Am scris in urma cu ceva vreme despre un proiect minunat de mentorat creat de Mercedes-Benz Romania, proiect in care oameni ale caror cariere impresioneaza pe toata lumea au luat sub aripa lor ocrotitoare tineri talentati care au pasiuni similare cu ale lor.
Am urmarit indeaproape povestea intalnirii dintre Catalin Stefanescu si tanara Georgiana Ene care vrea sa faca un master si un doctorat in ccomunicare specializata pe lumea teatrului. Catalin continua a o indrume pe Georgiana si sa-i prezinte informatii, oameni care o pot ajuta in proiectul ei. Povestea lor o puteti citi / vedea aici.
Reprezentantii Mercedes-Benz mi-au propus ca, pe principiul pay it forward, si eu sa ofer macar o intalnire de mentorat cu cineva care si-ar dori sa invete ceva de la mine.
Stiu ca nu sunt de calibrul lui Catalin, dar daca isi doreste cineva o intalnire de o ora-doua, intr-o dupa amiaza, in care sa vorbim despre blogging, despre branding, campanii de promovare pentru artisti, despre carti si filme (cam astea sunt zonele in care cred ca as putea daca nu sa dau sfaturi competente, macar sa povestesc intamplari cu talc si sa recomand lecturi bune), deci daca cineva isi doreste o intalnire cu mine, care include si o plimbare cu un super Mercedes, dar si o oprire intr-o cafenea draguta, va rog sa imi lasati un comentariu mai jos.
Pentru oricine ma cunoaste intamplarea asta e rara, pentru ca oamenii stu ca nu e zona mea de confort sa cunosc oameni noi, nu e zona mea de confort sa petrec mult timp in afara spatiului meu:), dar imi place proiectul acesta si, daca e cineva care crede ca-l pot ajuta cumva cu vreun sfat din ce stiu, ma voi intalni cu drag cu el/ea.
Intalnirea ar avea loc saptamana viitoare, la o ora pe care desigur o aleg impreuna cu cel/cea cu care ma voi intalni.
Toti oamenii MARI pe care i-am intalnit ca jurnalist sunt generosi. Sunt impacati cu ei si cu ce pot ei sa aduca in spatiul public si in societate, si nu se tem ca altii ar putea “fura” de la ei.
In randurile de mai jos, e o poveste despre generozitate… cu nume mari.
*
Ultima data cand l-am intalnit pe Catalin Stefanescu s-a intamplat cam asa: eu stateam de vorba cu o tanara simpatica, Georgiana Ene, in biroul unei agentii de publicitate, el a venit cu treaba, ne-am imbratisat si a spus cu vocea lui calda si molcoma catre fata “tu nu existi, nu te-am vazut”.
Ar parea o nepolitete, iar pentru un om cum e Catalin acest lucru e imposibil, numai ca gestul lui marca onestitatea. Cei doi urmau sa se intalneasca intr-o conversatie interviu, iar Catalin voia ca totul sa fie autentic, sa nu faca niciunul dintre ei “actorie” la momentul intalnirii pe camera.
Georgiana este una dintre cei patru castigatori ale unei campanii foarte frumoase lansate de Mercedes- Benz – Pe urmele celor mai buni – prima campanie de brand nationala, o campanie care include si primul show online realizat de Mercedes-Benz avandu-i protagonist pe ambasadorii sai locali. Catalin, alaturi de Andreea Esca, Camelia Potec si Andi Moisescu sunt protagonistii show-ului si sunt pregatiti sa le ofere sprijin si mentorat romanilor care vor sa-si duca la indeplinire visurile.
*
Pentru cei care nu-l stiu pe Catalin Stefanescu dincolo de interviurile lui minunate sau de spectacolele de teatru pe care le regizeaza, pe texte scrise de el, as vrea sa descriu o intamplare.
