Monthly Archives : June 2022

Ieri, cand am ajuns acasa de la TIFF si dupa cateva ore bune de somn (in 2 din cele 5 nopti la TIFF am dormit f putin ca sa transcriu/ montez interviuri & podcasts pt urban.ro), mi-am cautat linistea mentala citind ceva.

Cititul unei carti (nu al articolelor sau postarilor in social media) ma ajuta sa cobor ritmul interior, sa evadez in alta lume… imi da un confort foarte mare.

Si  mi-am dat seama ca a trecut o jumatate din 2022. Si m-am gandit sa scriu ce am citit de la inceputul anului si pana acum. Nu am citit foarte mult, si constat ca de la postare la postare despre citit, am tot mai putine carti…

Scuze am: am muncit f mult pt urban.ro, am si calatorit putin  – dar n-ar trebui sa fie despre scuze…

Acestea sunt copertile cartilor pe care le-am citit, am sa le detaliez pas cu pas in fiecare week end.

Unele carti le-am citit ca parte din documentarea pentru vreun articol – cum sunt So you’ve been publicly shamed si Running Theatres, dar majoritatea am citit-o pentru placerea mea… sau pentru sanatatea mea, si mentala, si fizica.

Nu mai stiu ordinea in care le-am citit dar….

Anna – The biography, de Amy Odell, e biografia redactorul sef de la Vogue.

E o carte care da context despre viata doamnei Wintour si care te face sa intelegi de ce la nivelul la care face ea business, nu avea alta sansa decat sa fie foarte categorica si foarte autoritara.

De ce intorcea pictoriale care costasera sute de mii printr-un sigur cuvant “refaceti-l” fara sa dea f multe explicatii. Nici nu avea ce explicatii sa dea pentru ca totul era despre o stare, despre o anumita estetica … (stiu ca in epoca noilor angajati asta e de neinchipuit, dar de asta si arata majoritatea revitelor intr-un mod mediocre, ca e parerea multimii … si nu a unui lider educat, stiu e un gand de neconceput astazi, dar unde sunt multi – media inteligentei nu merge spre inalt, ci spre mediocre, e o demonstratie simpla, matematica)

Vogue a fost multi ani biblia industriei modei si, la nivelul la care doamna Wintour a facut business, cu un program draconic, ca sa faca fata tuturor intalnirilor, deciziilor, sedintelor, trebuia  fie foarte eficienta, sa nu piarda nicio secunda cu detalii inutile. Nu e scris asta direct n carte, dar intelegi nivelul de time management din context.

Cartea mi se pare cantecul de lebada al Annei Wintour; stie ca se va retrage… Vogue nu mai e de cativa ani la standardul pus de ea, a cedat in fata publicitarilor si a politicii, a pus-o pe coperta pe rapandula Kardashian care n-a facut nimic relevant in viata, validand o mizerie in speranta unei audiente noi.

Cand privesti in ansamblu e trist… pentru ca si un brand atat de mare si de puternic, atat de influent, a ajuns sa faca compromisuri oribile promovand toti prostii pentru audiente noi.

The Palace Paper – Inside the house of Windsor, The truth 7 The Tourmoil, de Tina Brown.

Doamna Tina Brown este fostul editor de la The Tatler, o publicatie glossy pentru oameni f f bogati, o jurnalista britanica foarte influenta si cu foarte multa experienta si relatii in lumea aristocratica britanica. Are 68 de ani si d la 20 de ani doar asta a facut; a cri despre aristocratie si a coordonat publicatii care le erau dedicate oamenilor bogati din Anglia au Amerca.

Aceasta carte The Palace Paper e o privire in interiorul casei Regale Britanice, cu povesti fara ambalajul politicos regal, despre influenta femeilor care au fost amante, apoi sotii, care au influentat in ultimii ani imaginea casei regale.

Nu-i face un favor de imagine niciuneia dintre protagoniste, dar nici nu aduce multe detalii noi pentru cineva care a urmarit constant viata acestei familii, fie si prin serialul de la Netflix The Crown.

