Monthly Archives : October 2022

Una dintre cele mai spectaculoase lansari publicistice ale acestui moment are ca data de aparitie chiar astazi 25 octombrie si e un audiobook cu toate interviurile pe care Bob Woodward le-a facut cu Donald Trump. The Trump Tapes -Bob Woodward’s Twenty Interviews with President Donald Trump

Nu exista si o varianta in print, ci doar audio a acestei carti… sunt interviurile necenzurate intre fostul presedinte american si unul dintre cei mai mari jurnalisti ai lumii, cel care a fost in spatele anchetei Watergate si care a mai publicat si carti despre alti presedinti  – toti presedintii in functie de cand face el jurnalism (despre Trump are o carte care se numeste FRICA, tradusa si la noi la Editura Litera, o gasiti aici ) – iar viata lui, care se impleteste cu cariera lui Carl Bernstein, e povestita putin in cartea lui Carl, Chasing History – A kid in the newsroom.

Dincolo de valoarea istorica a inregistrarilor mi se pare foarte important de remarcat ca a ales doar varianta audio, fara sa faca transcrieri ale interviurilor.

Sigur ca in felul asta evita protestele lui Trump cum ca ar fi fake news pentru ca e vocea lui acolo, sigur ca ajuta redactiile de stiri din toata lumea sa preia informatia “cu sunet” ceea ce o face mai atractiva si-l ajuta si pe el la promovarea cartii.

Dar e interesant ca nu a optat pentru transcriere. E un semn, poate, ca mintea posibilului consumator al acestor informatii nu mai citeste in print /kindle si prefera sa asculte.

(Later edit. Intre timp am ascultat o ora din carte si Woodward explica diferenta dintre un interviu pe care l-ar fi publicat si a face public inregistrarile: pentru un interviu publicat ar fi ales doar ce putea verifica legal, cu avocatii, ca sunt informatii adevarate; ca sa faca public inregistrarile nu mai e nevoie de aprobare legala, de dubla verificare pentru ca – zice el- ii simti vocea, ai contextul, auzi cand rade, cand are un ton rautacios etc.

Exista si comentariile jurnalistului inaintea fiecarui interviu, dar asta nu rezolva problema informatiilor false pe care le lanseaza in discutii Trump. Interviurile au fost facute pentru cartea Furia. Interviurile, dialogurile mai degraba – pentru ca uneori par niste discutii amicale, nu oficiale – intra in ceea ce am numi podcast. Am sa ma intorc la carte sa vad ce a pastrat in ea, dupa filtrul avocatilor, dar contextul pe care-l spune Woodward despre neverificarea informatiilor – care nu mai e necesara cand e o inregistrare audio – deschide o usa catre un drum periculos: fiecare poate zice orice vrea intr-un dialog audio, iar jurnalistul nu marcheaza neadevarul ducand mai departe o minciuna… )

Oricum ar fi sper ca jurnalistii de politic de la noi, si nu numai (poate si politicienii sau comentatorii politici), sa asculte cartea, ca sa urmareasca tehnica interviurilor lui Woodward.

O precomandasem de cand am auzit ca o va lansa si astazi a sosit in telefonul meu… deci, zilele viitoare am sa o ascult si eu. Sper sa o parcurga toti cei care au – sau vor sa aiba – o mica legatura cu jurnalismul, producerea de continut, interviurile si – vai de mine si de mine (pt ca stiu ca nu prea citesc nimic, dar poate asculta daca inteleg engleza) – politicienii romani.

O gasiti aici.

Iau ca pe o ofensa personala pe cei care o vorbesc de rau, in aceste zile – dar si in general, pe Simona Halep.

Cred ca in momentul asta al vietii ei trece printr-o mare incercare de putere morala. N-am nici cea mai mica indoiala referitoare la integritatea ei morala, la caracterul ei frumos. Si e bizar sa spui asta, sau nu e logic, nici cand vine vorba despre cineva din familia ta: pentru ca nu stii niciodata in conditii de viata si de moarte cum reactioneaza un om, daca ramane etic sau nu.

Dar Simona Halep e un om corect. In viata asta am avut privilegiul sa ma intalnesc de cateva ori cu ea, sa-i simt educatia si bunul simt, amestecul de fermitate si timiditate, hotararea in a face lucruri drepte, muncite de ea cu efort imens. Bine, nici aceste intalniri nu sunt criteriul definitoriu intre alb sau negru intr-o logica rece, matematica. Insa parcursul ei profesional este.

