Ieri a fost ziua internationala a cartii, am daruit cateva carti, asa de sarbatoare.
Imi place sa citesc si sa recomand carti. Am o bucurie imensa cand aflu ca cineva si-a cumparat si a si citit o carte recomandata de mine, mi se pare – intr-un mod vanitos, stiu – ca las si eu o urma mica in mintea si sifletul cuiva, ca poate i se deschid noi perspective.
Stiu cat de mult inseamna cititul pentru autoeducatia mea pentru ca nu am fost o cititoare dedicata de mica, ba din contra (imi placea matematica, iar cititul si compunerile sau comentariile/referatele deloc). Am ajuns insa sa vorbesc la radio, ca profesie, si aveam langa mine colegi exceptionali, cu lecturi foarte multe ( Nic Cocarlea pe care-l ascultati acum la Radio Guerrilla a fost o mare inspiratie pentru mine si mi-a fost multa vreme frica sa spun ceva langa el pt ca era mult mai citit decat mine).
De pe la 25 de ani, poate putin mai devreme, mi-am promis sa citesc o carte pe saptamana. Si m-am tinut de promisiune.
Uneori citesc si mai mai mult, cel mai adesea cartile mai mullte intr-o saptamana sunt ca parte a documentarii pentru un articol sau un interviu.
Dar imi place sa arat ce citesc, nu ca sa ma laud (cum mi-a zis cineva aici pe blog acum multi ani si o vreme n-am mai scris despre carti marcata de vorbele omului), ci pentru ca sa -i inspire pe altii. Poate ei nu stiu de cartea respectiva, poate au incredere in recomandarile mele si incearca un titlu nou care le ajunge in fata.
De fiecare data in proiectele print/online la care am lucrat am pus fragmente din carti sau chiar carti cu totul; e marea mea bucurie.
Acum la urban.ro de 3 ani punem aproape in fiecare sambata cate un fragment dintr-o carte. Ma gandesc ca daca omul testeaza putin – ca la parfumuri, daca vreti – poate e convins si cumpara cartea.
Am facut asta inca de pe vremea cand lucram la Tabu.
Tabu a fost prima revista din Romania care a publicat o carte simultan cu revista – a fost vorba de Brokeback Mountain, nuvela lui Annie Proulx, imediat dupa premiera filmului.
Era important ca oamenii – aflati sub impactul notorietatii filmului – sa citeasca intreaga nuvela, mai ales intr-o tara ca a noastra unde nu suntem foarte deschisi la minte in ceea ce priveste relatiile interumane si de dragoste din jurul nostru.
A fost super super greu sa conving publisherii de atunci sa publicam nuvela, li se parea o fita de snob 😊 si, dupa ei, nu ar fi adus vanzari deci nu era utila o asemenea cheltuiala. Am gasit eu sponsor care sa plateasca tiparul nuvelei, ca sa pot sa fac proiectul.
Un an mai tarziu, ziarele vremii publicau editiile de week end cu carti ca sa ajute si vanzarile dar si formarea unor noi biblioteci casnice.
Dar nu asta voiam sa va spun. Ci, intr-un mic moment de vanitate, voiam sa va spun ca istoria se repeat si am influentat iar, un pic mic, piata de carte.
De cand am reinceput la urban.ro sa publicam fragmente din carti, au inceput ziarele mar isa se gandeasca daca nu e util si pentru ei. Si au incept (cam dupa 1 an de la proiectul nostru) si ziarele mari – Libertatea, Adevarul etc – sa publicce fragmente de carte; iar pentru mine e o bucurie uriasa si un semn ca buturuga foarte mica poate sa influenteze rotile foarte mari sa se invarta in directii pe care altfel nu ar fi mers.
Nu stiu daca e initiativa ziarelor sau a editurilor, dar ma bucur f f f mult pentru ca sunt sanse in plus ca oamenii sa descopere noi autori si carti.
Sambata pe urban.ro a fost un fragment din Narine Abgarian – Simon (aici), iar duminica in Libertatea un alt fragment din aceeasi carte. (aici)
Aici seria de fragmente din cartile 2022 publicate de urban.ro
Zilele acestea citesc o carte pe care am descoperit-o intr-un interviu cu actorul Jeremy Strong, pe care-l vedeti in Succession.