Pe mine ma fascineaza capacitatea oamenilor de a reambala informatiile pentru a scrie propria carte… pentru ca doamna Tina Brown nu face nicio descoperire, nu aduce nimic nou cu cartea domniei sale, si totusi a publicat-o – si gratie numelui ei celebru – a fost vanduta in sute de mii de exemplare.

Din categoria sa ma asez cu mintea la linia scrierilor frumoase si curate, elegnte, documentate chiar si cand sunt povestiri scurte sau eseuri personale, am citit urmatoarele cartea Norei Ephron – I feel bad about my neck.

Am citit-o chiar acum dupa ce m-aam intors de la TIFF ca a ma asez inapoi in stilul meu de viata linistit, dupa 5 zile mega agitate)

( cred ca ne strica reperele lectura scrierilor din Romania, unde intelegerea despre jurnalismul la persoana I e precara si textele sunt despre propriul ego, in loc sa fie despre o experienta personala cu bune si cu rele, cu auto ironie si iesire in macro pentru o concluzie valabila pentru mai multa lume fara sa fie showoff. De asta citesc scrieri celebre in limba engleza, ca sa ma reintorc la o matca corecta)

Nora Ephron “I feel bad about my neck” – scrieri despre lumea femeilor si feminitate.

Doamna Ephron a fost jurnalista Washington Post, prima femeie intr-o redactie doar cu barbati in anii 60-70. A scris scenarii si a regizat multe filme ( multe dintre comedioarele romantice ale anilor 90 cu Meg Ryan si Tom Hanks sunt creatia ei) Am mai scris despre ea si aici pe insta si pe blog… E o scriitoare/jurnalista care imi place mult si ale carei scrieri, oricat de obosita as fi, imi aduc confort.

I feel bad about my neck are povestiri la persoana I-a despre lucruri din viata domniei sale care se pot extrapola la viata multor femei… de exemplu, are o povestire despre genti si cum le cumpara – si ea, si o prietena alaturi de care calatoreste in afara New York-ului , pentru a achizitiona un Hermes Vintage Kelly (numita dupa Grace Kelly).

Ai zice ca seamana cu scrierile de pe blogurile din ro, dar e atat de departe… are gratie, stil, chiar si atunci cand explica lucruri din viata ei, nu e despre show off, nu e ego-ul in fata… geanta e doar un pretext pentru a pune fata in fata doua stiluri de viata – jurnalistul freelancer vs socialite girl, cea care merge la petreceri multe, isi comunica statutul prin achizitiile vestimentare.

Si nu e nicio clipa despre a judeca pe cineva…

Recomand mereu celor care scriu articole la persoana I-a sa citeasca despre tehnicile jurnalismului la pers I, dar si texte celebre ca sa inteleaga diferenta dintre o compunere si un eseu care sta in picioare multi ani… textele din aceasta carte sunt scrise la 2000-2006..

am sa scriu si despre celelalte carti din colajul de mai sus, dar daca e sa cititi o singura carte in vara aceasta, si aveti incredere in gusturile mele, cititi Shuggie Bain de Douglas Stuart. si eu incep sa o citesc de saptamana viitoare.

Egalitatea asta de sanse si political correctness-ul o iau razna si in Romania.

Niste doamne vor sa nu mai fie ceremonii de premiere la sfarsitul anului scolar ca sa nu sufere cei care nu iau coronita. Ma iertati dar masura e pentru loaze si mediocri – sa nu sufere cei care nu au invatat. Sa nu facem diferente intre copii.

In esenta s-au diferentiat ei in timpul anului scolar cand unii au invatat si altii nu. S-au diferentiat de acasa cand unii au  avut ambitie si altii nu, s-au diferentiat cand genetica, A.D.N-ul, i-a facut pe unii mai bine dotati intelectual si pe altii nu.

Vrem sa nu ne mai conduca prostii, incompetentii si pilosii, dar nu alegem sa-i invatam de mici ca aia care muncesc trebuie rasplatiti. Nu alegem meritocratia, vrem egalitatea cu toti in aceeasi barca. Nu vrem sa li se spuna loazelor si lenesilor ca sunt lenesi ca sa nu-i jignim.

Ce sa vedeti, NU SUNTEM EGALI INTELECTUAL SI NICI IN CAPACITATEA DE A ASIMILA/SINTETIZA CUNOSTINTELE, NICI IN IQ.

