Iata varianta in romana a nuvelei pe care am scris-o pentruall hollow magazine.
*
Camera
Intră prin holul întunecat până în cameră. Pe unul dintre cele două fotolii bej, din piele – un sacou negru bărbătesc și-o haină din blană albă, lungă. „Scumpă haină”, spuse în timp ce privirea începu să scormonească nervoasă. Pe birou – o pungă crem, de plastic, cu patru cărți cu coperte îngălbenite de vreme. Se aplecă ușor cât să poată citi pe cotor. Titluri în germană. „Anticariat”, pufni revenind la poziția obișnuită ca să scruteze mai bine în jur. Un IPhone pe măsuța de cafea, un pachet albastru de Durex, o brichetă și –o sticluță de ojă roșie. Lângă pat – un scaun de la masa mare; pe el – Mac-ul deschis.
Știa ca scăpase situația de sub control, dar nu mai putea face nimic. De acum înainte viața părea să devină o ruină… Nu se putea abține să nu se încrunte gândindu-se la el. De ce plecase de-acasă?
Se gândea cum să procedeze, cum să-i anunțe pe ceilalti că nu mai locuiesc împreună.
Cinci ani. Aveau și invitațiile pentru nuntă pregătite. Fuseseră amândoi de acord că nu va fi o nuntă mare. Nu-i interesau banii pe care i-ar fi strâns. Nuntă fără dar, stabiliseră.
Patul din cameră era răvășit, cu pernele aruncate în colțuri diametral opuse, cearceafurile ciufulite. Ar fi putut jura că păstrau mirosurile trupurilor lor. Citise undeva că oamenii pierd în cearceafuri o parte din pielea care se desprinde sub formă de celule moarte. Dacă n-ar fi schimbat cearceafurile zilnic, cum face ea, cât din corpurile lor ar fi rămas în pat într-o lună?
Cu limba între dinți scoase un sunet de dezaprobare. Pe noptiere, aruncate, ambalaje de biscuiți, ciocolată. Un pahar de wiskey pe jumătate plin. Un pachet de gumă de mestecat. O revistă People. O cutie cu OB-uri mini. „Se cunosc de multă vreme.” La marginea patului, jos, o valiză întredeschisă – jeans, un pulovăr albastru și-o pereche de ghete negre, business, bătrânicioase. Lângă – șosete purtate.
In seara despărțirii găsise totul în ordine, mai puțin lucrurile lui. Dispăruseră, ca și cum nici n-ar fi fost vreodată în casa cochetă pentru care strânseseră ban cu ban. „De la linguri până la covor”, cum zicea mama lui – totul făcut de ei.
Nu vedea bagajele ei. Își aduse aminte de baie. Apasă pe clanță.
În dreapta – sutienul bej, sprijinit de bideu. Pe pardoseala ivoar de marmură, parcă înșirate ostentativ ca să fie analizate – boxerii negri, un tricou polo, negru și el, pantaloni bej de damă și-o bluză scurtă de mătase. Albă.
Strânse din maxilare cu un scrâșnet scurt.
În stânga, pe o măsuță la baza unei oglinzi ovale imense, o puzderie de creioane, pensule, farduri. Un ruj roșu Chanel. Un portofel mic, ca pentru cărți de vizită. Sau pentru mărunțiș.
Auzea telefonul cum îi suna din buzunar, dar se încăpățâna să-l ignore și să privească fiecare detaliu al dezmățului. Parcă-i făcea bine. Chiar dacă o umplea de furie. Chiar dacă-i amintea de ultima lor seară împreună. Alaltăieri. El în cadă, ea pe marginea WC-ului povestind despre cum o să le fie după nuntă. În luna de miere la Nisipurile de aur. Nicio ezitare, niciun cuvânt care să-i fi trezit vreo suspiciune.
Acum avea în față cada, prosoapele spânzurate de bara albă din portelan, gelul de dus Givenchy răsturnat în scoica de lângă bateria dușului, cu crema vernil prelingându-se grețos. Telefonul se porni din nou.
– Da.
– De ce nu răspunzi? Credeam că s-a întâmplat ceva.
– Am treabă, Maria. Ce vrei?
– A zis mama că ne așteaptă pe toți la masă, duminică. Face și plăcintă de mere cum îi place lui Dan.
– Duminică? Păi …
– Hai că știi că îi plac duminicile în familie. Și se tot plânge că acum, pentru că o să fii măritată, o să treci tot mai rar pe la ei.
– Nu pot duminica asta…
– Hai, măi, 2 ore.
– N-auzi că nu pot? De ce insiști? Ne faceți voi programul, că nici nu știți dacă avem treabă sau dacă vrem să ne odihnim. Repede ne cumpărați atentia: „face și plăcinta de-i place lui Dan”. Și-altceva ce mai face? Poate vrea să-i facă și-un masaj?! Băi, știi ceva? Nu venim. Spune-i ce vrei. Nu venim.
Închise telefonul și ieși nervoasă din baie.
Văzu valiza ei, de partea cealaltă a patului, pe jumătate acoperită de cuvertura care fusese îndepărtată neglijent. Era mai mare decât a lui, doldora de haine. Deasupra – o fustă scurtă bleu și-un dress culoarea pielii. „E mai tânără. Și e foarte slabă.”
Lui îi plăceau femeile slabe. I se păreau sexy claviculele care ieșeau în evidență. O mângâia mereu pe pielea care acoperea dealul pe care-l făcea osul bazinului. „Voi aveți oasele astea așezate ca o cutie și, minune, cutia se desface să țină-n ea un copil”, râdea gâdilând-o. Erau vremurile lor de glorie și nici măcar nu știuse când apuseseră, pentru că acum două zile făcuseră dragoste cu aceeași pasiune. Ca și când ar fi conceput cel mai iubit copil de pe lume. Și-apoi, biletul: „Iartă-mă. Nu pot.”
Își mușcă buza de jos și privi spre podea.
Își văzu papucii maro, care-i lăsau vârfurile șosetelor albe la vedere. Uniforma ei de muncă, aceeași cu ale tuturor îngrijitoarelor din hotelul ăsta. Scutură din cap și zâmbi ușor. Erau papucii în care muncea de când se angajase, cam pe atunci când îl și cunoscuse. „Într-o oră curăț tot. Nu mai rămâne nicio urmă. Poate am timp să ceruiesc și podeaua. Au ieșit pe terasă și-au adus ploaia cu ei, pe pantofi”.
Deschise ușa de la balcon, apoi se îndreptă către telefonul de lângă noptieră. Se uită câteva secunde la el, în timp ce-și trecu cu limba peste dinți. Era ca un animal care se pregătește să-și devoreze prada. Își făcea calcule pentru mișcările următoare.
Ridică receptorul și- apasă o tastă.
– Știi când se întorc?, își auzi vocea rece, fermă, tăind aerul.
– Peste câteva ore. Sunt nemți, pentru prima dată în Bucuresti, au zis că merg să viziteze Muzeul Țărănului, îi răspunse Ioana de la recepție.
Inchise telefonul și respiră adânc, aproape ca un oftat. Ridică șosetele de lângă valiză și le împături în două. Le așeză pe scaunul de lângă birou. Trebuia să înceapă de undeva să facă ordine.
“O să fie curat.”
*
mai 2011