Author : Cristina Bazavan

incruntat in fotografii

În fotografiile de epocă, dvs. râdeţi mult, în timp ce el pare mai mereu nemulţumit de ceva. Ce e cu aceste feţe strâmbe? Sunt ele înrudite cu “grimasele” care apar atât de des în textele lui?

La vremea respectivă dura foarte mult să faci o poză, iar el suferea de astm. De foarte multe ori îl apucau crizele chiar în timpul necesar realizării fotografiilor, asta-i tot. În ceea ce mă priveşte, natura mea e una zâmbitoare.

*
dintr-un interviu frumu din numarul viitor. interviul a fost facut de cristi neagoe.

1214

la maman et la putain

in seara asta, la elvira popescu, alegerea lui cristi puiu.

calm si rafinat. si el si filmul.

aici Edith Piaf ‘Les amants de Paris’ in intregime lasat in film, fara nicio miscare speciala a personajului din cadru. pe vremea cind se facea literatura din imagini

*
altfel, entre les murs – marele cistigator la cannes – nu m-a fericit f tare.
e si o romanca pe acolo, in povestea reala, cea care a inspirat cartea (aud ca e mai buna decit filmul, a aparut la nemira, citesc catre we) si apoi filmul. despre doamna, dupa ce mai fac ceva research:)

814

supliment pt barbati tabu

E prima revista gay oriented care se distributie mass market.
Asta e esenta.

Nu toate articolele contin cuvintul gay. Nu tot ce e intre cele 100 de pagini e exclusiv pentru comunitatea gay. Sunt lucuri de interes si pentru barbatii straight. Sunt lucruri de citit si pentru femei.

La fel ca in viata.

E un ghid life style gay oriented.

*
Cum a aparut?

Aveam in plan la sfirsit de an un supliment pentru barbati. Dar sunt atit de multe suplimente care insotesc revistele pentru femei, mai sunt si revistele de barbati, incit nu nu-si mai gasea locul inca unul la fel.

Am prieteni gay. Nu pentru ca e la moda sa ai prieteni gay, ci pentru ca viata ne-a adus alaturi si ne-am placut unii pe altii.

Prietenii mei nu sunt ca tarky sau mai stiu eu cine care se mascareste la tv. Am fct suplimentul asta cu gindul la ei.

Cu gindul la momentele in care prietenii mei merg cu teama pe strada, cind aud prin Mall-uri cuvinte greu de reprodus sau cind sunt dati jos din taxi.

Cu gindul la momentele in care pierd tencuiala din consolidarea caramizilor relatiilor lor pentru ca se priveaza de o multzime de senzatii pe care le-ar avea desfasurindu-se in spatiul public ( sa se tina de mina intr-un parc e doar un exemplu banal).

Cu gindul la mustrarile mele de constiinta pentru cazurile in care am tinut sa precizez in articole ca nu joc in echipa cealalta, desi stiam ca nu ar trebuit sa conteze precizarea asta, dar instinctul de aparare m-a fct sa marchez bine cum stau lucrurile.

“Daca ceva exista, el nu poate fi ignorat tocmai pentru ca exista” ne-a zis Tudor Kovaks mie si Oanei intr-o cafenea in timp ce-l chinuiam cu cele mai dure intrebari despre lumea interioara a gay-ilor. (interviul e in revista)

Sper ca a rezultat o revista onesta. Stiu insa ca scrisa de unii dintre cei mai frumosi dintre reprezentatii comunitatii gay ( frumosi ca ambalaj – da’ ce sa facem daca ne place de voi ca sunteti ingrijiti si frumusei :) – dar frumosi si ca structura umana).

Le multumesc tuturor pentru entuziasmul cu care s-au alaturat la un proiect care sper sa deschida un nou drum.

De aici incolo depinde doar de cumparatori si de reactiile publicului, daca va mai exista un supliment pentru barbati tabu (gay oriented).

tabu de decembrie

E editia din an in care vorbim despre oameni care au fct fapte bune. imi e drag sa muncesc la numarul de decembrie si cred ca le e drag si colegilor mei.