O sa treaca anii si copiilor dvs, care n-ati vrut sa fie deranjati ca nu au luat coronita, o sa li se para ca la munca au aceleasi drepturi cu cel care performeaza mai bine. O sa treaca anii si daca cineva le va face o observatie despre o greseala, ei vor spune ca persoana care remarca greseala are ceva cu ei.

Daca egalizam multimea o sa o facem intotdeauna in jos in scala valorilor. Niciodata in sensul progresului. Acolo a fost si comunismul: a vrut fara elite, i-a enervat cand mosierii erau mai educati si i-a bagat in puscarii.

Lasati-va copiii sa descopere ca pot fi unii mai buni decat ei pentru ca au muncit mai mult si ca, de fiecare dintre ei depinde daca e evidentiat in grupa merituosilor. Nu-i invatati ura pentru aia desteptii si muncitorii, dezvoltati-le respectul pentru ei.

Invatati-i sa creasca cu mentalitate de campioni, cu ambitia de a fi mai buni decat propria persoana, de a progresa. Dar si cu decenta de a recunoaste cand in fata lor e unul mai destept si mai educat. Si invatati-i ca respectul nu inseamna rasfat si nu e doar in dreptul propriei persoane, e si despre a-i recunoaste superioritatea celui din fata ta chiar daca ego-ul nu te lasa.

*** n-am luat premiu cu coronita toata perioada scolara, dar am stiut ca doar scoala ma poate ridica si ma poate face sa-mi depasesc conditia. N-am suferit cand la olimpiadele nationale erau altii mai buni decat mine, m-am gandit ca n-am invatat eu suficient de mult.

Si nu m-am bazat niciodata in viata mea pe vreo pila pentru a obtine un job sau un loc care sa ma puna in valoare ( la munca sau pe scara sociala), am pus mana am invatat (inca mai invat) si m-am uitat intotdeauna cu drag si admiratie la cei mai destepti ca mine, dorind sa-mi fie prieteni ca sa ma inspire si sa pot sa fiu si eu mai buna decat am fost cu o zi inainte.

(am scris textul acesta la 5 dimineata, ma trezisem ca sa am timp sa citesc o carte – despre jurnalism si tehnici de scriere – inainte de a incepe ziua cand am destul de mult de munca)

P.S. E 15 iunie. In 1990 minerii veneau la Bucuresti si bateau oamenii care treceau pe la Universitate, locul unde strategic fusesera asezati. Intelectualii, oamenii care puteau face diferenta intre comunisti si cei putin care reprezentau restul lumii, oamenii care se uitau mai tarziu cu respect la eleganta si rafinamentul dlui Ion Ratiu, erau in zona aia – cu scoala, la Universitate.

Si Ion Iliescu le spunea minerilor „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiință civică. Deci, vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat şi în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Şi de astă dată ați demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească.

N-am mai avut vacanta de 2 ani si n-am plecat din tara de 3 ani, dar in urma cu cateva zile am fost la Paris cu scopul de a vedea meciurile de la Roland Garros la fata locului.

La momentul la care ne-am luat biletele (cu cateva saptamani inainte de a incepe turneul) speram sa o vedem si pe Simona Halep si sa-i facem galerie. (De fapt decizia de a merge a fost luata pe un fond de foarte mare oboseala si de foarte multa munca; eu am avut initiativa pentru ca simteam foarte tare nevoia unei bucurii, a unei schimbari in rutina zilnica, asta dupa ce transcrisesem interviuri si editasem podcasturi pt urban.ro cam 30 de ore in doua zile)

N-a fost sa fie, pentru ca Simona a parasit competitia in turul 3, dar vom incerca sa mergem si la anul, intr-o echipa mai mare si vom face galerie din toti plamanii.

Pentru iubitorii de tenis care viseaza sa ajunga macar o data in arena cea mare, Phillipe Chatrier, e bine sa stiti ca un bilet la semifinale sau finale in tribunele de sus costa putin peste 100 de euro.

Pana la acel moment al competitiei biletele sunt mai ieftine, deci nu e chiar un efort financiar imposibil.

