Monthly Archives : February 2016

jasondecairestaylor1FOTO- Cum arată primul muzeu subacvatic din Europa

FOTO- Cum arată primul muzeu subacvatic din Europa

Text de Raluca Antuca

Se numește Museo Atlantico și este localizat în apropierea insulei Lanzarote, la 14 metri sub Oceanul Atlantic. Este primul muzeu de artă contemporană subacvatic din Europa, iar lucrările hiperrealiste care locuiesc în ocean sunt atât de credibile, încât ai spune că sunt oameni transformați în stană de piatră.

Cunoscut pentru lucrările sale conceptuale, artistul Jason deCaires Taylor s-a ocupat de realizarea sculpturilor care abordează tema refugiaților ca o responsabilitate socială a întregii comunități de pe glob. Lucrările sunt realizate dintr-un ciment special care nu dăunează florei și faunei marine și care rezistă cel puțin 300 de ani.

Începând cu data de 25 februarie, muzeul va fi deschis vizitatorilor pasionați de scufundări.

jasondecairestaylor9 jasondecairestaylor11 jasondecairestaylor12 jasondecairestaylor13 jasondecairestaylor2 jasondecairestaylor3 jasondecairestaylor4 jasondecairestaylor5 jasondecairestaylor6 jasondecairestaylor7

2120
Hajime Sorayama  9(PHOTO) Marilyn Monroe transformata in robot

(PHOTO) Marilyn Monroe transformata in robot

Un artist japonez care a creat un SEXY ROBOT acum cativa ani ca o metafora a sexualitatii care se muta foarte mult in lumea virtuala a revenit acum cu o creatie foarte puternica.

Saptamana trecuta Hajime Sorayama a vernisat o expozitie in care Marilyn Monroe a fost transformata intr-un robot. Aceasta expozitie a fost inspirata de o declaratie a lui Marilyn “O actrita nu este o masina, dar ei se poarta cu noi ca si cum am fi”

Iata cateva fotografii din expozitie.

 

Hajime Sorayama  6Hajime Sorayama  9 Hajime Sorayama  10  Hajime Sorayama 4 Hajime Sorayama 5 Hajime Sorayama 6 Hajime Sorayama 7Hajime Sorayama 8 Hajime Sorayama 9

 

Asa arata SEXY ROBOT .

Hajime Sorayama 1Hajime Sorayama 3

Hajime Sorayama  2

2424
Kristina-Pimenova-Russian-9-year-old(FOTO) ce mai face cea mai frumoasa fetita din lume?

(FOTO) ce mai face cea mai frumoasa fetita din lume?

Kristina Pimenova este cea mai frumoasa fetita din lume, model international de la 3 ani, cu aparitii in Vogue si in mega campanii internationale pentru  Armani, Roberto Cavalli, Dsquared2,Ermanno Scervino, Replay, Fendi, Benetton.

Am mai scris despre ea acum 2 ani si in aceasta dimineata m-am gandit sa vad cum mai arata si ce mai face.

Nu doar ca a facut si mai multe campanii internationale, dar a ajuns si campioana la gimnastica ritmica. Mama ei e o persoana foarte inteligenta, a dat-o la gimnastica ritmica stiind ca asta o sa o dezvolte foarte armonios si va avea mobilitate foarte buna, atuuri foarte mari pentru modelling.

Plus ca ii dezvolta disciplina.

pimenova gimnsasticapimenova gimnastica pimenova gimnastica 2

 

Kristina Pimenova are acum 10 ani si cand nu face gimnastica arata cam asa.

pimenova  pimenova 8pimenova 7 pimenova 6 pimenova 5pimenova 2 pimenova 4pimenova 3  pimenova 1Kristina-Pimenova-Russian-9-year-old kristina-pimenova-model Kristina-Pimenova-featuredKristinaPimenova-2015Nov5 kristina-pimenova

11886
taxi-3-768x512FOTO- Atunci când arta se îmbină cu taximetria

FOTO- Atunci când arta se îmbină cu taximetria

Text de Raluca Antuca

A merge cu taxiul înseamnă a avea conversații absolut delicioase cu taximetriștii care se încadrează în tipologii mai ceva ca personajele lui Caragiale. Fie că îți recită Luceafărul lui Eminescu sau îți povestește de prietenul fetei lui, poți să fii sigur că îți va aduce multe statusuri comice, numai bune de pus pe Facebook.

Când te gândești la decorul unui taxi, imaginația ta probabil se limitează la numărul mare de cruciulițe atârnate peste tot în jurul șoferului și la acel brăduț verde și parfumat suspendat de oglinda din față. Destul de previzibil, drumul cu taxiul în România nu impresionează prin multe lucruri.