Dar numarul asta mi-e mai drag decit toate celelalte. Aici doar citeva lucruri f personale pentru care ma bucur in mod deosebit la aparitia pe piata a lui tabu dec 2008

Imi place fotografia cu Ioana si Elena Basescu.

Mi-a plct si relatia dintre ele de la shooting, dincolo de orice ochi indiscret si fara nicio parada; se protejau si aveau grija una de cealalta, se vedea ca fiecareia ii pasa ca sora cealalta sa se simta bine. a fost frumos si emotionant si mi-a plct tare gestul Ioanei care, pt ca nu avea niciun loc liber nemachiat pe fata Elenei si nu o putea saruta, o mingiia pe virful nasului.

Imi place fashionul Laurei si al lui Bumbutz. Laura a avut un an incredibil de bun si l-a incheiat in glorie.

Imi plac oamenii din dosar si cei de la spatiu privat (romanii care au fct ceva important fara sa se bata cu pumnul in piept, au fct pt ca asta cred ei ca le era datoria). Unii dintre ei imi sunt prieteni. Si sunt fericita ca viata ne-a adus aproape.

Sunt mindra si, daca ar fi sa descriu corect, mi se umple sufletul de bucurie cind ma gindesc ca-l avem cu noi pe Cristi Lupsa a carui magie se simte in Lear – Regii mor in picioare (la care au lucrat cu drag si entuziasm Lavinia Gliga si Georgiana Ilie), dar si la povestea cu Mos Craciun care locuieste in Bucuresti ( unde a adus-o pe Ana Onisei pe un cu totul alt drum decit plecase).
Cu abordarea lui magica asupra subiectelor si cu povesti speciale va veti intilni la anul mult mai mult.

Sunt happy cu creatiile celor care ne-au oferit si anul acesta designul pt hirtia de ambalaj pentru cadouri; preferata mea e cea creata de Olah.

Si-am un motiv special de mindrie: suplimentul pentru barbati tabu. Dar pentru el fac un blog special.

pentru toate acestea, mai mult ca niciodata, imi doresc sa cititi tabu de decembrie.

1943

Posh Beckham designer

“Do I draw? No. Then again, nor do lots of designers. But I know how a dress should sit – I’ve worn so many”

Doamna Victoria Beckham in The Times, jurindu-se pe mama si pe tata ca ea a fct totul la colectia noua de rochite (400 la numar, toate numerotate). Intr-un interviu fct de Lisa Amstrong

736

casa lui Don – hong kong

e lunga descrierea, dar m-a socat cum locuiesc chinezii, acasa la ei. iar casa celui pe care l-am vizitat era dintre cei cu ceva avere. multi sunt muritori de foame intr-un fel de baraca de carton, la citiva metri distanta de mall-urile de 12 etaje cu sute de magazine de lux.
***

– pentru ca sunteti niste vizitatori speciali, am sa va invit la mine acasa la un ceai, a spus Don dupa ce vazusem un fel de casa de ceremonii dintr-un cartier select din Hong Kong.

eram pe un deal, departe de centru comercial si turistic. parcursesem pina acolo o padure mare, traversasem un pod, eram in hong kong-ul vechi pe care nu-l bat turistii cu piciorul.

– cine sta in cartierul asta?, am intrebat eu cind am dat fata in fata cu un fel de vilisoara cu doua scari si trei etaje, cu peretii exteriori dintr-un fel de mozaic din faianta mica, alba.

– nativii vechi din hong kong. aici nu ajung niciodata chinezii care au fost adusi sa munceasca la fabricile mari. ei au venit momiti cu mincare zilnica si un loc de dormit.

casa lui Don, ghidul nostru trecut de 40 de ani, era tot aici, la mica distanta de sala de ceremonii. am mers pe un drumeag neasfaltat printre case care aratau precum centralele termice din spatele blocului copilariei mele. cuburi de ciment cu o fereastra mai mare. nu mai era niciuna la fel de luxoasa precum cea de linga casa de ceremonii. am trecut de poarta unui gard care nu era mai inalt decit mine si-am intrat in complexul de case unde era si cea a lui Don.

