau, cu o maxima distractie, la mall, la un film?

citi dintre voi au povestit copiilor despre aventurile pe care le traiau pe vremea cind se uitau la Ciresarii sau Racheta Alba ?

si citi ati mai plecat – voi sau cu copiii vostri – in drumetii pe munte?

***
proiectul Respiri la inaltime e despre aventura pe care o poti sadi in mintea unui copil, e despre increderea pe care o capata in sine pentru ca a urcat singur un munte si-a vazut lumea de sus, e despre adrenalina pe care, odata ce o simte, il va face sa iubeasca miscarea in aer curat. si mai e despre patrimoniu si patriotism.

citiva nebuni simpatici – cei care au creat clubul Ecoxtrem – au acest proiect prin care vor sa-i invete pe tineri sa iubeasca muntele, drumetiile si sa descopere cit de frumoasa e Romania.

***
ii stiu pe oamenii astia de la Ecoxtrem (de asta ii si sustin), i-am vazut in tabara Tara lui Andrei. sunt niste oameni buni si frumosi care iubesc copiii si sunt extrem de responsabili cu ei (i-am urmarit cu maxima atentie o saptamina si tot timpul au fost 100% dedicati celor 125 de copii din tabara, incurajindu-i, motivindu-i, cladind putin cite putin increderea lor de sine).
sunt tineri care, pentru ca au trait din adolescenta bucuria victoriilor personale in raport cu natura, vor sa-i ajute pe alti tineri (liceeni sau chiar mai mici) sa simta si ei asta.

deci. ii votam aici.

va rog sa rezistati celor 2 minute cit sunt necesare sa va faceti un cont ca sa puteti vota. e bine, frumos si sanatos, sa ne ocupam si de tinerii care ramin in standardele de sanatate mentala si fizica, nu doar de copiii defavorizati.

cred ca asa vom progresa mai repede si mai usor.

va multumesc frumos.

1688
C18G9404Tablete in Mc Donald’s la Romana

Tablete in Mc Donald’s la Romana

ieri dupa amiaza , am fost la Mc Donald’s de la Romana pentru ca eram foarte foarte curioasa cum arata.

stiti deja prietenia mea cu acest brand ( da, maninc din cind in cind – moderat, cum s-ar spune – de la Mc Do, mai ales cartofi prajiti), am prieteni chiar si printre cei care lucreaza acolo, asa ca voiam foarte tare sa vad cum arata noul restaurant.

sunt doar 20 in toata Europa cu asemenea dotari si, daca n-ati facut o vizita, puteti sa mergeti fie si ca la muzeu.

are tablete incrustate in niste suporturi in masa, loc ideal de joaca pentru copii. parintii maninca linistiti copiii se joaca.

(am verificat: tabletele au niste restrictii, copiii nu pot naviga chiar oriunde:) insa e net non stop si-au creat si niste mese din acelea tank tocmai bune pentru a alinia mai multe laptopuri, deci fericire pentru studenti)

si au si Mc Caffe unde va rog sa incercati cappuccino si profiterolul – cel mai tare profiterol ever, veti vedea:)

uite citeva foto

si-acum ceva f f exclusiv: iata cum arata cel mai mare MCDonald’s din lume, cel din Satul Olimpic de la Londra, fotografiat luni seara. era buluc de lume, multi sportivi, mult staff al sportivilor.

am citit in programul competitiei ca era o sportiva de la tenis care pentru ca mincase in prima zi un hamburger in McDo de acolo si cistigase meciul, se ducea in fiecare seara sa mai manince ceva ; era la al 3-lea meci cistigat:))

***
altfel, doresc sa se consemneze ca mi-ar fi placut sa fiu la deschiderea de la Romana, unde a fost cu spectacol si voiosie, plus Razvan si Dani. (n-am fost insa in tara)

*
P.S. nu va osteniti sa mai comentati ca si datile trecute cind am scris ca maninc la McDonald’s despre ce credeti voi ca e rau in mincarea lor. eu maninc moderat de multi ani si sunt vie, nevatamata si am 48 de kg.

nu o sa va aprob mesajele care fabuleaza pe tema mincarii de la Mc DO, ca sa stiti sa nu va osteniti sa scrieti:)

3385
toma caragiuaseara, la Undercloud…

aseara, la Undercloud…

aseara la piesa XXL din festivalul de teatru independent Undercloud, m-am asezat linga o tinara foarte simpatica.

avea in brate cartea asta cu Toma Caragiu .