Strong e un mare actor dar si un om foarte rafinat si educat, si o persoana de mare caracter.
Pasiunea lui pentru pictura si lecturi, dar si cat de serios isi trateaza meseria o despcoperiti in interviul pentru GQ, va mai spun un detaiu care arata ce super caracter este.
Dupa moartea lui Heath Ledger in 2008 (care i-a fost un prieten foarte bun) s-a vazut saptamanal multi ani cu fetita lui Matilda (mama ei e actita Michele Wiliams) ca sa o ajute sa treaca peste tracedie si sa aiba o prezenta masculine constanta in viata ei.
Sunt mai multe carti care mi-au atras atentia in ce povesteste Strong (am dat chiar stop la cadru ca sa pot sa citesc toate titlurile cartilor 😊 ), dar am inceput sa citesc una care mi s-a parut potrivita cu zilele acestea pentru ca e si despre greseli, si despre smerenie, si despre perseverenta si a crede in visul tau. – On writing and Failure de Stephen Marche.
E o carte care a a aparut pe piata in februarie acest an,
Stephen Marche este editorialist la Esquire, povesteste in carte si cum s-a schimbat perce[tia si efortul fata de munca lui in epoca digitala. Spune ca pentru opinia din Esquire se documenta cand doua spatamani, si avea [ana la 6 versiuni editate de revista, adica chiar muncea aproape o luna pentru o pagina de revista si acum, in epoca digitala, a scris un necrology intr-o seara in doar cateva ore, cat se pregatea cine pe aragaz, iar pana a terminat de mancat a si fost publicata online.
E o metafora frumoasa despre cum se dilueaza nu doar efortul pentru scriere dar si consistenta unui text.
Iata cateva dintre remarcile lui, in original…
No amount of success is a protection from the spectre of obscurity. There’s no amulet against oblivion.
*
Rejection is the evidence of your hustle. Rejection is the sign that you are throwing yourself against the door. All creative careers demand persistence because all creative careers require luck. Persistence is the siege you lay on fortune. In one sense, the subject of this book applies to many different creative fields
*
….. any actor counted for about 7 percent of the reason they were cast in any given role. Age and ethnicity and “box office value in China” all mattered more. Success as an actor is only incidentally related to talent or effort. Painters and sculptors and designers and dancers and musicians all create under the same capriciousness of fortune. Even so, the life of a writer demands a peculiar persistence. Writers make meaning. They trade, equally, in illusion and disillusion. To live in the quaking of meaning is to shudder from your feet up.
Cartea expune cateva dintre marile ratari ale unor scriitori care au marcat literatura mondiala, vorbeste foaret elegant despre ego-urile scriitorilor ( e un fragment in care Margaret Atwood tine sa precizeze ca si ea a scris pentru o revista, ca replica pentru un tanar care, mare fan fiind, nu stia cum sa se prezinte mai bine si mai vandabil).
Dincolo de povesti e o lectie despre smerenie si munca sustinuta si poate fi citita cu mare placere si de cei care nu traiesc din scris.
E frumos sa intelegeti de ce, pentru unii, niciun soft AI nu va fi niciodata o amenintare… observatia naturii umane nu o sa o aduca cu emotie si atentie la detalii surprinzatoare niciun robotel
Zilele trecute a aparut revista studentilor PR FRW in care editoarele de acolo m-au invitat sa raspund la cateva intrebari despre munca mea…
Am sa las mai jos doua raspunsuri care au legatura cu tehnica de interviu nu doar ppentru cei care fac interviuri, ci si ca sa puteti identifica calitatea informtaiei, in calitate de cititori…
De-a lungul carierei tale, ai intervievat multe personalități de talie internațională, precum Margaret Atwood, Steve McCurry, Victoria Abril și – în urmă cu doar câteva luni – Tim Burton. Povestește-ne despre prima experiență de acest gen. Cum gestionezi potențialele emoții datorate interacțiunii cu figuri culturale atât de importante?