– daca ai familie veche ti se da voie sa-ti construiesti aici casa. cine are trei baieti poate sa construiasca casa cu trei etaje, cine are doi baieti, construieste cu doua. cine are fata, nu are etaj.

– ee, nu-i frumos. chinezii, oameni rai, am protestat eu.

– nu spune asa, pina acum 50 de ani, femeile nici nu intrau in sala de ceremonii pe care ai vazut-o. stateau la bucatarie si gateau pentru barbati.

complexul de locuinte in care statea Don arata ca o fortareata pentru pitici. ca un labirit privit de sus. toate casele erau patrate, mici, cu spatii inguste intre ele, cit sa poata trece o persoana. intre gardul care delimita satul de restul lumii, si prima casa nu era o distanta mai mare de un metru.

era ca un culoarul ingust, aveam gardul in stinga si casele in dreapta.

pe prima casa-cub fusese lipita o hirtie mare pe care scria cu roshu Warning. in engleza si chineza era anuntat ca in zona respectiva sunt sobolani, ca s-a facut deratizare si ca esti rugat sa nu pui mina pe nimic ce e mort.

casa avea si curte cu gard propriu. maxim 3 mp. cit sa incapa o masa de ciment, un scaun si un copac. pe jos, in curte, ierburi uscate, salbaticie. nu parea sa fie locuita.

al doilea cub, despartit de un spatiu de maxim un metru de curtea primului, era mai lat si avea doua usi de intrare. prima, de fier maroniu, era a lui Don. a deschis-o si ne-a fct semn sa intram. intrarea nu era mai inalta de 1.50 pentru ca m-am aplecat usor ca sa nu lovesc pragul cu capul.

“am muncit patru ani ca sa reconstruiesc ce e aici. era parasita, am reconstruit tavanul, am spart peretii si am reasezat camerele”.

in casa era intuneric si rece. era ciment de pe jos si pe pereti. in fata mea era bucataria: o masa pe care era o tavitza cu 12 cani mici mici de ceai, albe cu desene albastre, un suport de ochelari si ceva ce putea sa fie solnitza & borcanul de soia, mixate intr-un singur obiect, multe cutii din lemn maro pentru condimente.

nu vedeam nici o fereastra, dar de undeva venea lumina naturala pentru ca nu era aprins niciun bec.

in dreapta cum intrai, era baia. un fel de paravan de ghips, care rupea din coltul camerei un metru patrat. paravanul lasa spatiu liber de citiva zeci de centrimetri pina la tavan, asa ca Don cind facea dus, nu avea foarte multa intimitate. dinspre bucatarie, il vedeai de la briu in sus.

usa de la baie, din lemn cu geam mat cu floricele, era deschisa si-am vazut singurele obiecte care mobilau coltul: un suport de lemn alb pe care era un sampon intr-o cutie alba cu inscriptii chinezesti verzi si dusul agatzat pe perete, intr-un cui. jos in podea era scurgerea. si-un prag care te-ar fi obligat sa pasesti cu atentie cind intri in baie. nu exista WC.

intre masa din bucatarie si baie nu erau mai mult de 20 de cm. in dreapta mesei, lipita de perete era o plita ingusta cu doua ochiuri. pe ea un ibric si o cratita.

in stinga mesei se intindea camera de oaspeti.n-am apucat sa o vad, Don mi-a fct semn cu mina ca mergem afara.

ne-a dus in spatele casei lui, unde era o curte mai mare. cam 10 m patrati. radacini de copaci, 3 copaci intr-un lateral si gardul care marca satul; aici facea unghiul drept si puteam vedea ce era in vale: cimitirul locului.