Credeti-ma senzatia ca esti pe arena aceea mare 15k spectatori, cu toata lumea care face galerie, cu camerele de luat vederi model spiderman care plutesc in fata ta, toate astea sunt foarte eimpresionante. Si daca va place tenisul merita un efort pentru asemenea emotii.

Daca va inscrieti pe siteul Roland Garros primiti notificari cand sunt planificate sa fie biletele la vanzare si de acolo e foarte simplu.

Pentru a evita specula cu bilete, odata achizitionate, ele trebuie completate online cu numele celui care va beneficia de locul respectiv. La portile de intrare, primesti un bilet cu cod de bare si numele tau pe el in baza buletinului si a notificarii achizitiei primita pe mail.

(e un sistem foarte fain care ar putea fi implementat si la noi pentru a evita vanzaile de bilete in coltul salii de spectacole sau pe olx sau mai stiu eu unde)

Turneul are o aplicatie care faciliteaza o multime de lucruri pentru pectatori: prin ea poi a comanzi mancare la micile magazinaase din arena si sa te duci sa o ridici, fara sa stai la cozi.

Prin ea te poti inscrie ca in sambata ultima a turneului (cand e finala fetelor si dublul baietilor) sa poti sa joci si tu pe zgura de la Roland Garros. Civil fiind, in baza incrierii, esti programat sa joci 10-15 min in arena Suzanne Lenglen si cred ca e o experienta foarte cool pentru orice fan.

Si tot la categoria organizare care poate fi inspiratie pentru organizaorii romani (sigur, noi turneu de tenis mare o sa mai avem cand domnul Tiriac va fi construit o alta arena de tenis): biroul de obiecte pierdute/gasite (sau lasate pentru ca nu ai voie in arena cu obiecte cam ca la aeroport) e in afara complexului sportiv, in afara oricarei porti de intrare, intr-o zona accesibila masinilor personale, taxiurilor. Ca sa nu deranjezi pe nimeni cu recuperarea obiectelor.

Altfel, va recomand sa studiati pe bilet care sunt portile de acces pt voi si apoi sa vedeti cu ce ajungeti. Roland Garros nu e in afara Parisului, dar nici in centru; pe noi ne-a costat uber din zona Operei (unde am locuit) cam 30 de euro. Dar exista si autobuze de acces care va lasa la metrourile centrale.

Noi la anul, daca suntem sanatosi, vrem sa mergem la inceputul saptamanii 2 ca sa vedem mai multe meciuri.

P.S. ca sa evit intrebarile cu “ati avut sponsor”, sponsorul a fost munca noastra din anii astia; ne-am platit fiecare calatoria, biletele, mesele etc am mers cu cativa prieteni. (mintea cetateanului e foarte pervertita in epoca influencerilor, ma intreaba oamenii si daca faptul ca postez destul de des in week end revistele The New Yorker inseamna am contract de publicitate. Nu, n-am, platesc abonamentul.)

P.P.S. e impresionanta atentia pe care volntarii si staff-ul o acorda spectatorilor. Am o problema la un genunchi si merg mai greu – am putut folosi scaun cu rotile pus la dispozitie de ei, sa folosim lifturile care scurtau drumurile si sa salvez orice coada la toaleta sau accesul in arena de competitie. Ba mai mult, s-au ocupat ca eu – si prietenii care ma insoteau – sa stam impreuna intr-o zona in care nu era nevoie ca eu sa urc multe trepte.

*

Diminetile, pana se trezeauprietenii mei eu am recitit pe Kindle dn biografia lui Nadal. Ea e tradusa si la noi, o gasiti aici, dar eu aveam si varianta in engleza in telefon si nu imi incarca bagajele.

Stiu ca toti sunteti extrem de incantati de cel de-al 14 titlu la Roland Garros al lui Rafa, dar el a fost construit din milioane de ore de munca.

Iata din carte un fragment cand, la 15 ani, pleaca la primul lui turneu in afara tarii, unchiul Toni nu se duce cu el , iar el ca un copil se rasfata putin jucand fotbal pe un maidan in ziua finalei spre diperarea organizatorilor. Castiga turneul, vine acasa si unchiul Toni il invata din nou lectia smereniei si a muncii grele.