Nu mai stiu exact care a fost primul interviu international. Dar stiu ca prima deplasare internationala cu treaba a fost la Oscar in 2001. La acel moment am fost si la premiera mondiala a unui film cu Julia Roberts si Brad Pitt, o prostioara de film, dar ei erau in fata mea la Q&A si ma uitam uimita si cu emotii. Si-atunci am facut multe mini interviuri ca sa adun informatiile care-mi trebuiau. Transmiteam pentru Europa FM si un ziar al epocii, Jurnalul National, iar Pro TV prelua din ce povesteam la radio.
Eu sunt genul foarte tocilar si foarte panicos. Trebuie sa am foarte bine pregatite lucrurile, mai ales la interviurile internationale, unde ai o sansa unica – nu poti sa revii sa mai pui alte intrebari – si ai si un timp limitat alocat. Si-atunci ma pregatesc 2-3 saptamani, citesc tot ce a declarat omul respectiv, ii vad o parte din munca (filmele, ii ascult muzica), las totul sa se sedimenteze si abia apoi imi fac intrebarile si strategia cu ce incep ca intrebare ca sa castig credibilitate in fata vedetei internationale si sa se deschida dialogului. De multe ori ma indepartez de la intrebari in timpul interviului pentru ca simt ceva in plus in emotiile celui din fata mea, in pauzele dintre cuvinte si speculez si acele lucruri.
Dar ma pregatesc mult mult mult si tot mor de frica inainte. In momentul in care spun Hello, se activeaza insa tot ce am invatat din documentare si ma descurc:) Dar fac asta mai ales pentru interviurile internationale si cele live cu public, la celelalte e o pregatire de o zi doua…
Dar sa stiti ca am dat si rateuri, doamna Margaret Atwood, ca sa dau un exemplu din ce ai mentionat – care e cea care a scris Povestea slujitoarei transformata in serialul de mega succes – m-a executat in raspunsuri foarte scurte si nu foarte prietenoase. Sigur a fost vina mea si nu am stiut sa abordez mai bine.
Pentru ca ne-ai spus cum arată procesul tău de documentare pentru un interviu și cât durează acesta, în medie, ne poți împărtăși câteva tips and tricks?
Pot scrie romane despre tips and tricks pentru interviuri, nu doar din munca mea ci si pentru ca am citit despre culisele unor mari interviuri din istorie, tocmai pentru ca sa invat cat mai mult. Si citesc in continuare orice carte noua pe tema gasesc.
Dar sa o luam pe scurt si metodic din perspectiva celui care face interviul (pentru ca e si perspectiva celui care raspunde, iar eu fac traininguri cu artisti sau oameni de afaceri cum sa raspunda ca sa le fie cat mai bine lor)
Conteaza mediul pentru care e interviul si forma prin care e facut,
Daca e un interviu in scris pe mail, acolo pierzi tu controlul ca realizator. Pentru ca omul primeste intrebarile inainte, stie unde te duci cu ideea materialului si răspunde ce vrea el, tu – ca jurnalist – intervievator nu poti ajusta nimic cu intrebari suplimentare.
Din perspectiva asta, cel mai bun pt tine, daca e interviu care va fi scris, e sa faci prin telefon. Ai oricum intrebarile pregatite, omul din partea cealalta e sincer pt ca nu stie ce il intrebi si nu a pregatit raspunsurile cum ii plac lui, il iei prin surprinde pe anumite teme daca esti bine documentat, si tu detii controlul.
Daca e un interviu video pt stiri/emisiune conteaza foarte mult documentarea si…sa-l asculti si sa-l incurajezi din priviri pe cel care raspunde ca sa spuna cat mai mult. Pentru ca rezultatul final e din sound bytes si nu poti intrerupe subiectul de multe ori.
Daca e pentru vlog – aici nu e interviu, e o conversatie – e un echilibru intre ce spun cei doi, intervievat si intervievator, si il poti sustine sa spuna cat mai multe prin intrebari (documentarea e dumnezeu oricand), dar si prin mici chestiuni pe care le imparti cu el din experienta si viata ta. Conteaza insa foarte mult sa nu fie mai mult despre tine decat despre intervievat.
Problema cea mai mare la vlogurile de acum este ca, in lipsa documentarii, cel care raspunde livreaza de multe ori minciuni si intervievatorul, gazda, nu-l contrazice pentru ca nu are backgroundul. Si raman in spatiul public niste gogomanii pe care unii le recunosc drept minciuni si iti pierzi credibilitatea; nu la audienta de amatori – de real people – ci la profesionisti si asta se intoarce impotriva ta cand soliciti un interviu cu o persoana foarte importanta pentru ca nu esti credibil.