Ieri Asociatia Antidoping a anuntat ca a fost testata pozitiv si ca in sange, la US Open, a avut o substanta care se gaseste in medicamentele anti anemie, substanta care ajuta la o mai buna  oxigenare a sangelui – prin urmare e considerata dopaj pentru ca ajuta la recuperarea mai rapida dupa efort.

Nici macar nu imi pot imagina socul si durerea pe care le-a simtit cand  a fost informata de rezultatul testului. Cum ziceam, n-am nici cea mai mica indoiala ca a facut ceva cu intentia de a insela in sport. Nici nu cred ca mintea ei poate gandi in directia asta.

Nimic din parcursul si din sacrificiile ei, imense la nivel personal, nu arata ca ar fi cautat vreodata o scurtatura.

Imi doresc mult sa gaseasca puterea sufleteasca si morala sa poata sa se lupte ca sa afle adevarul, nu ca sa arate lumii ca a fost corecta – sportivii, oamenii din apropierea ei stiu ca e foarte foarte corecta cu tot ce tine de viata ei – ci ca sa stie sa se apere data viitoare si sa o poata lua de la capat cu o lectie invatata prin cea mai dura metoda de invatare.

Cred ca ceea ce defineste un mare caracter de sportiv e capacitatea de a lupta atunci cand ii e greu/ am citit carti despre puterea mentala a campionilor de a se recupera nu doar dupa infrangeri, ci si dupa accidentari, in speranta ca asta m-ar putea ajuta pe mine cand ajung la fundul sacului mental. (va recomand sa cititi The Champions Comeback – How Great Athletes Recover, Reflect, and Re-Ignite e o motivatie majora pentru momentele din viata voastra cand trebuie sa va ridicati si sa o luati de la capat, uneori scrasnind din dinti)

Ii doresc Simonei Halep sa aiba puterea sa lupte pentru adevarul ei.

Ca dupa prima finala pierduta la Roland Garros. Pentru ca adevarul e in ea, si stie ca e corecta si a facut lucrurile bine, la fel cum stia si in 5 iunie 2014 dupa meciul cu Sarapova. Pe termen lung, victoriile au venit pentru ca a stiut sa lupte mai departe.

In cateva zile, noi ceilalti vom uita de chestiunea dopinghalep; avem alte chestiuni in viata de facut, avem de platit facturi, deci de munca; avem vietile noastre de trait, de iubit. Ea va ramane in tensiunea deciziilor din jurul acestei probleme si sper din tot sufletul sa aiba puterea morala pentru tot ce va urma.

Ce cred ca putem face noi e sa-i spunem ca o respectam si avem incredere in munca, talentul si caracterul ei. Ar putea fi un punct mic mic in care sa se sprijine putin.

Am primit ieri un cadou frumos de la Lavazza care are acum si capsule din aluminiu neutre din punctul de vedere al emisiilor de CO2, gama care e compatibila cu Nespresso Original si mi-am amintit cat de multe experiente frumoase datorez eu familiei Lavazza si celor care de-a lungul anilor au fost brand manageri pentru Romania ai acestui brand minunat de cafea.

Stiti ca sunt o mare iubitoare de cafea, ca imi place sa testez cat mai multe sortimente si in general imi place sa experiemntez cat mai multe lucruri.

Cafeaua Lavazza are in spate familia Lavazza din Torino, un busines din 1895, transmis din tata in fiu, pana la a patra generatie.

I-am intalnit pe toti cei care in acesti ani au in grija business-ul Lavazza ( un business urias la nivel global, dar care si-a pastrat nota de familie; in urma cu cativa ani au semnat si un parteneriat cu organizatorii turneului de la Wimblendon, pentru ca si in interiorul complexului, la rafinatul club de tenis, dar si pe perioada competitiei sa se bea cafea premium Lavazza).

Se intampla sa fi intalnit familia Lavazza inca din 2007, sa-i fi cunoscut (la nivelul unei conversatii jurnalist – manager) pe toti cei  4 descendenti ( 3 domni si o doamna) care duc acum mai departe mostenirea lui Luigi Lavazza (unul dintre nepotii manager se numeste chiar Luigi).