“mai mincam din cind in cind scoarta de copac; venim, taiem si facem o supa”

au aparut si doi maidanezi maron roscat, maricei.ciinii lui.

– cum ii cheama?

– pe ea o cheama Bucurie, am gasit-o acum 4 ani, dar va trebui sa renunt la ea curind. pe el il cheama Liniste.

Bucurie era mai mare si mai grasa. a venit pe linga mine si-am mingiiat-o pe cap. mirosea urit, nu cred ca o spalase vreodata. am vrut sa intreb de ce trebuie sa renunte la ea.

haideti sa facem ceaiul, a zis Don luind-o inainte urmat de ciini.

am intrat din nou in casa. usa de la baie era acum inchisa, Don intrase primul si-si asigurase un pic intimitatea.

am trecut pe linga el si m-am intreptat catre stinga unde era cea mai mare parte din camera, un spatiu mare liber in mijloc. o scara de lemn sprijinita pe peretele din dreapta, o fotografie mare si alte trei mai mici pe peretele din fatza. deasupra fotografiei celei mai mare era un colt de geam, mic prin care intra lumina. jos, pe perete, mai era un fel de biblioteca de un metru inaltime, intinsa pe toata partea stinga si cea din fata. pe ea, ca pe o policioara: un ceas, niste cureluse, tot felul de bibelouri, doua carti si un album cu fotografii.

– asta e mormintul printesei, mi-a zis Don venind dupa mine si aratind cu degetul o fotografie la care era deschis albumul de pe policioara.

am zimbit politicoasa, habar n-aveam care printesa, in timp ce ma gindeam ca asa arata si casa lui: ca un mausoleu. intunecata, friguroasa, cu fotografiile alb negru cu chinezi batrini, probabil morti, pe perete.

– vrei sa vezi si dormitorul?

a dat la o parte un fel de paravan dintr-un carton mai gros, in aceeasi culoare cenusie ca si peretii, si a mai aparut din dreapta un spatiu mic. 2 mp unde erau inghesuite o canapea si un televizor. linga televizor o cutie mare de carton, pe ea un fel de fotoliu albastru din pinza si deasupra lui o intrare ca de pod.

– acolo dorm.

– si cu ce te sui acolo?

– pe aici, a batut cu mina in fotoliul albastru.

vazusem casa de afara, n-avea cum sa fie mai mult de 40 de centrimetri inaltime in podul ala. n-avea cum sa stea decit culcat acolo.

– esti casatorit?

– nu.

a facut o pauza si eu m-am gindit ca o fata in cartierul roshu ( temple street se cheama strada cu bordeluri) costa 100 de dolari hk. e mai ieftin sa o inchirieze, decit sa traiasca cu ea, pentru ca oricum n-are unde sa locuiasca si ea.

– am un plan pentru casatorie, o sa ma mut de aici ca sa ma casatoresc. o sa vind casa.

as fi vrut sa-l intreb daca planul era detaliat sau daca era pentru in curind, dar mi-era clar ca se simtea inconfortabil cu discutia pentru ca a trecut pe linga mine si-a zis: hai sa facem ceaiul.

a pus ibricul pe plita, a pregatit un ceai repede si l-a turnat peste canutze, lasindu-l sa curga dintr-o cana in alta, udind masa.

“primul rind e pentru ca sa cureti cana si sa o incalzesti, abia apoi se face ceaiul.”

i-am lasat pe cei din grupul meu inauntru si-am iesit afara. imi miroseau miinile urit de la blana lui Bucurie, n-aveam chef de ceai si nici nu mi se parea foarte safe, dupa ce stomacul meu suferise mult de la mincarea chinezeasca. m-am asezat pe o bancutza de piatra din fata casei lui, sprijinita de gardul care separa complexul de case de restul lumii. a trecut un postas si-a lasat plicuri. inclusiv la casa cu anuntul despre sobolani. era deci locuita.