In urma cu cativa ani, am ajuns mai devreme decat ora de incepere la un eveniment la care Catalin Stefanescu era gazda. L-am gasit retras dupa o usa transformata in paravan, recitind insemnarile din desfasurator, rostind ca “pe scena” prezentarile invitatilor pe care urma sa le introduca publicului cateva minute mai tarziu. Era foarte foarte multa concentrare pe chipul lui, nu era deloc prezent zambetul cu care-l vezi pe scena sau la televizor, era ca un sportiv inaintea startului, care se pregateste de competitie.
I-am si povestit peste o vreme despre uimirea mea legata de concetrarea lui in acele momente de repetitie, a zambit si-a spus simplu: “trebuie sa ne pregatim pentru ceea ce facem”.
Cu rigoarea, statornicia si discretia sa, Catalin Stefanescu e partener cu Mercedes-Benz Romania de noua ani, iar proiectul “Pe urmele celor mai buni” ii vine manusa. A ales-o pe Georgiana Ene sa o mentoreze in indeplinirea unui vis mare – sa scrie o carte despre promovarea teatrelor din Romania, o carte care pleaca de la masteratul pe care l-a facut.
*
Georgiana lucreaza ca Project Manager pentru o firma internatioanla, la sucursala din Bucuresti, dar pasiunea ei pentru teatru e dincolo de job sau de orice beneficiu. E una dintre acele persoane care fac lucrurile pe care le iubesc de dragul de a pune ceva frumos in spatiul public si, mai ales, pentru a ajuta.
Asa s–a intamplat cu echipa Unteatru, pe care Georgiana a ajutat-o in partea de comunicare – word of mouth – inca de cand era foarte foarte la inceput. I-a vazut cum au crescut si odata cu ei, a crescut si ea. Spera ca intr-o zi, echipa Unteatru sa aiba comunitati de spectatori cat mai diverse, iar Zilele Unteatru sa devina un festival international.
Intre munca ei de unde isi plateste facturile si cea din care se incarca emotional, Georgiana isi face timp sa scrie cronici de teatru si interviuri pentru ziarul Metropolis si sa mearga la festivalurile de profil din tara ca sa relateze pe blogul ei despre spectacolele care i-au placut. Nu vrea sa scrie despre ce e rau, pentru ca teatrul – crede ea – are nevoie de multa sustinere, nu e nevoie sa-l daramam cand nu ne place ceva.
A ajuns sa scrie primele cronici de teatru dupa ce a participat la un concurs la Cristian China Birta pe blogul lui. Chinezu, cum i se spune lui Cristian, a remarcat-o si a invitat-o sa scrie la el pe blog o cronica a unui spectacol la care era invitat. Asta i-a dat aripi si a prins curaj sa-si exprime sincer opiniile despre spectacolele pe care le vedea. Asa a remarcat-o Doru Mares, un important critic de teatru, care a invitat-o in festivaluri ca blogger acreditat.
Acum s-a inscris la competitia Mercedes-Benz – “Pe urmele celor mai buni” – pentru ca-l admira pe Catalin Stefanescu si stie ca are multe de invatat de la el. Si-a dorit atat de mult sa castige incat a completat aplicatia imediat cum a aparut pe Facebook, si-a aflat mai tarziu ca a fost prima care s-a inscris in tot concursul.
*
Catalin a ales-o dintr-o lista scurta. I-a remarcat ambitia, determinarea, a fost impresionat de anii pe care i-a investit Georgiana in a invata despre lumea administrativa a teatrului.
A mai ales-o si pentru ca ea reprezinta o situatie pe care el incearca sa o combata din lumea teatrului romanesc. “Noi suntem o lume destul de conservatoare, indiferent de teritoriu. In lumea teatrala, cu tot dragul fata de lumea asta, nu incetez sa spun ca exista destul de mult provincialism si destul de mult instinct de conservare. Suntem o lume cumva inchisa. In general, filologul, muzicianul, filosoful patrund daca e vorba despre vreun patruns in lumea asta (desi eu nu inteleg despre ce e vorba in acest patruns), dar pentru “ceilalti” e mult mai greu. Dar lumea teatrului are nevoie de oameni noi, din punct de vedere etic, igienic. E foarte multa nevoie de lume “venita din afara”, e nevoie de eroare, de exagerare pentru ca acesta genereaza un sistem viu… si teatrul are nevoia asta”, spune Catalin, care a mers pe drumul lui in teatru.