Preferata mea din familie este Francesca Lavazza, doamna care are in grija comunicarea, partea de CSR si implicarea in activitatile culturale, Lavazza fiind unul dintre marii mecena ai artei contemporane italiene, un sustinator al multor expozitii super spectaculoase, membru in Fundatia Guggenheim.

Ei ii datorez intalnirea cu Feran Aria – unul dintre cei mai mari chefi ai lumii (restaurantul lui, El Buli, a facut istorie in gastronomia moleculara), tot doamnei  Lavazza ii datorez intalnirea cu fotografa Annie Leibovitz (am fost uimita sa vad cat de fragila si timida e in afara setului unde fotografiaza) si tot ei ii datorez intalnirea cu un mare musician: Ezio Bosso – fost dirijor al filarmonicii din Londra care la 30 de ani a fost diagnosticat cu o boala degenerativa si s-a retras pas cu pas din activitate.

A murit in mai 2020, dar pana in ultimele lui zile de viata a fost sustinut discret de familia Lavazza care – atunci cand mai putea canta – l-a invitat special in concertele companiei. Am pastrat legatura cu el pana la sfarsit si stiu ce suflet minunat era si ce muzician exceptional.

Muzica lui Ezio Bosso e absolut exceptionala, va las mai jos una din piesele mele preferate pe care o ascult de fiecare data cand ajung in Sinaia sis tau pe terasa de la Cazino la o cafea. Mi se pare ca parcul regal din fata cazinoului, cu statuile lui superbe, cu fantana din mijloc, se potriveste perfect cu muzica lui.

De fiecare data cand vad brandul Lavazza undeva, imi amintesc instant de aceasta doamna spectaculoasa, care nu are nimic ostentativ (desi familia ei are afaceri de milioane), care e foarte blanda si care, discret, face sa fie bine in jurul ei. In ultimul an in care am fost in Italia la lansarea Calendarului Lavazza, la barul evenimentului pregatea cafele un tanar cu Sindrom Down. Nu au atras atentia asupra lui cu nimic, nu au comunicat nimic despre el, tanarul isi facea treaba ca oricare alt angajat al barului Lavazza de la lansarea mondiala a calendarului.

Stiu ca in valtoarea vietii si in ispiratia adusa de ceea ce ne ofera telefonul smart ca informatie, creierul nostru e din ce in ce mai obosit, mintea noastra nu isi mai ia pauze si uzura psihologica e din ce in ce mai mare.

Ne dorim sa vedem copii manierati, relaxati, cu o postura corecta – nu cu nasul in telefon, stim ca ei vor da mai departe stilul de viata elegant si rafinat, daca ajung sa-i inteleaga beneficiile mentale.  Agitatia oamenilor din jurul nostru e, oricat de straniu vi s-ar prea, o consecinta a lipsei de educatie, a neatentiei la propria persoana, a lipsei manierelor.

Daca in educatia noastra si a copiilor nostri am introduce studiul manierelor, al artelor – de la muzici la pictura, de la design la spiritualitate – cu informatiile acumulate am invata sa ne protejam mental si emotional pe noi si pe cei din jur.

Stiu ca spuneti ca aveti multe griji si probleme si ca ceea ce scriu eu mai sus sunt nimicuri in contextul platilor facturilor lunare, dar daca ne hranim mai intai sufletul si trupul, putem sa avem resurse si de energie si mentale ca sa fim mai creativi, mai eficienti, mai bucurosi in a ne face task-urile care ne ajuta sa platim facturile.

Aduceti-va aminte asta: in avion suntem invatati ca in caz de avarie, primul lucru este sa ne punem noua masca de oxigen, apoi a copiilor care ne insotesc. Pentru ca daca noi suntem bine, mintea noastra gaseste solutii sa-i protejeze pe cei din jur.

Astazi vreau sa multumesc unei doamne care e gura de oxigen in educatia informala de mai bine de 15 ani, Sandra Ecobescu, presedinta Fundatiei Calea Victoriei.

Fundatia Calea Victoriei are cursuri de istorie, Civilizatie si Antropologie, de filosofie si Diplomatie, de Arte Plastice si Istoria Artei, Design si Arhitectura, Religie si Spiritualitate, copiii si adultii care opteaza pentru cursurile informale de la Fundatia Calea Victoriei invata despre inteligenta emotionala, vorbire in public, gandire critica, time management, networking, dictie, bune maniere, scriere creativa, stil vestimentar etc.