Nu știu cum sunt taximetriștii în India, dar taxiurile lor sunt opera de artă… în interior. O companie de textile din Mumbai, Taxi Fabric, a avut ideea de a îmbrăca canapeaua și scaunele din taxi cu artă realizată de designerii locali. Desenele pline de culoare acoperă absolut toată mașina, inclusiv tavanul.

Odată cu această idee inovativă, șoferii au remarcat că acum călătorii tind să ofere un bacșiș mai mare și rămân în mașină mai mult timp. Iar artiștii sunt fericiți că au șansa de a-și expune lucrările la o audiență destul de largă și sunt ușor de identificat printr-o etichetă de pe spatele fiecărui scaun.

Mai multe pe Tumblr.

taxi-1-768x495 taxi-2-768x512 taxi-4-768x512 taxi-5-768x548 taxi-6-768x512 taxi-7-768x511 taxi-8-768x512 taxi-9-768x513 taxi-10-768x512 taxi-11-768x510 taxi-12-768x512

1985
resity3Pandantivele feminine care conservă bobocii de floare

Pandantivele feminine care conservă bobocii de floare

Text de Raluca Antuca

Sunt genul acela de fată care iubește să primească flori și care de fiecare dată le pune la presat. Pot spune că am o întreagă colecție de trandafiri roșii sau de lalele, rătăcită printre paginile îngălbenite ale cărților preferate. Nu uit niciodată de la cine le-am primit și am câteva preferate, pe care le mai miros din când în când.

Pot spune că este o modalitate foarte bună de a păstra amintirile (aproape) intacte în locuri numai de tine știute. Dacă eram de părere că mai bine de atât de nu se poate, o studentă a Universității de Arte și Design din Cluj Napoca îmi demonstrează că pot purta flori la gât prin aceste pandantive absolut fermecătoare.

Parcă desprinse din poveștile cu prințese și zâne, bijuteriile realizate de Paula Schiau păstrează bobocii de floare în pandantive. Ea alege cu grijă florile și le pune într-o capsulă care poate fi purtată la orice lănțișor feminin. Creațiile naturale au și forma unor inele foarte chic și cu o alură romantică.  Mi se pare atât de grozavă ideea, încât mă bucură că a fost pusă în practică chiar de o româncă. Florile nu se ofilesc și își păstrează culoarea și frumusețea, pentru că sunt conservate pentru totdeauna în aceste pandantive realizate manual.

Paula speră ca într-o zi să facă bijuterii unice ca un job full-time. Mai multe minunății vedeți pe contul de Etsy, de unde le puteți cumpăra.

Resity1 resity1 resity2 resity4 resity5 resity6 (1) Resity6 resity7 (1) Resity7 resity8 Resity11 Resity12 Resity14 Resity16 Resity18

2307
Amantul japonezAvanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

Avanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

Imi face placere sa va ofer in avanpremiera un fragment din cea mai recenta carte a scriitoarei Isabel Allende, Amantul Japonez, care va fi in doar cateva zile in librarii in Colecţia Raftul Denisei, Humanitas Fiction. Multumesc frumos Humanitas Fiction.

 

Isabel Allende: 21 de cărți publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 65 de milioane de exemplare vândute; 12 doctorate onorifice; 50 de premii în peste 15 țări; 2 filme de succes realizate după romanele ei.

O dublă poveste de dragoste, la distanță de mai bine de jumătate de secol, se dezvăluie treptat în Amantul japonez. Scris cu aceeaşi atenţie pentru amănuntul istoric şi profundă înţelegere a personajelor care au constituit dintotdeauna marca lui Isabel Allende, romanul Amantul japonez semnalează întoarcerea autoarei la povestea clasică, de largă respiraţie, fiind totodată un omagiu emoţionant adus sufletului omenesc şi stăruinţei în dragoste, într-o lume a necontenitelor schimbări.

În 1939, când Polonia e amenințată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de mătușa și de unchiul ei, care locuiesc într-un conac opulent. Inițial timorată de noua ei familie și incapabilă să se integreze, Alma va avea în cele din urmă o legătură profundă, pentru toată viața, cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare și infinită tandrețe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în propria biografie, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma și Ichimei și își găsește în ea izbăvirea.