Ma rog, mai conteaza limbajul trupului pentru cel care pune intrebarile, mai conteaza cum creezi confortul…
Daca e pt un interviu live cu public, e necesar un preinterviu cu subiectul ca sa poti sa-ti construiesti un fir narativ, sa incepi cu o intrebare care duce la o marturisire puternica, sa faci apoi catre final ceva care va conduce catre o marturisire motivationala pentru ca publicul sa plece cu ceva emotii si lucruri invate. La un interviu cu public, tu si cel care e subiectul interviului sunteti parteneri pentru un moment memorabil… e pentru spectatori in primul rand.
*
Ce e mai jos nu e dintre raspunsurile pentru revista
Podcastul nu e chiar un interviu, este altul regimul de intrebare raspuns, e mai degraba o conversatie si o alta raportare invitat- gazda.
Da, e urat si greu de dus ce se intampla cu Ana Morodan.
Si e foarte bun comunicatul de PR postat pe contul ei (destul de diferit de tonul si vorbele de la momentul cand a iesit din arest)
La iesire e agresiva in aparare, in scris e pe emotional si intelegere.
Prima e realitatea necosmetizata si ciufulita dupa o noapte in arest, a doua e fardarea si pieptanarea faptelor ca sa fie un “look” plin de intelegere, scris de o echipa desteapta. Un exemplu perfect despre cum functioneaza lumea “celor cu multa expunere”, ma feresc sa-i numesc faimosi in acest context, dar e foarte corect din punctul de vedere al controlului “raului facut” cu tot ceea ce s-a intamplat post arest in comunicarea domnisoarei.
E treaba ei (sper si a prietenilor sai) cum o sa-si rezolve si situatia emotionala (nu de bine te apuci sa iei droguri cu alcool) si pe cea cu politia (trei procese penale inseamna deranj).
Problema adevarata pentru restul lumii e in inducerea ideii ca presiunea celebritatii i-a provocat domnisoarei acest cosmar si in “normalizarea” faptei. E f f grav ce a facut: sa se urce de doua ori in aceeasi zi, beata si drogata la volan, sa loveasca masini si sa se certe cu politia. Ar fi putut distruge multe alte vieti.
Dar nu celebritatea a adus-o aici, ci dorinta ei de a fi faimoasa pentru nimic, egoul si vanitatea sa, dorinta de a avea “putere” (cu tot ce aduce ea in cazul unei persoane needucate, adica aroganta, superioritate, rautate, dorinta de a domina si de a trata foarte urat lumea din jur).
Stiu oameni extrem de faimosi care nu au cautat celebritatea, ea a fost o consecinta a faptelor si muncii lor, si care nu sunt deranjati de ea. Va dau doua exemple, din zone f diferite.
Domnul Victor Rebengiuc e cunoscut de milioane de oameni in tara asta, dar nu a fost niciodata scopul domniei sale celebritatea; si-a dorit sa-si faca meseria cat a putut domnia sa de bine, iar asta – pus laolalta cu un talent urias si multa smerenie – l-a transformat intr-o legenda. Si va fi o legenda si dincolo de granitele vietii domniei sale sau granitele vietilor noastre.
(in 2008 am facut un proiect la Tabu in care fotografi romani refaceau intr-un singur cadrul filmul lor preferat; Cosmin Bumbut a refacut Morometii, iar in cadru au fost pe o prispa din Muzeul Satului, Luminita Gheorghiu si Victor Rebengiuc. Eu i-am sunat pe fiecare dintre ei sa le explic proiectul, au acceptat cu drag si smerenie, fara nicio pretentie si-au fost amandoi exceptionale exemple de bun simt)
Sa va dau exemplu celebritatii si notorietatii mondiale ale domnului Mircea Cartarescu, a carui munca imensa pentru fiecare dintre cartile sale e recunoscuta peste tot in lume.
Sunt sigura ca sunt multi romani care nu stiu numele domniei sale si nu i-au citit nicio carte, dar asta nu-l face mai putin valoros la nivelul catografierii literaturii contemporane universale. E un domn a carui munca lasa urme impresionante in jurul sau.