usa de la casa lui Don era deshisa si puteam vedea toate gesturile lui. de la distanta si fara sa aud foarte clar engleza lui amuzanta, mi-era clar ca nu se simte confortabil ca are turisti in casa.

dupa ce grupul meu si-a baut ceaiul ne-a condus catre autocarul cu care plecasem de la hotelul nostru luxos (cea mai mare colectie de arta contemporana in spatiu neconventional, conform revistei Time). si-a luat la revedere de la noi.

am ramas cu gustul amar si rece al casei lui saracacioase, cu mirosul urit al lui Bucurie si cu disconfortul creat de gindul ca si-a expus intimitatea pentru un bacsis in plus. toate puse fata in fata cu viata mea care pare de basm in comparatie cu a lui.

1714

femeia din minastirea budista

era un hol ingust, in dreapta se vedea un fel de camera in care depozitasera multe fiare ruginite, in stinga un fel de sala care datea catre o curte unde printre copacei, se gasea templul lor.

verde inseamna viata, roshu dragoste, galben bogatie, a zis ghidul cu o engleza in colturi precum chineza lui nativa cind a aratat catre acoperisul cu bolte si dragoni. in orice templu o sa gasiti culorile astea care…..

nu l-am mai inteles mai departe.

in sala din stinga trei femei se uitau la ceva ce urma sa le fie prinzul, ceva ce ar fi putut fi cartofi daca nu erau cenusii, taiati in cuburi mari. femeile aveau haine fara culoare, erau trecute de 50 de ani, slabe, cu parul aproape ca fructul sau leguma din tava care statea pe o masa de ciment, turnata direct in podea.
tineau in mina cuburile alea groase cu curiozitate, dar si ceva greatza. mirosea urit, era mizerie, frig de la cimentul de pe jos si pe pereti, desi in curte soarele isi facea treaba de ora 11.00. erau 22 de grade.
nu m-am mai putut uita la ele, mi-era sila.

in fata, pe hol, era o batrina linga un suport de ciment, cam ca masa din sala, doar ca mai ingust. pe el o cutie care parea cu nisip, iar pe peretele de care era lipit suportul niste bucatele dreptunghiulare de hirtie, scrise in chinezeste.
m-am gindit ca femeia fumeaza, ca ala e locul unde se fumeaza in minastire.
am intrat dupa ghid intr-o sala intunecata.

“pe hirtiile astea dreptunghiulare e scrisa viata celui care a murit. sunt aduse impreuna cu o fotografie si timp de 49 de zile, de 7 ori 7, calugarii se roaga pentru sufletul lui. noi credem in reincarnare si…” , iar l-am pierdut pe ghid.
am iesit pe hol pe o usa laterala pentru ca nu puteam sa respir.

batrina era acum in fata mea. tot linga stilpul ala cu cutia in care nu era doar nisip, ci si betigase aromatizatoare.
s-a uitat la mine ridicind capul.

era f mica si f slaba. avea parul ca praful de cenusha si ochii laptosi. am crezut ca nu ma vede, ca e atit de batrina incit doar simte ca e cineva in preajma.
m-am mutat un pic, zimbind si dind din cap in semn de salut. mi-a urmat miscarea cu capul si m-a fixat cu privirea.

“in minastirea asta vin femeile de care nu mai intreaba nimeni si sunt ingrijite pina mor. dar noi avem cea mai mare rata de trai din lume, la noi femeile mor la 100 de ani, pe cind media in lume e la 75 de ani.”

batrina se sprijinea de stilp, n-avea nicio tigara in mina. mi-am zis ca se odihneste, pentru ca holul era lung si ea era prea in virsta ca sa-l parcurga dintr-o suflare.

“ aici femeile se trezesc la 4 dimineata, cind calugarii bat in tobe. de la 4 jumatate incep lectiile de initiere in budism, micul dejun e la 6, prinzul la 11 jumate, cina la 4. in minastirea asta lumea se culca devreme”

se uita la mine de sus pina jos, ii puteam vedea ochii cum se plimba fara sa-si miste capul sau corpul vreun pic. avea o privire calda si trista, dar nu era curiozitate in ochii ei, ci intelegere.

