E un an de cand am constientizat – pe cai oficiale si prin interdictii de deplasare – ca pandemia aceasta inseamna o schimbare importanta pentru noi. In primele zile de lockdown prea putini au fost cei care s-au gandit la impactul emotional asupra noastra si care vor fi efectele emotionale.
La un an distanta, intr-o continua avalansa cu stiri despre morti, restrictii, adaptari la situatii grele, mintea noastra e mai obosita chiar daca poate am muncit mai putin.
Imi pare rau ca autoritatile vorbesc prea putin in aceste zile despre o recuperare emotionala, ii inteleg ca au alte prioritati – vaccinarea, numarul mare de infectari – dar felul in care multi oameni si-au trait emotiile in anul acesta va lasa multe urme in cateva generatii.
E motivul pentru care am vorbit cu una dintre cele mai lumitate minti ale psihologiei noastre, dna doctor Gina Chiriac – fondator si președinte al Asociatiei Române de Psihoterapie Integrativa, presedinte al Institutul European de Studii pentru Terapia Copiilor si Adolescentilor, cea care a adus in Romania psihoterapia integrativa (o modalitate terapeutica care integreaza corpul, mintea si emotiile)
Va rog sa cititi pe indelete cu obiectivizarea propriilor ganduri din mintea fiecaruia. Chiar cred ca aceasta perioada poate sa fie un inceput pentru a ne uita altfel la mintea noastra, fiecare dintre noi.
Cum credeti ca ne-a afectat emotional acest an de restrictii generate de pandemie?
Cercetarile din neurostiinta arata ca noi avem un principiu 60- 70.000 de ganduri pe zi. Si pentru ca avem atat de multe ganduri zilnic ar fi bine sa stim ca sunt, in principiu, aceleasi ganduri, iar mintea noastra este o colectie de amintiri din trecut din care se construiesc imagini.
Din nefericire, toate aceste descoperiri moderne ale neurostintei inca nu au ajuns la publicul larg deoarece sunt cercetari foarte recente de cativa ani. In contextul acestor descoperiri, intelegem ca mintea noastra traieste foarte mult din cunoscut si contextul exterior ne influenteaza foarte mult necunoscutul.
Deoarece corpul uman nu face diferenta intre imaginar si realitate, noi repetandu-ne mereu si mereu aceleasi ganduri, nu mai avem aceasta constienta prezenta – cum ca gandurile pe care le avem nu au, de fapt, legatura cu momentul prezent.
De aici apar o serie de probleme.
Desi pandemia este posibil sa fi scazut din intensitate, noi nu o percepem in felul acesta, noi o percepem exact asa cum era acum cateva luni cand era – sa zicem – momentul de criza. Si-atunci agitatia, stresul, nelinistea, nemultumirea, furia pe care e posibil sa le avem pentru ca nu mai facem anumite lucruri este posibil sa ne influenteze si sa ne streseeze la fel de mult, fara ca noi sa realizam.
Practic, dvs spuneti ca noi suntem atacati de propria minte zilnic prin 70.000 de ganduri, dar care provin din aceleasi multimi stocate in mintea noastra…
90% din aceste ganduri, cercetarile au aratat, sunt gandurile pe care le-am avut in ziua trecuta sau acum cateva luni pentru ca mintea noastra este o colectie de amintiri din trecut. Mintea este creierul in actiune.
Si eu cetatean obisnuit ce fac cu aceasta informatie, cand nu am antrenamentul de a merge la psiholog si de a lucra cu mintea mea… cum ma apar…
Cel mai important lucru este sa invatam sa ne detasam de gandurile noastre. Ce mi-ar placea sa intelegem si sa invatam cu totii este ca noi nu suntem mintea noastra. Si sa percepm mintea, din afara, ca un observator.
De exemplu, tehnicile din Asia, Buddhism-ul zen de acum cateva mii de ani pana la cercetarile moderne din vestul Europei arata ca observatia acestui fapt – ca noi nu suntem mintea noastra – ne ajuta sa nu ne mai confundam cu gandurile noastre. Pentru ca tendinta noastra este nu sa le observam, ci sa le credem ca sunt adevarate.
Ar fi bine sa invatam ca ele nu sunt in totalitate adevarate.