 

Fragment

Traducere de Cornelia Rădulescu

Lark House

Irina Bazili a început să lucreze la Lark House, care se afla în Berkeley, la margine, în anul 2010. Avea douăzeci şi trei de ani împliniţi şi prea puţine iluzii, căci de la cincisprezece tot schimbase locuri de muncă în mai multe oraşe. Nu- şi putea imagina că această rezidenţă pentru vârsta a treia avea să se dovedească locul perfect şi că în următorii trei ani urma să o facă la fel de fericită ca în copilărie, înainte ca destinul ei să o ia razna. Lark House, înfiinţat la jumătatea lui 1900 pentru a oferi bătrânilor cu venituri mici o locuință decentă, atrăsese de la bun început, din motive necunoscute, intelectuali progresişti, ezoterici convinşi şi artişti de mică anvergură. Cu timpul, destule aspecte s-au schimbat, însă aşezământul continua să perceapă taxe pe potriva veniturilor fiecărui rezident pentru a promova, teoretic, o anume diversitate socială şi rasială. Practic, cu toţii erau albi din clasa mijlocie, iar diversitatea consta în subtile deosebiri între liber-cugetători, căutători de căi spirituale, activişti sociali şi ecologici, nihilişti, başca oarece hipioţi care mai vieţuiau în zona golfului San Francisco.

La primul interviu, directorul Hans Voigt i-a spus Irinei că era prea tânără pentru un post care presupunea atâtea responsabilităţi, dar cum era nevoie să se ocupe urgent un post vacant la Departamentul de administraţie şi asistenţă, putea lucra acolo până aveau să găsească persoana potrivită. Irina şi- a zis că acelaşi lucru era valabil şi pentru el: omul semăna cu un tinerel bucălat cu calviţie prematură, prea puţin indicat să conducă aşezământul. Mai târziu avea să constate că înfăţişarea lui Voigt era înşelătoare în funcţie de distanţă şi de lumină, căci omul împlinise cincizeci şi patru de ani şi se dovedise un administrator excelent. Irina l-a asigurat că, deşi nu avea studii, avea să compenseze prin experienţa pe care o avusese cu bătrânii în ţara ei natală, Republica Moldova.

Zâmbetul ei timid l-a făcut să se înmoaie pe director, care a uitat să-i ceară o scrisoare de recomandare şi a purces să enumere obligaţiile postului, care se puteau rezuma în câteva cuvinte: să uşureze existenţa oaspeţilor de la nivelurile doi şi trei. Cu cei de la nivelul unu n-avea treabă, ei trăiau independent, chiriaşi într-o clădire cu apartamente, nici cu cei de la nivelul patru, numit pe bună dreptate Para disul, căci aceia aşteptau să ajungă la cer, dormitând în cea mai mare parte a timpului şi neavând nevoie de serviciile pe care li le-ar fi putut oferi. Sarcina Irinei era să conducă rezidenţii la doctor, la avocat sau la contabil, să-i ajute să completeze formularele de sănătate sau cele pentru impozite, să-i însoţească la cumpărături şi alte treburi de acest gen. Singura legătură cu cei din Paradis era organizarea funeraliilor, dar pentru asta avea să primească instrucţiuni detaliate, după caz, a lămurit- o Hans Voigt, pentru că dorinţele muribunzilor nu coincideau întotdeauna cu cele ale rudelor; cei de la Lark House erau de religii diferite, iar funeraliile tindeau a fi nişte ceremonii ecumenice destul de complicate.

I-a mai explicat că uniformă purta doar personalul – îngrijitori şi infirmieri –, iar pentru restul angajaţilor exista un cod tacit, caracterizat prin respect şi bun gust. De exemplu, tricoul ei cu Malcolm X era nepotrivit pentru instituţie, a grăit directorul pe un ton emfatic. Sigur, nu era vorba de Malcolm X, ci de Che Guevara, dar Irina nu i-a spus-o, bănuind că Hans Voigt nici nu auzise de luptătorul care la o jumătate de secol după epopeea sa continua să fie venerat atât în Cuba, cât şi de o mână de radicali din Berkeley, unde locuia ea. Tricoul îl cumpărase cu doi dolari de la un second-hand şi era aproape nou.

— Şi aici nu se fumează, a mai avertizat- o el.

— Nu fumez şi nu beau, domnule.

— Eşti sănătoasă? Că asta e foarte important când lucrezi cu bătrânii.

— Sunt.

— Mai e ceva ce- ar trebui să ştiu?

— Sunt dependentă de jocurile video şi de romanele fantasy, ştiţi dumneavoastră, Tolkien, Neil Gaiman, Philip Pullman. Mai spăl şi câini, dar asta nu-mi ia mult timp.

— Ce faci în timpul liber nu e treaba mea, duduie, dar la lucru trebuie să fii mereu pe fază.