“cind mor femeile de aici, le ardem trupurile si tot ce au: de la masini pina la haine. punem toata cenusa intr-o urna si-o ducem la casa galbena de pe dealul de acolo.. oamenii mai avuti pot cere sa fie ingropati, dar pentru ca nu e loc de inmormintare pentru toti, dupa 7 ani le dezgropam cosciugele, le punem oasele intr-o urna si le ducem in casa galbena.”

nici nu mai stiu de cita vreme ne uitam una la alta. mie -mi treceau prin minte toate de ni le spusese ghidul despre chinezoaicele batrine, sarace si singure, iar ea dupa o vreme, cu ochii in ochii mei, a inceput sa-si miste usor buzele. am stiut ca se roaga.

grupul meu trecuse deja de alte 3 sali, nu-l mai auzeam pe ghid. vedeam doar ochii femeii. era asa aproape de mine incit o puteam mirosi, avea parfumul ala de pudra, de faina, mirosul batrinetii si ma gindeam cam citi ani ar putea sa aiba? 90? 100?

dupa o vreme, cu un gest brusc si-a luat mina de pe stilpul de ciment, a ridicat ceva de jos care era ca o galetusa dreptughiulara, mi-a zimbit cu multa caldura si intelegere, ca si cum i-ar fi zimbit unei fiice. si-a plecat. era trista si resemnata. si ingrozitor de singura.
am simitit ca purta cu ea foarte foarte multi ani grei.

mi-a venit sa pling si am luat-o pe scarile care duceau in curte. am stat la soare mult gindindu-ma ce viata relaxata am, cum m-am obisnuit cu confortul zilelor mele frumoase, cum n-am trait niciodata greul pe care-l duc oamenii astia, cum habar n-am ce inseamna singuratatea si saracia lor.

*
ma urmareste privirea batrinei si caldura ei. ma enerveaza ca nu-mi aduc aminte cu ce era imbracata. si nimik altceva despre chipul ei. as fi vrut sa o pastrez in minte ca si cum i-as fi fct o fotografie. si-as fi vrut sa pot sa o descriu mai exact, ca sa o impart cu toata lumea.

ma enerveaza ca scriu asta de la computerul meu cit o carte, dintr-un avion British Airways de la business class, dintr-un fotoliu-pat, in timp ce ascult in casti muzica dintr-un playlist creat special pentru mine.
iar la 3 metri in fata mea sunt 4 persoane dintr-o dinastie al carei nume l-am uitat care au cumparat toate cele 14 locuri de la first class ca sa aiba intimitate pe drumul hong kong – londra.

*
ufffffffffff. peste o luna o sa uit o parte buna din detaliile intilnirii asteia, mult prea preocupata cu vedete, interviuri, coperte etc

1738

cea mai trista zi la hong kong

oamenii astia-s saraci, tristi si singuri.
n-are legatura cu faptul ca au cele mai multe magazine tiffany din lume, n-are legatura nici cu mall-urile de kilometri patrati si sute de boutique-uri.

“fiecare geam inseamna cel putin o persoana. apartamentele sunt de o camera, acolo e si baia si bucataria”, a spus DON, ghidul care ne-a dus azi la minastirea cea mai mare din imprejurimi.

ceva mai tirziu i-am vzt si casa, ne-a invitat la un ceai; avea o baie de un metru patrat, doar un dus si un raft in perete in care era samponul. casa avea 1.90m inaltime, si avea si etaj. ma rog, un fel de pod unde era dormitorul si in care nu puteai sta decit cel mult asezat.

avea peste 40 de ani si nu se casatorise pt ca nu ar fi avt unde sa-si tina si nevasta, eventualii copii. avea insa doi ciini. pe unul il chema “liniste” pe celalalt “bucurie”.

m-am gindit ca asta era ce si-ar fi dorit el sa aiba si si-a numit asa singurele suflete de care putea avea grija.
*
am intilnit o batrina de aproape 100 de ani intr-o minastire in care stau femeile de care nu mai intreaba nimeni.
ne-am uitat una la alta citeva minute bune. n-a rostit niciuna niciun cuvint.
dar am vbt multe.

mi-a zimbit cald cind am plecat de linga ea, iar mie imi venea sa pling tare tare.