Sunt lucruri pe care scolile de stat nu le abordeaza, dar care – pe termen lung – fac foarte bine elevilor si societatii in general.

Sandra Ecobescu a creat contextul acestor cursuri acum 15 ani si de atunci peste 60.000 de adulti si copii au invatat lucruri alternative care le-au facut viata mai frumoasa si au avut exemple de viata spectaculoase – printre lectori, de-a lungul anilor au fost Neagu Djuvara, Adina Nanu, Vintila Mihailescu, Dan C. Mihailescu, Mihaela Irimia, Tiberiu Soare, Andrei Plesu.

Intr-o lume in care cei mai multi vor scurtaturi pentru mai multi bani, mai multa expunere sociala, mai multa “glorie”, Sandra – fiica a unui diplomat rafinat – si-a dedicat viata sa-i invete pe oameni ca e utila linistea invataturii, intelepciunea exemplului unor oameni de un inalt rafinament. Daca nu stiti cursurile de la Fundatia Calea Victoriei le gasiti aici.

Promiteti-va voua ca faceti un curs pe an, o sa vedeti cat de multe beneficii veti simti  la nivel emotional.

Eu ii multumesc mult Sandrei Ecobescu pentru determinarea ei de a merge mai departe in a face educatie alternativa, de a deschide mintile copiilor si adultilor. Efectul muncii ei si a echipei de la Fundatia Calea Victoriei e imens… (si sacrificiile pe care le intuiesc, dar despre care nu vorbeste, sunt la fel de mari)

Zilele trecute a fost ziua lor, au implinit 15 ani. La multi ani.

Multumim pentru tot.

Jurnal. Influencer de bine e un proiect in care semnalez adevaratii influenceri ai societatii noastre, oameni care schimba in bine lumea din jurul lor; oamenia caror munca  o luam de-a gata ca si cum ni s-ar cuveni, oameni care merita sa ne luam un ragaz sa le multumim.

Auzim tot mai des vorbindu-se despre influenceri si influenta online si, prin frecventa mentionarilor, credem ca asta e ceva ce schimba in bine vieti. Probabil ca la 15 ani poti sa urmezi calea pe care ti-o arata cineva din online, dar din ce urci in varsta si in viata pe scara sociala, nu mai iei chiar in serios tot ce fotografiaza ca de “panou” niste oameni pe care nu-I vei intalni niciodata fata in fata.

Adevaratii influenceri sunt insa rar mentionati, sunt cei care cu activitatea lor zilnica schimba cu adevarat vieti, cei care deschid minti, care planteaza seminte in sufletele oamenilor urmand ca fiecare sa-si culeaga roadele dupa cum are grija de “gradina sa interioara”. Adevaratii influenceri nu fac lucruri pentru like-uri in social media, ci le fac cu credinta ca aceea e menirea lor, sa aduca in spatiu public informatii care sa bucure minti si suflete.

Cum scriam in prefata proiectului meu (aici), Jurnal: Influencer de bine, astazi luam “de-a gata” multe dintre lucrurile frumoase din jurul nostru si nici nu ne mai punem problema sa spunem macar un multumesc celor care fac eforturi pentru binele celorlalti, din credinta ca asa trebuie sa faca, asta e menirea lor.

Astazi vreau sa spun un mare MULTUMESC echipei HUMANITAS FICTION, doamnei Denisa Comanescu, Ioanei Iancu (cea care se ocupa de partea de promovare) si tuturor celor care au tradus de-a lungul anilor cartile din aceasta colectie.

Saptamana trecuta HUMANITAS FICTION a implinit 15 ani. In acesti 15 ani au fost traduse sute de carti, am avut romanele lui Paul Auster, Isabel Allende, Amos Oz, Eric Emmanuel Schmitt, Guzel Iahina. Mario Vargas Llosa, Jim Coetze, Ernesto Sabato, Romain Gary, Anais NIN,   Alain de Botton, James Joyce, George Saunders. Si am avut minunata colectie sub numele Raftul Denisei.

Sunt mult mai multi autori decat cei pe care i-am mentionat eu aici, sunt sute, poate chiar peste 1000 de titluri.

Ganditi-va cate minti au schimbat plimbandu-le pe teritorii noi, cate suflete au incantat – le-au adus un zambet sau o lacrima.