— Fireşte. O să vedeţi, domnule, că, dacă-mi daţi această şansă, n-o să vă pară rău, ştiu cum să mă port cu oamenii în vârstă, a spus ea cu aplomb.

Interviul odată încheiat, directorul i-a arătat locurile. Instituţia adăpostea două sute cincizeci de persoane a căror vârstă medie era de optzeci şi cinci de ani. Lark House fusese magnifica proprietate a unui magnat al ciocolatei, care o donase oraşului împreună cu o sumă generoasă menită finanţării. Cuprindea o clădire principală, un mic palat pretenţios unde se aflau birourile şi spaţiile comune – biblioteca, sufrageria şi atelierele – şi o serie de plăcute edificii din lemn, perfect armonizate cu parcul la prima vedere sălbatic, în realitate bine îngrijit de o echipă de grădinari. Clădirile cu apartamente independente şi cele care îi găzduiau pe cei de la nivelurile doi şi trei comunicau între ele prin largi coridoare acoperite, unde se putea circula cu scaunele cu rotile la adăpost de vremea rea şi cu pereţi laterali din sticlă, prin care se putea admira natura, cel mai bun balsam pentru necazurile oricărei vârste. Paradisul, o construcţie izolată din beton, ar fi făcut notă discordantă dacă nu ar fi fost complet acoperit cu iederă. Biblioteca şi sala de jocuri erau disponibile la orice oră; salonul de înfrumuseţare avea orar flexibil, iar atelierele ofereau cursuri diverse, de la pictură la astrologie, celor care încă mai năzuiau la surprize viitoare. La Magazinul Obiectelor Uitate, cum scria pe o uşă şi unde lucrau nişte doamne pe bază de voluntariat, se vindeau haine, mobilă, bijuterii şi alte lucruri de care internaţii nu mai aveau nevoie sau rămase de pe urma răposaţilor.

— Mai avem şi un cineclub excelent, de trei ori pe săptămână proiectăm filme la bibliotecă, a adăugat Hans Voigt.

— Ce fel de filme? a sărit Irina curioasă, sperând să fie vorba de filme cu vampiri şi de SF- uri.

— Selecţia o face un comitet şi se preferă genul thriller, se dau în vânt după producţiile lui Tarantino. Există aici o anumită fascinaţie pentru violenţă, dar nu te speria, oamenii înţeleg că e vorba de ficţiune şi că actorii apar apoi, bine-mersi, în alte filme. E un fel de evadare din realitate. Avem destui oaspeţi care fantazează să asasineze pe careva, de regulă un membru al familiei.

— Şi eu la fel, a sunat replica spontană a Irinei.

Crezând că fata glumea, Hans Voigt a râs binedispus: aprecia la angajaţii săi atât simţul umorului, cât şi răbdarea. În parcul cu copaci bătrâni se zbenguiau fără pic de teamă veveriţe şi un număr neobişnuit de cerbi şi ciute. Hans Voigt i-a spus că ciutele veneau aici să fete şi să-şi

crească puii, că domeniul era un adevărat sanctuar al păsărilor, mai ales ciocârlii, de unde şi numele: Lark House asta însemna, casa cu ciocârlii. Mai multe camere de luat vederi erau plasate strategic ca să spioneze animalele şi, totodată, bătrânii care s-ar fi rătăcit sau accidentat, însă

instituţia nu conta pe măsuri de securitate. În timpul zi lei porţile rămâneau deschise şi doar doi paznici neînarmaţi patrulau pe acolo. Erau poliţişti ieşiţi la pensie, unul avea şaptezeci de ani, celălalt şaptezeci şi patru; nici nu era nevoie de mai mult, căci nimeni nu şi-ar fi pierdut timpul sărind gardul ca să jefuiască nişte babalâci lipsiţi de venituri. S-au încrucişat cu două femei în scaune cu rotile, cu un grup care căra şevalete şi cutii cu vopsele pentru cursul de pictură plein- air, cu câţiva care-şi plimbau câinii tot atât de rablagiţi ca şi ei. Proprietatea mergea până la golf, când era maree înaltă se putea ieşi cu caiacul, cum făceau câţiva rezidenţi încă nedărâmaţi de beteşuguri. „Aşa mi-ar plăcea să trăiesc“, a suspinat Irina, aspirând adânc aroma dulce de pini şi laur şi comparând locurile cu văgăunile insalubre prin care vieţuise de la cincisprezece ani.

— În fine, duduie Bazili, să-ţi spun şi de cele două fantome de care precis vei afla de la angajatele haitiene.