V-am dat doua exemple despre care unii vor spune fie ca sunt “intelectuale”, fie “elitiste”. Dar, de fapt, sunt doua exemple de oameni cu scoala, cititi, rafinati, inteligenti care au devenit cunoscuti prin rezultale muncii lor. Si daca maine nu vor mai fi aici, ca sa-i salutam, munca lor tot va ramane. (vedeti mai jos ce exemple da jurnalistul Vanity Fair, Nick Bilton, in argumentatia lui despre sfarsitul Fake Famous)
Sau Andreea Esca. Mai celebra decat ea nu cred ca e cineva in tara asta. Si ea munceste imens, dincolo de ce face la tv, e mega serioasa si constiincioasa (am mai povestit cum la un interviu live pe care-l faceam la webstock – il gasiti aici– a venit cu o ora inainte “lasa, sa fiu aici, poate mai ai nevoie de mine”), dar daca maine nu ar mai fi la tv ar fi in continuare un jurnalist exceptional, ar face super interviuri si produse media in orice conditii. Pt ca ceea ce stie profesional nu ii poate lua nimeni niciodata.
“Celebritatea” care ii face rau domnisoarei Morodan este nimicul impins cu forta si cu determinare in fata ca sa nu te uite lumea, sa ramai “faimos”.
Sigur ca e o munca sa te pregatesti pentru fotografii sa faci sedinte foto si retusari in care sa fii impecabila. Doar cine nu a participat la realizarea unui shooting profesionist – pentru o revista sau o reclama – nu stie in detaliu ce efort si pregatire inseamna o fotografie impecabila. Numai ca in cazul unei reviste, acele fotografii cu shooting-uri pretioase sunt elementele de insotire pentru niste texte care aduc informatii utile, din care inveti ceva.
Dar efortul domnisoarei e pentru nimic, n-a facut nimic important in viata asta care sa fi meritat expunere, n-a creat nimic (sau ce a vrut sa creeze, precum scoala de influenceri, a dat faliment rapid, iar emisiunea de la tv are audienta de 0,000ceva (am vzt primul episod din sezonul 1 si ultimul episod difuzat saptamana asta, le-am cautat special – sunt despre nimic, adica despre rochiile ei, fara nicio trimitere cat de cat cu informatii, macar la designerii care le-au creat… e insa un limbaj abuziv fata de colegii ei).
Toate actiunile domnisoarei implica, de fapt, intentia si chiar fapta de exploatare a prostiei si naivitatii audientei. Pentru ca, cel mai adesea, asta e business-ul “din like-uri” in social media.
Si totul a fost facut foarte constient, foarte sustinut si, desigur, cu mult efort pentru ca e greu sa gasesti motive sa te bage mereu lumea in seama cand “nimic nu ai a spune”, vorba poetului Eminescu in poezia care se numeste Criticilor mei (trimiterea nu e intamplatoare)
Domnisoara si-a creat imaginea ingrosand pana la caricatura trenduri internationale care nu aveau nicio legatura cu ea, dar care ar fi facut racord de “cool”, “smart” in mintea oamenilor.
Cum a fost la inceputul dezvoltarii propriului brand trimiterea la autoarea cartii GirlBoss – Sofia Amorusso, doar ca doamna care a scris si carte (devenita film) a facut ceva in viata asta. A noastra domnisoara a copiat forma, coafura si atitudinea, si a lasat continutul pentru altii, pentru ca oricum publicul pe care ea il tintea nu era suficient de cultivat sa stie de unde copiaza, iar cartea a fost tradusa la noi 2 ani mai tarziu cand deja ea copia alte chipuri si atitudini.
Cand a copiat-o pe Marylin Monroe si si-a facut inclusiv o alunita falsa sa dea bine la décor, a tintit din nou ambalajul si ideea de glamour, pentru ca, in realitate, nu avea alaturi pe nimeni din lumea glamour la care visa. Si nici talentul dnei Monroe. Si nici educatia. (Monroe a fost prima femeie care si-a facut propriul studio de productie, intr-un Hollywood in care femeile erau super exploatate).