1329

hong kong – pets

chinezii din hk n-au animale de casa, ci pasari.
banuiesc ca din motive de spatiu.
dar au obisnuita de a-si scoate “pet-ul” la plimbare, asa ca dimineata de tot plimba niste colivii de bambus pe strada.

*

pasiunea pentru fotografiat a asiaticilor a atins noi standarde.
nu doar ca au aparate ca niste tunuri, ci cara dupa ei si mega trepiede in rucsace speciale.
le desfac meticulosi, le asambleaza si se pun pe pozat.

incredibil.

1062

hong kong – langham place

a fo numit de Time drept cea mai mare colectie de arta contemporata in spatiu neconventional, dar hotelul asta – in care stau – nu e celebru numai pentru asta.

baia e in asa fel luminata incit sa nu ai cearcane cind te uiti in oglinda, din dreptul chiuvetei.
asa vizitatorii au o imagine cum ca arata bine si-s happy, oricit de putin ar dormi.

870

kong kong, part 3. cum sa te tunzi japanese in china

ce nebunie puteam face in hong kong?! m-am tuns:)

hair spa se chema locul. foarte fancy. in cartierul rezidential din hk.

spalatul pe cap a debutat cu un masaj cu ulei de un sfert de ora. un alt masaj a incheiat rasfatul cu apa calda. numai pt aceste masaje si m-as mai tunde si miine o tura:)

operatiunea de scurtare a parului a durat cam 2 ore si cred ca am nimerit cea mai migaloasa coafeza posibila. era tare frumu, f cool imbracata si f frumos tunsa. ‘japanese style’, mi-a spus ncet si-a plecat capul rusinata.

i-am zis sa-mi faca orice vrea ea. s-a uitat speriata si cred ca in prima jumatate de ora n-a stiut cum sa ma tunda. asa ca mi-a indreptat parul.

apoi m-a tuns aproape ca pe ea. doar ca eu sunt blonda. “doll hair ”, a zis zimbind

l-am anuntat pe catalin – styleman ca m-am tuns, ca sa se obisnuiasca pina ajung in redactie cu gindul ca arat ca o gheisha, dupa cum a spus ana. in felul asta poate nu face prea mult scandal pentru ca mi-am taiat parul dubios.

1186

hong kong – (inform) me

eat me. drink me. connect me. take me. restore me. wine & dine me. inspire me. clean me.

pe fiecare obiect din camera e o eticheta. ceva cu “me”. pe sticla de apa plata, pe punga in care sa-ti pui hainele pentru curatatorie, pe cablul de conexiune la net, pe cartolina cu nr de taxi etc etc
:)

*

la micul dejun m-au lovit informatiile de pe reuters, yahoo, AP.

stiti genul ala dreptunghi din plastic or hirtie pe care e meniul restaurantului sau oferta speciala si pe care ti se pun tacimurile? pe chestia aia, la micul dejun, erau stirile diminetii.
eu am mincat la 9 si stirile erau de la 7. cu logo-ul hotelului, ora la care au intrat pe fluxul agentiilor si tot tacimul. tiparite special. urmau sa fie tiparite altele cu stirile de la ora 10.

1143

hong kong part 1- mad max

– am fct scoala engleza. in prima zi profesoara m-a intrebat: care e numele tau englez? n-aveam. asa ca m-am dus acasa si m-am uitat la filme. multe. ai vzt Mad Max?

– da.