Pema Chodron, o calugarita buddhista foarte draga mie, spune ca o furie sau o suparare genereaza un impuls in organismul nostru care dureaza nu mai mult de 90 de secunde, restul e vocea noastra din cap care reimagineaza situatia si intretine/ hraneste emotia.
Este foarte adevarat si cercetarile moderne au confirmat aceste tehnici stravechi din buddhism. Aici este locul unde neurostiinta intalneste mostenirea pe care ne-a lasat-o aceasta cultura estica extrem de avansata.
Ca sa intelegem: un gand declanseaza cortizol. Atunci suntem – ca sa avem o harta – in zona inferioara a creierului, in creierul acela reptilian imi place mie sa spun, stravechi, unde ni se activeaza instinctul de supravietuire. Corpul nostru secreta cortisol pentru ca atunci cand eram amenintati de un animal salbatic, trebuia sa fugim. Asa suntem noi creati, aceasta ne e biologia, este ca un boost de energie, ca si cum am pune mai multa benzina in rezervor.
Ei bine, de aici pana la pericol sau a ne confrunta real cu un pericol e distanta de mii de an. Atunci aveam nevoie sa fugim ca sa ne aparam, dar acum o stire de la televizor, de exemplu, ne activeaza acelasi instinct de supravietuire si noi nu realizam ca nu mai suntem acolo in jungla sa alergam.
Acea calugarita avea foarte mare dreptate. Corpului ii ia doar 90 de secunde sa metabolizeze adrenalina, cortisonul secretat de acest gand. Nenorocirea este ca noi ne repetam din imaginatie acelasi si acelasi lucru, desi in exterior nu mai exista acest pericol.
Creierul uman nu stie sa faca diferenta intre imaginatie si realitate. Este posibil ca noi sa nu mai fim in contact in exterior cu acel stimul care ne-a provocat o stare de spaima, de anxietate, nemultumire sau frustare si totusi in mintea noastra sa repetam la infinit. Si atunci iata cum apar bolile, sau stresul.
Dvs cu experienta dv si cu nivelul dvs de constienta ridicat fata de medie, ce ati facut in perioada de lockdown, cum ati primit ceea ce ni se intampla cand eram cu totii inchisi in casa?
La inceput m-am panicat ca toata lumea.
Si as vrea sa invatam cu totii sa fim foarte onesti si autentici. Este un indem la autenticitate. Era firesc sa ne speriem.
Era prima data in viata cand m-am confruntat cu o asemenea situatie. Cu o saptamana inainte eram in America la o conferinta, unde tocmai vazuzem cum NASA prezinta un program despre cartografierea creierului. Si eram foarte fericita ca il aduc in Romania.
Imaginati -va ca dupa nicio saptamana de la toata povestea asta atat de moderna pentru sistemul meu de credinta, pentru creier, ma vad pusa in fata unei pandemii.
La inceput mi-am imaginat ca totul o sa decurga repede si foarte normal. Insa pe masura ce vedeam amploarea pe care o iau lucrurile, am inceput sa realizez ca, de fapt, nu este ceva cunoscut. Si atunci creierul meu -intrand in starea de necunoscut – s-a panicat.
Foarte rapid am updatat tot ceea ce stiam la situatia de criza pandemica. Si am inceput sa tin webinarii pentru ca colegii mei pe care ii am in supervizare, sa invete sa lucreze cu astfel de probleme.
Asta facem noi in permantenta: practic am fugit in ceea ce stiam sa fac – in munca. Dupa 4-5 luni, dupa seminarii saptamanale cu 100-200 de colegi, aparitii la tv, eram deja obosita. Atunci a fost momentul in care m-am oprit si m-am intrebat: oare ce fac eu aici? Nu pot sa am un viitor predictibil, pentru ca omenirea nu a trait pana acum aceasta situatie.
M-am oprit si am luat vreo 3 saptamani de pauza. In care nu am mai facut nimic si abia dupa ce mi-am linistit sistemul nervos si am inceput sa observ ce se intampla, am stiut sa ma ajustatez la ceea ce se intampla.
Chiar si mie ca specialist in domeniu sanatatii mintale mi-a fost destul de greu sa inteleg ce se intampla si sa ma uit la situatie, nu cu neliniste neaparat, ci in starea de curiozitate, incercand sa ma protejez de toate aceste informatii.