Cei care lucreaza pentru Humanitas Fiction, doamna Comanescu care alege titlurile pentru Raftul Denisei nu se vor intalni niciodata cu toti cei pe care i-au bucurat in viata asta.

Intr-o lume in care citim tot mai putin, sa faci eforturi ca pentru cei pasionati sa existe in acelasi timp cu toata lumea civilizata titlurile importante, sa ajuti ca accesul la informatie si emotia care poate schimba minti si vieti sa fie constant e o realizare care nu poate fi cuantificata.

Stim ca e imens efectul pe termen lung, cum stim- sau intuim – ca e imens efortul pentru toti cei implicati.

Cand mergem intr-o librarie si ne cumparam o carte ne gandim rareori la cei care au fost in spatele drumului pana la raft, dincolo de autor – de la cine alege titlul spre traducere, la traducator, cel care le promoveaza si chiar librarul care le aseaza in raft.

Astazi vreau sa le multumesc lor. Conteaza imens ceea ce faceti.

Zilele acestea m-am gandit mult cum luam de-a gata multe lucruri bune si frumoase. Ni se par ca ni se cuvin. Si uitam sa apreciem, sa validam cu o vorba buna cand remarcam ceva de calitate.

Eu sunt obisnuita sa trimit mesaje de felicitari cand imi place ceva sau sa share-uiesc ceea ce descopar frumos si de calitate. Stiu ca sunt fapte care ar putea da aripi cuiva intr-o zi care poate nu e prea buna. Sau chiar daca e buna, as putea sa o fac sa fie si mai frumoasa, sa aduc un zambet in plus.

Scriu chiar si autorilor straini ale caror carti ma impresioneaza, unii imi raspund, altii nu… dar tinta mea nu e sa primesc un raspuns, ci sa fac o bucurie (pentru ca si cartea lor m-a bucurat)

*

Stiu si reversul, cand cineva ia de-a gata ceea ce intalneste bun, ca si cum i se cuvine, desi in spate e multa munca. Am experienta urban.ro si reactiile agresive ale cate unui cetatean care vrea sa scriem intr-un fel despre cine stie ce vrea dansul; mai am experienta faptului ca nu ne ia nimeni in calcul la premiile online de oriunde din tara asta – desi  nu e nimeni in Ro care sa fi facut, in ultimii trei ani, mai multe interviuri internationale decat noi la urban.ro, care sa fi avut mai multe exclusivitati de standard international in acelasi timp cu marile publicatii ale lumii – noi suntem luati de-a gata, e normal sa fim buni si destepti… Sunt premiati tot felul de oameni cu mult sub pregatirea noastra sau validarea noastra internationala. Si cu mult sub impactul nostru la un public educat, destept… (Bine, nici nu ne-am inscris vreodata la vreun premiu, mi se pare ca premiile se dau pur si simplu pentru merit, nu te inscrii sa le primesti. Candidatura pentru un titlu intra in alta categorie in mintea mea)

Nu mai supar pentru asta.

M-am intrebat daca am face lucrurile diferit daca am primi premii… Iar raspunsul e NU.

Tinta noastra nu e un premiu, ci sa aducem o bucurie, sa facem fie si cu un milimetru diferenta cu cateva stiri pozitive, destepte, din care cititorii sa descopere ceva nou, sa fie inspirati sa faca ceva mai bun si mai frumos pentru ei.

Si nu e vorba de milioane de oameni, dar daca aducem un zambet pentru macar o persoana intr-o zi, daca influentam in bine cu informatiile noastre macar o persoana intr-o zi, am castigat un premiu inestimabil.

Vorbesc si in numele colegilor Oana Vasiliu si Eduard Enache, stiu ca si ei cred la fel.

*

Cu acest gand, dar si cu tristetea ca nu mai remarcam public oamenii care fac lucruri care schimba lumea in bine macar cu un milimetru, oameni pentru care mental nu exista decat sa faca lucrurile cat mai aproape de perfectiune, incep de maine, aici pe blog, un jurnal de multumiri catre ei. Nu le dau niciun premiu, dar s-ar putea sa le aduc un zambet pe chip si sa descopere ca eforturile lor de a face correct, etic si cat mai aproape de perfectiune meseria lor sunt remarcate si apreciate.