Dincolo de prieteniile de lunga durata cu “oameni din lumea teatrului”, cand a inceput sa scrie piese de teatru, sa dramatizeze texte, a stiut care e piesa de puzzle pe care vrea sa o completeze in imaginea cu toate spectacolele de pe “piata”: un spectacol la care publicul sa lucreze, nu in sensul participarii fizice, ci al gandirii, al experientei emotionale si intelectuale.
Nu e interesat sa faca parte dintr-un sistem, din lumea teatrului asa cum o vad veteranii, nu cauta validari si incadrari in clasamente, face dramaturgie si regie cu bucurie pur si simplu. Din perspectiva asta, o intelege foarte bine pe Georgiana si pasiunea ei non-profit pentru teatru.
*
Acum pasiunile lor se intalnesc gratie campaniei Mercedes-Benz. Catalin o va mentora pe Georgiana dupa regulile lui care implica si etica: “In intalnirea asta nu poate sa fie nimic de complezenta, nu fac nimic din ceea ce se cheama trafic de influenta, dar daca pot sa incurajez pe cineva sa-si duca la buna implinire un vis, asta ma face fericit.”
Intalnirile de mentorat ale lui Catalin si Georgiana vor fi filmate si va rezulta un serial unic in online, un serial despre cum se modeleaza unul pe altul doi oameni cu aceeasi pasiune. Veti putea vedea aceste episoade de consiliere pe site-ul campanei Mercedes-Benz, www.peurmelecelormaibuni.ro.
Aici puteti vedea primul episod cu Georgiana si Catalin, vor mai fi si altele ca sa intelegem cum o ajuta, pe bune, la realizarea visului ei.
*
Pe principiul pay it forward, reprezentantii Mercedes-Benz m-au invitat sa lansez aici pe blog o provocare similara. Cu toata sinceritatea si realismul pe care-l am in dotare stiu ca nu am amploarea profesionala si umana a ambasadorilor Mercedes-Benz Romania (Andreea Esca, Camelia Potec, Catalin Stefanescu si Andi Moisescu), dar daca exista cineva care crede ca l-as putea ajuta cu ceva in dezvoltarea sa profesionala, il rog frumos sa lase un comentariu si sa-mi spuna pe scurt povestea sa.
La initiativa Mercedes-Benz ne vom intalni, vom povesti… ne vom plimba si cu frumoasa masina si sper ca la sfarstul intalnirii noastre sa va fi ajutat macar cu o miime de milimetru sa mergeti mai departe in a va indeplini visul. Va multumesc.
e o secventa in piesa “Pai… despre ce vorbim noi aici” (dramatizare dupa Morometii, de Catalin Stefanescu, in regia lui Alexandru Dabija) in care Moromete ( Marcel Iures) umbla in fosta lada de zestre a fiicelor lui si scoate un sac plin cu fotografii inramate in marmura, in suporturi ovale, ca pentru morminte.
sunt multe rame (peste 20) si Moromete le imprastie nervos pe jos. vezi ca in fotografii chipurile se repeta si ca sunt 3 chipuri de femei de virste diferite si patru chipuri de barbati. Moromete aseaza cite o fotografie, rind pe rind in locuri speciale ale casei in incercarea de a reconstitui un moment care l-a marcat. Ramele cu Catrina (nevasta) si cele doua fete (ilinca si Tita) sunt asezate linga lada cu zestre. Paraschiv si Nila sunt linga pat.
Moromete si prietenul lui Cocosila (George Mihaita) incep sa-si aminteasca disputa dintre tata si fiii lui, care vor sa nu mai munceasca si sa nu le mai protejeze pe femeile casei.