Dar in aceasta perioada sunt oameni care nu-si mai gasesc locul, se invinovatesc ca, din cauza presiunii, simt ca nu mai au acelasi nivel de reactie la munca, poate simt depresia si sunt necajiti pe ei ca ii incearca aceasta stare. Ce sa faca?
Cel mai bun lucru pe care-l pot face este sa se detaseze de context si sa se detaseze de gandurile lor. E foarte simplu de spus asta, dar se obtine prin practica.
Tehnica cea mai simpla si concreta pe care o putem recomanda este aceasta: sa incepem sa practicam constienta – la ce ma gandesc eu in acest moment? Si apoi sa punem intrebarea. Este adevarat ceea ce gandesc eu/ ce se intampla cu mine in acest moment?
Adica se ne obisnuim sa avem aceasta metoda de introspectie pentru ca gandurile ne pot fura imediat. Si intradevar 10% provin din exterior, 90% din imaginatie.
Cei care citesc aici aceasta informatie, daca ar invata sa se intrebe “oare este adevarat ceea ce traiesc eu acum?” ar face primul pas spre mai bine. Pentru ca emotiile noastre nu sunt generate pe baza realitatii. Nimeni nu ne poate face furios, nimeni nu ne poate face anxios, nici nu ne poate face sa fim suparati. Obisnum sa spunem “din cauza ta sunt suparat”, nu este adevarat e doar o interpretare a mintii mele.
Acum ascultandu-va ma gandesc la situatii in care particip la acelasi eveniment si am perceptie, reactie diferita de a cuiva de langa mine.
Exact. Despre asta e vorba. Emotiile iau nastere pe baza perceptiior noastre despre realitate si nu pe baza realitatii din interiorul nostru.
Sa luam ploaia care e un fenomen pe care noi nu-l putem controla.
Daca la 2 ani prima ploaie din viata noastra sa zicem ca ne-am imbratisat cu vecinul de la bloc si a fost o ploaie de vara eu am sa-mi formulez un “program” fara sa stiu de ce o sa-mi placa ploaia tot restul vietii. Insa un alt copilas care a trait o experienta neplacuta – sa zicem ca a racit la prima ploaie din viata lui si a facut injectii, atunci o sa-si inregistreze ca ploaia fiind neplacuta.
Si atunci avem acest filtru cu care vedem lumea – 95% din filtru e din ce am trait, din perceptiile trecute, doar 5% este constient.
Percetiile noastre dau emotia si nu realitatea obiectiva. Cu alte cuvinte, realitatea obiectiva este un teritoriu. Iar emotiile mele iau nastere pe baza perceptiilor mele despre acest teritoriu.
Cum putem sa-i invatam pe copii sa aiba o educatie a propriului gand?
Ar trebui sa incepem prin a-i obisnui de mici sa observe, sa-i invam ce e acela un gand, desi este o notiune abstracta. Sa facem diferenta intre ganduri si emotii, adica sa recunoasca o emotie, sa recunoasca starea de frica, starea de bucurie. Macar emotiile fundamentale. Apoi sa le activam in relatii empatia. De exemplu, daca cineva isi pierde o minge si copilul nostru o gaseste si vrea sa o ia casa, ii putem pune o intrebare “cum crezi ca te-ai simti tu daca ti-ar pierde mingea si alt copil ti-ar lua-o?”. Noi trebuie sa invatam sa cultivam aceasta inteligenta emotionala la copiii nostri.
Credeti ca vom invata ceva special din aceasta perioada?
Cuvintele acestei perioade sunt adaptabilitatea si flexibilitatea. Important e sa mergi cu valul, nu sa te opui, pentru ca tendinta noastra este sa mergem in cunoscut si sa cautam repere ale unei vieti pe care am avut-o. Ori iata ca nu despre asta e vorba. Pentru ca nu mai avem cum sa fim impliniti cu stilul de viata pe care l-am avut inainte de pandemie.
Sa luam in calcul si partea buna care exista in aceasta perioada, pentru ca sigur exista si o parte buna; nu mai muncim atat de mult, cu siguranta ca exista niste plusuri. Daca ne-am face o lista cu plusurile pe care ni le-a adus perioada asta, dincolo de toate frustrarile si nemultumirile, s-ar putea sa devina interesanta aceasta perspectiva.