Zilele acestea am fost din nou pusa in situatia de a alege si recomanda oameni pe care sa-i promovam, sa-i cunoasca lumea, sa le descopere povestile. Parte din proiectul Urban, dar si parte din felia mea de la Webstock, panelul de interviuri motivationale pe care-l fac de 12 ani.

Si mi-am dat seama inca o data ca nu o sa ma abat de la credinta cu care tratez informatia oricat de tentanta ar fi calea scurta si fara efort.

Mai exact, aleg intotdeauna povestea – un om cu amplitudine intelectuala si efort real pentru ceea ce face – in locul unei persoane care e pe val, care are in momentul deciziei o notorietate crescuta.

Sigur ca varianta doi ar aduce mai multa audienta, pentru ca practic proiectele s-ar agata si s-ar urca pe notorietatea invitatului, dar pentru mine e mai important sa punem in fata audientei o poveste care sa-i miste real pe toti, care sa fie un exemplu de perseverenta, bun simt, educatie. Un om care poate face o mica diferenta in lume.

*

Fac asta de cand ma stiu; am facut-o la Tabu (promovand tineri care odata cu anii s-au dovedit a fi cei care au confirmat schimband in bine domeniile lor de activitate), am facut-o si mai inainte, la radio (vorbeam zilele trecute despre asta cu Ciprian Dinu pe care-l stiu de la 16 ani – am facut emisiuni de week end impreuna cativa ani -, care acum o sa faca matinalul de la Kiss Fm, dup ace a fost la radio 21 si apoi director de programe la Europa FM) si lista e lunga, nu doar in domeniul meu de activitate, ci si cand e vorba de cei din entertainment si partea de teatru si film care imi sunt mai familiare.

Sunt gata oricand sa renunt la un proiect platit daca el e asociat cu cineva care e “doar o persoana pe val” fara sa fie in spate un continut cu greutate (educatie, activitate cu tinuta).

Si imi pare rau cand vad ca marile companii, desi spun ca promoveaza valoarea si se vaita ca au din ce in ce mai putini oameni de calitate – cu o cultura solida si o educatie serioasa – cu care sa se asocieze, nu au o strategie pe termen lung pentru a cultiva si a creste asemenea oameni.

Daca as fi agentie de publicitate sau brand mare, mi-as pune in budget o suma fixa anual pe care sa o investesc in cei care pot duce mai departe calitatea, cei care pot schimba lumea in bine cu educatia lor.

Daca s-ar fi intamplat asta, si brandurile si agentiile ar fi avut o asemenea strategie – poate chiar comuna – o revista ca DOR nu s-ar fi inchis.

Sigur ca nu are cifrele unui tiktok-er care face dansuri ca o multime de alti “dansatori” anonimi, sau care face playback pe replici celebre si amuzante pe care mai fac playback inca 1000 de nimeni in drum amuzandu-se. Dar de la acestia,  privitorul nu primeste decat relaxare si spalarea creierului oricum obosit.

Glumele si tulumbele amuzante au si ele rostul lor in viata, dar undeva acolo in traseul oamenilor ar trebui s afie si intalnirea cu informatii care sa-I inspire, sa-I puna pe ganduri, sa le deschida noi porti catre propriile experiente.

Echipa DOR a facut atat de multe lucruri frumoase si cred ca a inspirat – prin articole si conferinta magica The Power of Storytelling – multi oameni care azi scriu povesti si ii pot inspira pe altii.

Schimbarea in bine vine de la cei care ies din rand, nu se cocoata pe val doar ca sa suga din notorietatea existenta (cum ne invata SEO-ul ala tampit adus in viata noastra), schimbarea in bine vine de la cei care fac lucrurile din credinta, cu bun simt si educatie.

Daca avem uneltele sa-I ajutam… promovare sau parte financiara, haideti sa ne asumam realitatea: TREBUIE SA O FACEM. E datoria noastra.

P.S. Duceti-va si cumparati ultimul numar DOR. Pastrati-l in biblioteca si uitati-va din cand in cand la el ca sa va amintiti ca ati fi putut contribui la o schimbare in bine daca ati fi cumparat-o, ati fi pus o jumatate de pagina de publicitate in ea (in loc sa dati banii unuia cu cifre din si de nimic).

Aici coperta numarul 49. Editia viitoare, nr 50, va fi ultima.