— Nu cred în fantome, domnule Voigt.

— Felicitări. Nici eu. Cele de la Lark House sunt o tânără femeie în rochie roz cu voaluri şi un copilaş de vreo trei anişori. E vorba de Emily, fiica magnatului ciocolatei. Biata de ea a murit de inimă rea după ce copilul ei s-a înecat în piscină, la sfârșitul anilor ’40. După care magnatul şi-a abandonat casa şi a înfiinţat fundaţia.

— Puştiul s-a înecat în piscina pe care mi-aţi arătat-o?

— Exact. Dar de-atunci, din câte ştiu, n-a mai murit nimeni în ea.

Curând, Irina avea să-şi schimbe părerea în ce priveşte fantomele, descoperind că mulţi bătrâni erau tot timpul însoţiţi de morţii lor; Emily şi copilaşul ei nu erau deci singurele spirite care bântuiau pe acolo.

A doua zi la prima oră Irina s-a prezentat la lucru în blugii ei cei buni şi un tricou discret. A constatat că ambianţa de la Lark House era relaxată, dar nu neglijentă; arăta mai curând ca un campus universitar decât ca un azil de bătrâni. Mâncarea era comparabilă cu cea a oricărui restaurant respectabil din California: organică în măsura posibilului. Serviciul era eficient, iar îngrijitorii şi personalul medical cât se poate de amabili. În doar câteva zile a învăţat numele şi maniile colegilor şi bătrânilor de care trebuia să se ocupe. Iar frazele în spaniolă şi franceză pe

care le memorase au făcut să fie apreciată de personalul provenit aproape în totalitate din Mexic, Guatemala şi Haiti. Salariul pe care- l primeau nu era nici pe departe pe măsura muncii grele pe care trebuiau să o facă, însă prea puţini se plângeau. „Pe bunicuţe trebuie să le răsfeţi, dar să te arăţi respectuoasă; tot aşa şi cu bunicuţii, dar fără să le cauţi prea mult în coarne, că li se suie la cap“, a sfătuit- o Lupita Farías, o mexicancă al cărei chip amintea de o sculptură olmecă, şefa echipei de curăţenie. Era de treizeci şi doi de ani la Lark House şi avea acces în toate camerele, drept care cunoştea bine fiecare ocupant, le ştia viaţa, le ghicea necazurile şi le alina tristeţile.

— Atenţie la depresie, Irina, că aici e la ea acasă. Dacă observi că cineva se izolează şi e potopit de tristeţe, că rămâne în pat fără motiv sau nu mai vrea să mănânce, vii fuguţa la mine să mă anunţi, ai priceput?

— Şi ce le faci, Lupita?

— Păi, depinde. Îi mângâi, că asta le place mereu, pentru că pe bătrâni nu-i atinge nimeni, şi îi momesc cu un serial la televizor: nimeni nu vrea să moară până nu vede cum se termină. Unii se alină rugându-se, numai că aici sunt mulţi atei, iar ăştia nu se roagă. Cel mai important este să nu-i laşi singuri. Şi, dacă nu mă găseşti, o anunţi pe Cathy, ştie ea ce să facă.

Doctoriţa Catherine Hope, rezidentă a nivelului doi, fusese prima care-i urase Irinei bun venit în numele comunităţii. La şaizeci şi opt de ani, era cea mai tânără; după ce ajunsese în scaun cu rotile optase pentru asistenţa şi compania de la Lark House; trecuseră doi ani de atunci, timp în care devenise sufletul instituţiei. „Oamenii bătrâni sunt cei mai amuzanţi de pe lume“, îi spusese atunci Irinei. „Au trăit mult, spun exact ce le trece prin cap şi nu dau doi bani pe părerile celorlalţi. N-ai să te plictiseşti aici. Rezidenţii noştri sunt persoane cu educaţie şi cu sănătate bună, care continuă să înveţe şi să experimenteze. În comunitatea asta există stimulente, se poate evita cel mai rău fla gel al bătrâneţii: singurătatea.“