Cocosila – care a ascultat de multe ori povestea – interpreteaza rolurile femeilor si ale copiilor, intr-un ping pong al memoriei. Moromete da replicile care au fost atunci, dar spune si ce n-a putut spune.
e o secventa incredibil de puternica si arata talentul actoricesc al celor doi (e minunat sa-l vezi pe domnul Mihaita jucind drama, cind toti il asociaza cu comedia): spectatorii stiu ca au doi barbati in fata, dar in mintea lor au 3 femei si 4 barbati, toti certindu-se pe viata si pe moarte pentru o bucata de pamint.
si fiecare spectator ofteaza sau zimbeste la replicile pe care le aude, e parte din poveste si realizeaza inca o data, ca istoria se repeta la nesfirsit: parintii cred ca au facut totul pentru copiii lor, copiii se razvratesc si pleaca.
*
Aseara in mod exceptional titlul piesei “Pai …despre ce vorbim noi aici?” a avut mai multe semnificatii.
sigur ca a fost vorba despre Morometii, dar fiecare dintre cei de pe scena, sau din sala, daca ar fi raspuns la intrebarea “despre ce vorbim noi aici” doar pentru sine, fara sa o faca in spatiul public, ar fi recunoscut ca a fost putin si despre parintii sau copiii lor.
la finalul piesei, Moromete redevenit Marcel Iures l-a imbratisat pe George Mihaita. si-a fost in gestul ala o asa de mare incarcatura incit spectatorii au stiut ca piesa a fost si despre dinsii – ca parinti si copii.
in plus, pentru ca viata potriveste lucrurile intr-un mod care nu e deloc intimplator. “Pai … despre ce vorbim noi aici?” este o piesa care s-a realizat (la Teatrul Act din Bucuresti) cu sprijinul Raiffeisen Bank Romania care este si partener oficial al Festivalului International de Teatru de la Sibiu. Asa ca aseara, in deschiderea piesei a fost un moment special Raiffeisen realizat de doi actori din anul 1 la Facultatea de Teatru din Sibiu – Gabriela Parliteanu si Iustinian Turcu.
Pentru Iustinian acesta a fost primul job platit ca actor din viata lui, a jucat inaintea domnilor Iures si Mihaita si… a vazut o piesa despre cum un tata isi pierde fiii, iar tatal lui a decedat in urma cu ceva ani.
uneori, pe scena, actorii (isi) spun prin vorbele altora si povestile lor.
puteti vedea “Pai… despre ce vorbim noi aici” si astazi de la ora 18.00 in Sibiu la Sala de sport a liceului Octavian Goga, dar si in Bucuresti incepind de saptamina viitoare, in programul Teatrului Act.
emotiile si controlul lor sunt o mai veche preocupare de-a mea.
sunt timida, am mai recunoscut asta.
***
martea trecuta m-am dus la MNAC la un eveniment SILVA. nu stiam mare lucru despre ce va fi acolo, totul fusese pastrat secret, asa ca la intrare paseam timid incurcata.
– ce faci mai? bine ai venit, m-a intimpinat Catalin Stefanescu cum am iesit din liftul care ma ghidase catre etajul 2 unde avea loc ceremonia.
Catalin era intr=o zona de fumat, cu o mapa in fata si aproape ca nu-l observasem, era concentrat si se uita undeva in lateral: isi repeta vorbele, pentru ca el urma sa fie gazda ceremoniei.
– Auzi, tu, dupa atitea evenimente, interviuri si aparitii publice, tu mai ai emotii?, am intrebat si-am vazut incurcarea pe care a produs-o intrebarea, in usoara roseata din obraji. “eu am mega emotii de fiecare data si nu stiu cum sa ma descurc”
A inceput sa rida la marturisirea mea.
– Normal ca mai am emotii, n-ai cum sa nu ai. Dar le am aici, acum, cit repet, acolo am alte emotii si sunt concentrat la ce fac.