– de unde aveti cartea? cum ati facut rost de ea pentru ca eu cind am citit-o am alergat prin trei biblioteci.
– ati scris pe blog despre ea si eu am cautat-o la anticariate, am luat-o de la universitate…

n-am mai apucat sa ne conversam ca a inceput piesa, dar …

stiu ca in cele din urma vei citi asta, te rog lasa-mi un mesaj sa te localizez:)

multumesc

1640
Maya_Nakanishi_9e48atrupurile sportivilor de la paralimpice

trupurile sportivilor de la paralimpice

orice competitie vezi la jocurile paralimpice e emotionata, socanta, motivationala.

dar in probele acvatice nu vezi doar lupta sportivilor cu propriile trupuri, le vezi si trupul. sportivii poarta echipament de inot si isi lasa protezele pe marginea bazinului.

dupa ce treci de socul de a privi un lucru intim ca demontarea/montarea unei proteze , dupa ce vezi multe persoane cu dizabilitati, nu te mai uiti dupa proteza.

vezi trupurile lor frumoase, cu muschii lucrati, cu fibra fina.

am cautat pe net citeva fotografii artistice cu nuduri ale sportivilor din jocurile paralimpice, tocmai ca sa -mi sustin ideea.
daca faceti abstractie de prezenta protezei, vedeti niste oameni foarte frumosi.

public fotografiile ca sa va obisnuiti cu asta.

nu am sa aprob niciun comentariu cu orice trimitere sexuala, nu va consumati timpul sa scrieti.

*
Am fost la Londra la Jocurile Paralimpice ca invitat British Airways, sponsor atit al Jocurilor Olimpice cit si ale celor Paralimpice.

1944
paralimpiceJocurile Paralimpice, vazute de la fata locului, part2

Jocurile Paralimpice, vazute de la fata locului, part2

Victory ceremony

nu stiu daca v-ati intrebat vreodata ce se intimpla cu steagurile de la ceremoniile de premiere ale sportivilor si care este traseul lor.

la televizor urmaresti sportivii pe unde intra cum se aseaza in dreptul locului ocupat pe podium, cum trec fetele cu medaliile si florile si oficialii care le vor inmina.

dar, in partea diagonal opusa a salii (in cazul probelor de inot, pentru ca nu stiu unde erau amplasate in stadion de exemplu), intra steagurile odata cu sportivii. 6 militari de la trei arme diferite – navy, terestra si aviatie – insotesc steagurile si intr-un sincron perfect le asambleaza in suporturile care sunt in fata sportivilor, pe partea cealalta a bazinului.

totul e atit de bine sincronizat ca in momentul in care sportivii se aseaza in drepturile locurilor de pe podiumul pe care vor urca, steagurile sunt aliniate in fata lor.

dupa ce imnul este cintat, steagurile coboara si, tot in sincron perfect, cei 6 soldati reimpacheteaza drapelele, apoi pleaca marsaluind catre tribuna. cum la inot sunt cite doua ceremonii de premiere una dupa ala, reiau in loop miscarile la citeva minute ca si cum le-ar fi facut pentru prima data. intr-un sincron impecabil.

***
din sala, la concursul de inot, am avut sentimentul clar ca nu sunt suficient de educata sa fiu in contact cu oamenii cu dizabilitati. cred despre mine ca sunt deschisa la minte, am scris despre multi oameni cu dizabilitati, dar acolo – in tribuna, uitindu-ma la niste oameni care pareau zei in lupta lor desi n-aveau miini sau picioare, sau erau orbi – mi-am dat seama ca mintea mea are mutatii.

oricit as fi incercat sa ma abat de la senzational eram tentata sa intreb “dar ce dizabilitate are?” cind nu vedeam semne concrete ale unei deficiente.
iar victoria lor , demonstratia lor de forta si abilitati rare m-a dus cu gindul pentru o clipa la oamenii pe care-i vezi prin bilciuri si te minunezi pentru ce stiu sa faca desi sunt f diferiti de standard.
imi pare rau pentru gindul meu, dar a fost acolo.

***

luni si marti au fost dezbateri aprinse la Jocurile Paralimpice pe tema declaratiei lui Oscar Pistorius care a pierdut finala de 200 m si care acuza comitetul paralimpic ca l-a favorizat pe cistigator (Alan Oliveiras) intrucit are o proteza mai performanta. ceea ce e evident ca nu este foarte fair play

articolele si comentariile de la tv arata cit eleganti pot fi jurnalistii britanici si ce scoala au in ei. scoala de jurnalism.

unul dintre textele mele preferate incepe asa

The truth is these ‘superhuman’ athletes err like the rest of us

Sooner or later someone had to separate us from the slavish belief promulgated so hard these last few days. It is the one that says Paralympians are a separate and superior breed of sportsmen and women beyond any of the vices, including the conceits, of those who are able to compete with less conspicuous handicaps.

il gasiti integral in the independent

*
Am fost la Londra la Jocurile Paralimpice, la invitatia British Airways sponsor si partener oficial atit al Olimpiadei cind si al Jocurilor Paralimpice.

o poveste frumoasa despre BA si olimpiada:

erau sponsori, trebuiau sa fie prezenti in parcul olimpic cu ceva, iar zona care le era dedicata era intre niste sponsori care aveau epunere uriasa.