Irina era la curent cu spiritul progresist al celor de la Lark House, despre care se cam dusese vestea. Exista o listă de aşteptare de ani de zile pentru internări, ar fi fost şi mai lungă dacă mulţi postulanţi n-ar fi dat între timp colţul. Bătrânii de acolo erau dovada vie că vârsta, cu

toate limitările ei, nu-i împiedica să se distreze şi să ia parte la vacarmul vieţii. Câţiva dintre ei, membri activi ai mişcării Bătrâni pentru Pace, se duceau vineri dimineaţa să protesteze în stradă împotriva aberaţiilor şi nedreptăţilor lumii, mai ales ale imperiului nord- american, pentru care se simţeau responsabili. Aceşti activişti, printre care se număra o doamnă de o sută unu ani, îşi dădeau întâlnire într-un colţ al pieţei, chiar vizavi de postul de poliţie, veneau în baston, în cadru sau în scaunul cu rotile şi agitau pancarte împotriva războiului sau a încălzirii globale, în timp ce maşinile care treceau îi susţineau claxonând şi trecătorii semnau petiţiile întinse de străbunicii furibunzi. Nu o dată apăruseră la televizor aceşti revoltaţi, iar poliţiştii se făceau de râs ameninţându- i cu gaze lacrimogene, lucru care nu se concretiza, fireşte. Emoţionat, Hans Voigt îi arătase în parc Irinei o placă în memoria unui muzician de nouăzeci şi şapte de ani, care murise în 2006 în plin soare, în urma unui atac cerebral care-l lovise pe neașteptate în timp ce protesta împotriva războiului din Irak.

Irina crescuse într-un sat din Moldova în care trăiau acum doar bătrâni şi copii. Tuturor le lipseau dinţii, primilor pentru că le căzuseră, ultimilor pentru că îşi schimbau dinţii de lapte. S-a gândit la bunicii ei şi, ca de atâtea ori în ultimii ani, s-a căit că-i părăsise. La Lark House avea prilejul să le ofere altora ce nu le putuse oferi alor săi. Cu acest gând a început să se ocupe de cei de acolo, curând le-a câştigat simpatia, nu numai lor, dar şi câtorva de la nivelul unu,  independenţii. De la bun început atenţia i-a fost atrasă de Alma Belasco. Se evidenţia printre celelalte femei prin atitudinea aristocratică, un fel de câmp magnetic o izola de restul muritorilor. Lupita Farías spunea că doamna Belasco nu se potrivea acolo, că mulţi purici n-avea să facă, oricând putea veni s-o ia acelaşi şofer care o şi adusese într-un Mercedes Benz. Dar lunile treceau fără ca asta să se întâmple. Irina se mulţumea să o observe de la distanţă, căci Hans Voigt îi ceruse să se ocupe de persoanele de la nivelurile doi şi trei, nu de independenţi. Oricum, era destul de ocupată cu clienţii ei – nu erau numiţi „pacienţi“ – şi trebuia să se pună la punct cu amănuntele noii sale slujbe. De exemplu, să studieze filmările ultime lor funeralii: o evreică budistă şi un agnostic pocăit. La rândul ei, Alma Belasco nici n-ar fi observat- o pe Irina dacă aceasta nu s-ar fi aflat pentru scurt timp în mijlocul unui mic scandal.

 

4163
hunday libraryUna dintre cele mai spectaculoase biblioteci din lume

Una dintre cele mai spectaculoase biblioteci din lume

Creata la Seoul in urma cu doi ani, biblioteca este o destinatie dedicata exclusiv celor care poseda  Hyundai Card Travel.

E pe jumatate biblioteca, pe jumatate cafenea, iar proiectul de design este super premiat international.

Conceptul a fost “depozit de curiozitate” , iar solutiile pe care le-au gasit pentru a imbina lemnul cu materialele noi sunt super super spectaculoase.

Designul ii apartine unui studio pe nume Wonderwall Inc., iar luminile – pentru ca si ele fac parte din poezia locului – au fost setate de Masaki Yasuhara (Plus y).

Ca un mic detaliu, scaunele din intreaga biblioteca sunt aduse de peste tot din lume ca sa redea atmosfera de calatorie si de culturi diferite.

hunday scaune

hunday library 2 hunday library 3  hunday library hunday library1 hunday library4 hunday

1726
butterflysiamherbariumCeaiul care își schimbă culoarea pe măsură ce se adaugă ingrediente

Ceaiul care își schimbă culoarea pe măsură ce se adaugă ingrediente

Text de Raluca Antuca

În Sudul Asiei, există un tip de ceai floral extrem de popular, oferit ca o băutură caldă după cină sau ca o formă de întâmpinare a oaspeților în hoteluri și spa-uri. Se numește The Butterfly Pea Flower Tea și poate fi asemănat cu un inel care își schimbă culoarea în funcție de starea celui care îl poartă.

Însă în cazul acestui ceai, culorile se schimbă pe măsură ce adaugi ingrediente. La origini, are o culoare albăstruie spre gri, iar când adaugi apă capătă culoare cobaltului, adică un albastru mai intens. Cu puțină lămâie, băutura este mov, iar florile de hibiscus îl fac roșu.

