e un text scris in 2012 atunci am citit-o in engleza, intre timp a fost lansata si in Romania cartea sa biografica
in cartea lui Alan Arkin , an improvised life, e descrisa o intimplare pe care am povetsit-o multor prieteni.
*
cind era pusti, Arkin (care stia ca va fi actor de la 5 ani si mergea la toate spectacolele si filmele care-i ieseau in cale) a mers sa vada un film care luase multe oscaruri. cind a iesit din sala de cinematograf avea, asemeni multor milioane de spectatori, ginduri bune despre film si despre actorul din rolul principal, despre tehnica lui. dar in acelasi timp era urmarit de sentimente de gelozie, de cit de mic era el in comparatie cu actorul de pe ecran si chiar tristete profunda care conducea catre depresie.
“de ce nu pot sa ma bucur de munca omului?” s-a certat, stiind ca actorul isi pusese toata viata si tot sufletul in rol.
peste ceva vreme a vazut un alt film si-a plecat din cinematograf plutind pe nori, cu un incredibil sentiment de bucurie si incintare. din nou o interpretare incredibila, dar cu un efect total diferit.
a avut nevoie de citeva saptamini de autoanaliza ca sa ajunga la urmatoarea concluzie:
“the actor who won the academy award was trying to impress me. (…) in spite of all the atention he received, the audiences had not been given a genuine experience. they were applauding their own intelligence at recognizing the actor’s tehnical prowess.(…)
on the other hand, the second actor presented me with the gift of a whole person, fully articulated and realized, un-self-conscious and completely filled with his own joy at doing the work.”
***
cred ca e la fel si in viata: uneori admiram pe cineva mai degraba pentru ca admirindu-l, ne recunoastem noua capacitatea/inteligenta de a valida o valoare; alteori, trecem din admiratie la iubire pentru ca stim ca acea valoare se expune cu tot sufletul, oricit de fragil ar ramine in fata noastra.
si, ca in cele mai multe cazuri, e vorba de ego. si despre smerenie, cind suntem noi “actori”.