s-au gindit sa construiasca Park live, un spatiu cu o scena uriasa si un perete imens transformat intr-un ecran urias si sa lase totul la liber pentru orice ar fi venit in vizita.zeci de mii dintre britanicii veniti cu pass day (adica doar cu acces in satul olimpic, fara bilete la competitii) au servit picnicul in parculetul creat de BA si s-au uitat la competitii. iar cind oficialii care se ocupa de parcul olimpic de la Rio au venit in vizita, au declarat ca vor prelua ideea chiar daca nu aveau asa ceva desenat in planul lor:)

asta mi-a adus aminte despre ceva cu ce asociez eu British Airways – experienta, trairea unor senzatii. ca turist calatoresti cu acelasi avion – fuselaj – indiferent de brandul companiei cu care mergi, dar ceea ce face diferenta e experienta din interiorul navei – mincarea , cum au grija de tine insotitorii de bord, cit spatiu ai in avion etc etc.

(BA a avut pe toata perioada olimpiadei un super meniu care reinterpreta meniul din 1948 cind la Londra a fost o alta editie a JO)

aseara, cind m-am intors, pe locul din fata , rindul 1 la Club Europe (adica first class) era un domn supraponderal. se vedea ca nu se simte in largul sau pentru ca avea necesitati speciale ( a cerut o centura de siguranta speciala , mai mare; a ridicat minerul scaunului), iar insotitoarea de bord care a simtit asta si-a petrecut citeva minute bune povestind cu dinsul. nu stiu ce spuneau, dar stiu ca in cele din urma domnul a inceput sa rida. iar cind a coborit din avion era deja prieten cu doamna insotitoare de bord.

e un detaliu care spune multe. si stiu ca nu e o intimplare pentru ca am vazut cum , anul trecut, o alta insotitoare de bord i-a acordat atentie maxima Anei cu care mergeam la Londra (nu eram in vreun press trip, eram turisti obisnuiti, nu stateam la first), doar pentru ca ii spusesem ca ii e foarte frica sa zboare. venea mai des la noi, de fiecare data cind trecea pe culoar avea un zimbet si o vorba buna pentru Ana.

***
sa vizitati si blogul ambasadei britanice la bucuresti, am povesti simpatice despre jocurile paralimpice si acolo:)

1742
roxana cioriiaIf you’re going to try, go all the way.

If you’re going to try, go all the way.

text de Roxana Cioriia

***

Otherwise don’t even start. Bukowski zicea asta la un moment dat. Extremismul ala adorabil, pe care-ti place sa-l accepti in teorie si sa-l privesti de la departare, imaginadu-ti scenarii vitejesti in care chiar iti iei inima-n dinti si devii personajul principal in scenariul pe care chiar tu ti l-ai scrijelit direct pe piele. Scenarii in care nici macar faptul ca personajul principal nu e de fiecare data pozitiv nu te poate opri.

Despre genul acesta de exacerbare e vorba si in “Do the right thing (1989), de Spike Lee. Dupa o vara in care mai-mai ca taiam cu cutitul aerul greu ca pelteaua de gutui, sa regasesc aceeasi atmosfera sufocanta din toate punctele de vedere, in timp ce-n camera mea deja mirosea a toamna si a frig si a tremurat, mi-a provocat un deja-vu pe cat de vinovat, pe atat de placut.

I’ve never met a Spike Lee movie I didn’t liked. “Do the right thing” se baga in mintea ta cu bocancii, te face sa te simti inconfortabil, iti scuipa in fata cu metafore urbane si-ti face pielea sa se stranga a incertitudine chiar si la a zecea vizionare. Dar asta e si ideea, zic. 50% pasiune, 50% impact. Lee nu-ti spune ce sa crezi despre ceea ce vezi, te forteaza sa te hotarasti singur unde stai si spre ce ai de gand sa arati cu degetul.

“Do the right thing” e al treilea film al lui Spike Lee, filmul cu care a simtit ca gata, e regizor cu acte in regula. Se simte chestia asta din gradul de stilizare cinematografica. Scena de la inceput, cu Rosie Perez dancing on some good hard hitting hip hop and I mean good, paleta de culori, unghiurile de filmare alese parca pe spranceana (Godard, De Palma, anyone?), soundtrack-ul marca Public Enemy. Plus ca I love John Turturro. ‘nuff said.

Dar eu de fapt nu doar de film vreau sa vorbesc, ci si despre carte. Spike Lee: Do the right thing e mi-nu-na-ta. Are de toate: un soi de istorie orala a filmului, sute de poze care altfel nu ar fi vazut lumina tiparului si, poate sectiunea mea preferata, o copie xerox a primului draft al scenariului scris de Spike Lee in doar doua saptamani (!). Nu stiu daca Spike Lee l-o fi citit Bukowski, dar clar este ca i-a urmat crezul intocmai. S-a intins pana la limita, a riscat si i-a iesit. A facut un film pe care l-ai vedea si cu ochii inchisi, pentru ca, de fapt, you dwell in its energy. Restul e irelevant. Sau nu e. Dar poate fi. Isi permite.

***
Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan Romania, iar acum este PR la DRAFTFCB

2296

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!