Ceaiul ne încântă cu acest schimb de culoare și ne-am aștepta la o băutură dulce. Dar se pare că are gustul unui ceai verde, pe care asiaticii îl îndulcesc cu zahăr de palmier și citrice.

De aici se poate cumpăra!

butterflyba butterflyba2 butterflyba3 butterflysiamherbarium

[caption id="attachment_42039" align="aligncenter" width="721"]OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA[/caption]
3134
30CD9C2A00000578-3427822-image-a-3_1454405020654Vopsele de păr inspirate din picturi celebre

Vopsele de păr inspirate din picturi celebre

Text de Raluca Antuca

Dacă stăm să ne gândim puțin la felul în care culoarea părului nostru comunică despre noi, am ajunge la concluzia că foarte multe persoane își doresc un păr în culori vibrante, pentru că simt că se potrivește cu stilul și personalitatea lor. Iar unele persoane apelează la o culoare extravagantă pentru a atrage atenția. Lucru care nu este neapărat rău, atâta timp cât respectă cumva regulile acestui joc.

Stiliștii din ziua de astăzi pot fi considerați niște artiști moderni, pentru că duc vopsitul și coafatul la un alt nivel. Lucrurile pe care ei le pot face cu puțină culoare sunt deja opere de artă.

De exemplu, Ursula Goff, un hair-stylist din Kansas, s-a inspirat din picturi faimoase precum The Scream a lui Edvard Munch sau Starry Night a lui Vincent van Gogh pentru a crea niște vopsele de păr foarte expresive.

Pentru clientele care își doresc mereu ceva nou, ea a reinterpretat arta prin culori. Iar aceste reinterpretări durează între trei și șase ore pentru a fi create, iar unele mai elaborate chiar și 10 ore, pentru că fiecare design folosește o gamă largă de culori și umbre.

Dacă vă pasionează aceste stiluri colorate, vă recomand să intrați pe site-ul Ursulei, unde veți găsi multe idei și inspirație!

30CD9C2A00000578-3427822-image-a-3_1454405020654 30CD9C2E00000578-3427822-image-a-10_1454405074554 30CD9C3C00000578-3427822-image-m-9_1454405068589 30CD9C0500000578-3427822-image-a-23_1454405302958 30CD9C1400000578-3427822-image-a-24_1454405306525 30CD9C2000000578-3427822-image-a-4_1454405028436 30CD9D2C00000578-3427822-image-m-25_1454405953914

2299
dad-bod-kenScandalul Barbie si un Ken “normal”

Scandalul Barbie si un Ken “normal”

Zilele trecute a facut valuri stirea cum ca Barbie va fi de acum incolo si in forme mai generoase, mai voluptoase. O lansare de noi papusi asezata pe trendul normcore (normal + hardcore) care incepe sa fie crescut pas cu pas de toate industriile care au treaba cu lifestyle-ul.

Lansarea a fost sincronizata cu o coperta TIME – super bun PR (pentru ca nu-si imagineaza cineva ca exact a doua zi de la lansare, hopa TIME a tiparit coperta si a si dus revista la standuri) si a mai acoperit dintr-un scandal mare legat de precedent lansare Mattel – Hello Barbie, prima papusha care poate purta un dialog intelligent cu proprietara ei.

barbie time cover

Hello Barbie are 2000 de replici presetate si, in functie de cite un cuvant cheie, poate schimba cursul discutiei. Scandalul a aparut de la faptul ca mai mult de jumatate dintre conversatii sunt despre moda si beauty si parintii spun ca fetitele care vor creste cu o asemenea papusha vor fi foarte foarte superficiale si cu o stima de sine foarte scazuta.

Am scris despre acest scandal aici.

In continuarea lansarii Mattel cu Barbie “normal” un artist pe nume Will McFadden a creat o papusha inspirata de un barbat normal si-a pus-o fata in fata cu Ken, iubitul lui Barbie cea slaba.

Daca e egalitate, sa fie si intre papusi.

barbie ken

2232
hybrid-sculptural-seating1DESIGN: 8 obiecte de mobilier cum n-ati mai vazut

DESIGN: 8 obiecte de mobilier cum n-ati mai vazut

Haris Jusovic este un designer care s-a indepartat de ideea – la moda – a mobilierului minimalist care sa urmeze confortul si-a creat niste scaune suprarealiste.

Jusovic a reinterpretat obiecte sau momente ale vietii in scaune care arata ca si cum ar fi dintr-o versiune moderna a unui basm, dar ele sunt foarte confortabile (spune designerul).