Nu celebritatea iti face rau in viata si te duce la depresie, ci lipsa substantei personalitatii tale, nesiguranta pe ce stii sa faci profesional si pentru ce ai putea fi valorizat in societate. Spaima si angoasa nesigurantei vin cand ravnesti la varful piramidei, la celebritate, si faci tot ce tine de tine sa fii o cutie frumoasa dar stii ca ai o cutie goala.
Vin odata cu oboseala, odata cu intinsul compozitiei clatitei tot mai mult si mai mult pana se rupe, pentru ca ego si vanitatea sunt mari si nu ai alta unitate de masura decat aprecierea in like-urile oamenilor. Doar ca oamenii vor dori tot mai mult si mai mult de la tine (sa fii mai dezbracata, mai extravaganta si sa-i surprinzi mereu) pentru ca se plictisesc repede. Si, in dorinta de a le face pe plac, spaima va fi si mai mare pentru ce va fi cand nu vei mai putea pacali cu cutia frumoasa si goala.
Am facut acum ceva vreme un interviu cu Nick Bilton, jurnalist pentru Vanity Fair si The New York Times, cel are a realizat documentarul Fake Famous, il vedeti pe HBO, interviul e aici.
El a luat 3 tineri, dupa un casting in care a cautat anumite tipologii si a investit in ei si followers fake pana au inceput sa fie bagati in seama de branduri. Bilton povesteste despre schimbarile care au aparut in comportamentul tinerilor din experiment, unul dintre ei s-a si retras rapid pentru ca nu ii placea sa minta despre ceea ce nu era el de fapt. Un altul a intrat in depresie, iar fata a mers cel mai departe si a incercat sa traiasca din micile comisioane facute online, dar posteaza din ce in ce mai rar.
Bilton anticipa cu experimentul lui deznodamantul acestui fenomen: “Daca vrei sa fii un actor sau un scriitor sau un contabil, faci ceva care da mai departe catre oamenii din jur, da ceva inapoi societatii. Cu influencerii totul este despre sa-i faci pe cei care se uita sa se simta prost legat de propria persoana ca sa cumpere un produs pe care tu l-ai primit gratis ca sa te lauzi. (…) Lumea aceasta de a fi faimos pentru ca esti faimos cred ca e un exemplu despre cei care cred ca faima, si bogatia, si atentia o sa-i faca mai fericiti, o sa fie mai iubiti de cei din jur. Dar cred ca in realitate este total opusul pentru ca totul e fake.”
Explicati-le copiilor vostri ca nu celebritatea a adus-o pe Ana Morodan la depresie, droguri, alcool si dosare penale, ci minciuna, ego-ul, vanitatea, dorinta de putere si lipsa unei meserii reale pentru care sa primesti validari si aprecieri.
Si ar trebui sa le fie foarte rusine celor care nu i-au atras atentia ca merge pe un drum gresit ci, din contra, s-au bucurat sa o exploateze si ei, validadu-i comportamentul, incurajand-o sa exagereze, chiar daca stiau ca minte si face abuzuri in “extravagantele” ei. Acum scrieti lacrimi si suspine de sustinere, dar unde erati anul trecut, acum 2 ani, acum 3 ani cand deja era mult “pe aratura”?! De ce nu ati tras-o de maneca si de ce ati continuat sa o incurajati in minciuni platindu-i campanii? Au aparut de acum cateva luni inregistrari cu ea foarte foarte beata, vorbind foarte vulgar, de ce – voi, prietenii ei – nu ati facut o “interventie” sa o ajutati, pentru ca era evident ca e in deriva?!
(mi-a adus aminte o cititoare, printr-un mesaj, ca am spus in spatiu public ca in 5 ani se va autodistruge din cauza presiunii formei fara fond… imi pare rau ca se dovedeste asta)
Va fi interesant de urmarit daca va dori sa exploateze aceasta intamplare – o carte, live-uri de la tribunal? Sau va sta cuminte invatandu-si lectia…
*Daca vreti sa faceti un business din exploatarea propriei imagini in social media, documentati-va despre impactul psihologic al unei asemenea activitati. Are Wall Steet Journal o analiza foarte ampla cu documente interne din birourile celor care au creat platformele social media, despre efectele grave asupra psihicului si emotiilor utilizatorilor. Studiul e aici
