Un poem ridicol, Teatrul Noua Generatie din Moscova. TNB
două ore pînă la catharsis.
revoltă interiorizată, gînduri şi piele tresărindă. la final, după o muzică celestă egală în senzaţie poate doar cu cea bisericească, actorii s-au adunat pentru aplauze. se striga bravo, vocile se încălecau, se alergau unele pe altele, dar era linişte. o linişte obsedantă.
cînd a venit şi igor yasulovich, în toată încremeneala asta, actriţa (mult mai tînără) care îl apucase de mînă şi-a încruntat sprîncenele. atunci am ştiut că ea plînge. chiar dacă într-un fel ce poate părea neobişnuit publicului.
sunetul stricat al vocii lăudăroase a unui fost director de teatru, pe hol, la ieşire. şi desprinderea interminabilă dată de un decor care parcă nu mai încăpea în propria-i înălţime.
by anaceadesteapta