Stiu ca n-ati mai vaut asa ceva si stiu ca o sa va surprinda foarte tare, dar ganditi-va in ce casa ar putea sta un scaun care pare facut din spaghete sau din ciocolata.

Sigur, in restaurante sau magazine concept ar fi foarte potrivite, dar in ce fel de casa ar putea sta asemenea scaune.

hybrid-sculptural-seating hybrid-sculptural-seating1 hybrid-sculptural-seating2 hybrid-sculptural-seating3 hybrid-sculptural-seating4 hybrid-sculptural-seating5 hybrid-sculptural-seating6 hybrid-sculptural-seating7

3089
shutterstock_mentalitateDe ce nu vine schimbarea singura

De ce nu vine schimbarea singura

In ultimele doua luni am vorbit mult, cu totii, despre schimbarea care trebuie sa vina. Am facut chiar un pas inainte si-am spus, tot cu totii, ca schimbarea trebuie sa vina din noi.

Dar cati dintre noi au schimbat efectiv ceva in ultimele 2 luni? Ceva din comportamentul lor care sa ii ajute pe cei din jur, sa ajute comunitatea fie si ca exemplu de respectare a regulilor.

Numai ca doamna asta “schimbarea” nu vine singura, ba din contra se cearta cu obisnuinta in fiecare zi.

Stiu oameni care isi doresc – personal sau profesional – o schimbare, dar nu incearca nimic nou, fac exact aceeasi pasi ca in momentele in care nu au avut succes. Pentru ca le e teama de nou.

Sunt insa si oameni care, din gena din care sunt facuti, iubesc schimbarea. Sunt cei care n-au nicio teama sa o ia de la zero de cate ori trebuie, cei care identifica usor oportunitatile de dezvolotare. Lumea ii numeste – dupa ce confirma in ideile lor – vizionari.

Dar daca i-ati intreba pe toti marii oameni care au deschis drumurile in tehnologie, in cercteare medicala sau in arta cat de greu le-a fost, de cate ori au ratat pana au dus la cap idea care i-a facut faimosi, ati vedea ca totul e despre a te documenta (a fi actual), a identifica o nevoie a consumatorilor, a actiona, a persevera si a avea incredere in puterea de a o duce la bun sfirsit.

Lucrez mult cu tineri, student, elevi; fac parte din jurii care acorda burse de merit si vad an de an tineri exceptionali care, sprijiniti, pot schimba lumea noastra. Dar pot si capata un sens real de a ramane in tara, dincolo de o valoare emotionala. Stiu ca revolutia lor e doar la cativa pasi distanta.

*
Pentru lansarea Samsung – Seria Galaxy A 2016 al carui mesaj cheie este “schimbarea incepe cu mine” („ the change begins with me”), Samsung a lansat o platform unde tinerii isi pot posta proiectele prin care vor sa aduca o imbunatatire lumii din jurul lor, proiecte cu care pot schimba , fie si cu o miime de milimetru, lumea.

Vor fi alese 10 proiecte care vor beneficia de atat de multa expunere incat va fi foarte usor sa fie duse la bun sfarsit apoi.

Unul dintre proiectele inscrise este Cu Bastonul prin Bucuresti, un proiect ARCEN, initiat de Edmond Niculusca, un tanar care lupta pentru conservarea culturii si a istoriei intr-un mod modern, atractiv, aplicat nevoilor celor din jur. Face tururi prin Bucuresti, gratuite, si le explica bucurestenilor sau turistilor povestile din spatele cladirilor importante.

Edmond e dintre cei care isi doreste sa arate ca sunt in Romania si tineri care vor sa faca ceva si are acest proiect de aproape 10 ani, peste 12.000 de oameni participand pana acum la traseele lui ghidate.
Edmond spune ca iubeste Bucurestiul mai mult decat ar trebui, dar nu cred ca se gandeste cat de mult a schimbat el in anii acestia mentalitatea unor tineri. Am prieteni care au fost in turul lui si care apoi si-au trimis prietenii, bucurosi ca Bucurestiul poate fi atat de frumos cand e descoperit cu dragoste.

*
Stiu ca printre cei care ma citesc se afla multi oameni care, cum spun eu, “fac fapte bune”, care au iniative sociale si care vor sa se schimbe lucrurile in mai bine. Asa ca va invit sa va inscrieti proiectele pe site-ul GeneratiaA

Am sa le promovez cu drag si am sa va ajut sa le duceti la bun sfarsit.
Schimbarea nu vine singura, NOI o facem.

 

cover photo shutterstock

2875

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!