– de acolo mi-am luat numele. in engleza ma cheama Mad Max.


ghidul meu prin Hong Kong. 26 -27 de ani, niste miini superbe si manichiura impecabila.

*
deja de 6 ore in Hong Kong, suficient cit sa mi se para ca e un fel de mix intre New York si Istanbul. timp suficient sa nimeresc intr-o piata (Harbor) unde la ora 8 fix incepea un joc de lumini considerat cel mai mare din lume; de fapt jumatate din cladirile lor inalte ieseau la prezentare imbracate in lumini, pentru ca sa danseze un pic pe muzica.
desigur, timp si sa maninc creveti cu usturoi, 3 feluri de pui (era si ratza acolo pun pariu, desi au zis ca e pui!) cu sosuri picante si un fel de mango caramelizat.
chelnerul avea unghiile lungi, dar curate.

*
din anunturile publicitare de pe strada nu pot intelege decit cifrele si e foarte amuzant cind fac deductii ce ar putea sa insemne.

e 12 si jumatate noaptea la HK si ma prega sa parasesc camera de la et 23 sa vad orasul noaptea cit mai de aproape, nu doar prin luminitele de la fereastra care e cit tot peretele.

ma simt ca in Lost in Translation, da’-mi place:)

1364

electorale

– aveti copii?
– da, trei. cel mare are 20 de ani, mijlociul 18 si cel mic 6. dar el conduce toata casa. zice: acolo mergem! si noi il urmam
– aveti familie grea, cu trei copii.
– cea mai frumoasa. a mea e cea mai frumoasa. ne mai certam si noi, mai ales din cauza mea, dar familia mea e cea mai frumoasa.
– si ce faceti de spuneti ca va certati din cauza dvs?
– vreau prea mult. nu-mi iese din cap politica si vreau sa fie bine. si le cer si lor multe. mai oboseste si sotia.

are 44 de ani si vrea sa ajunga macar pt 6 luni senator, deputat sau presedinte, ca sa spuna niste lucruri.”daca as gasi pe cineva care sa acopere cit cistig eu acum pe luna ca sa aiba familia din ce trai, m-as duce sa fac politica. si intr-o audienta de 2 ore daca m-ar primi cineva mare sa spun ce nu merge, ca nu se mai poate, si-ar fi bine.”

pina acum doua zile nu vroia sa voteze pentru ca n-avea cu cine. dar a vzt “unul pe strada cu o masina si portavoce care spunea ca e independent si ca va candida. ma duc sa-l votez pe el, cred ca e un nebun ca mine care vrea sa se schimbe ceva.”

*

virgiliu, taximetrist.

771

Buz Luhrmann se intoarce cu Kidman

minunatul Luhrmann care facea din Moulin Rouge un videoclip de o ora si un pic si-l ducea pe Romeo lui Shakespeare pe plaja Venice de linga LA, se intoarce cu Nicole Kidman cu tot. noul lui film, australia, are premiera in SUA in seara asta.

e f greu sa descrii o intimplare cu vorbe si sa tii publicul atent, dar sa pui videoclipuri unul dupa altul si sa faca sens povestea? cam ce tehnica trebuie sa cunosti? Luhrmann o stie, cum o stie si Julie Taymor, Across the universe, si Christophe Honore, Les Chansons d’amour.

australia nu e musical. vine la noi din 2 ian 2009.

1100

nouvelle vague

m-a terminat cintecul ultim din concert.
era de ceva vreme in play list-ul meu, dar varianta asta doar cu contrabasul a parcurs cu viteza un drum nestiut prin trupul meu: din stomac direct in ochi.

se aude prost aici si pt cine n-a fost acolo, n-are acelasi farmec, dar nu resist tentatiei de a –l pune. e chiar inregistrarea de la sala palatului.

*
si mi-a plct femeia asta blonda, incredibil de senzuala, o serpoaica dominatoare, jucausha, cu energii sexuale care-i explodau prin piele

foto by alex barb

1052