I-am povestit ca nu stiu cum sa rid la tv (in fata camerei de luat vederi adica, in emisiunea noua de la Digi 24), a ris si-a zis ca o sa vina cu vremea. Mi-a mai dat citeva sfaturi si l-am lasat sa-si repete textele.
Am pastrat din conversatia aceasta minunata, imbujorarea lui la o intrebare atit de directa si de personala: tu mai ai emotii?
O intrebare care are multa incarcatura pentru toti cei care trebuie sa performeze intr-un spatiu public si asteapta validarea din opiniile oamenilor.
***
Mai tirziu in sala l-am vazut pe Catalin intervievind oameni MARI cu performante minunate, oameni care veneau din orase cu traditie din Transilvania, oameni care aveau emotii, desigur, desi in viata lor au facut lucruri marete.
ReLansarea Silva a vorbit si ea despre emotiile care vin din traditie si din bucuriile victoriilor mici sau mari, despre oameni si locuri emotionante si-a inclus si niste blogeri din Transilvania , acolo pe scena linga Catalin Stefanescu vorbind despre experientele lor. ( Tudor Popa din Sibiu, Groparu din Cluj, Ovidiu Eftimie din Brasov si Mihai Negrea din Tg Mures )
N-am apucat sa-i felicit pe cei de la Silva pentru relansarea eleganta si pe tinerii bloggeri care au reprezentat Transilvania. mi-a fost drag de ei cum erau acolo pe scena si mai spun o data felicitari cui a facut selectia lor: domn Chinezu. (cu tot respectul pentru ce inseamna comunitatea bloggerilor, dar daca nu era o selectie smart, putea iesi mh mh)
***
Mi-a placut seara aceea de marti de la MNAC, care pentru mine a fost despre emotii (bine cred ca si pentru domnii care s-au suit pe scena:) ), dar cind am plecat de acolo, vorbind la telefon cu un prieten, explicindu-i fericita ca, uite, chiar si Catalin Stefanescu are emotii, el mi-a reamintit o vorba a dlui Albulescu:
“daca mai ai emotii, esti pasibil de fericire”
P.S. doresc si pe aceasta cale sa-i transmit domnului Sorin Tranca , autorul campaniei Silva cu vocea dlui Radu Beligan in spot, ca m-a stricat la cap: eu nu ma mai pot gindi la Silva fara sa aud vocea aceea, care, da, inseamna traditie, si bun gust, si educatie. si alt fel de emotii, decit alea de mai sus.
saptamina asta, am citit in metrou iubire 13, o colectie de povestioare de dragoste scrise de niste oameni pe care eu ii iubesc pt munca lor, insotite de 13 diapozitive ale regretatului pictor Ion Dumitriu.
e cartea ideala de citit in metrou.
statia si povestirea. statia si secventa de viata (amoroasa sau nu) semnata de Mimi Branescu-Gianina Carbunariu -Marius Chivu – Andrei Codrescu -Radu Cosasu -Matei Florian- Hanno Höfer- Radu Paraschivescu- Razvan Petrescu- Simona Popescu- Ana Maria Sandu- Alex. Leo Serban- Catalin Stefanescu.
3 statii la dus – 3 povestiri.
3 statii la intors, alte trei povestiri.
13 cu toate. azi, joi, eram gata.
delicioase povestirile. atit de simpatice, incit l-am cautat pe Marius Chivu (cel care a fost editorul colectiei) sa-l felicit pentru idee si pentru selectarea autorilor.
*
am cerut voie de la Marius sa postez pe blog citeva fragmente. enjoy it.
O rugă
Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, prostuţă dragă,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger mult prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil,
nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog”, mitralieră unică a lumii mele prea paşnice (poate nu ai aflat de moartea unui inventator de carabine, să-ţi dezvolt această idee?, nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie),
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele, distrugătoare a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva, nu mă teroriza să-ţi cumpăr aceste bijuterii,
hai să-ţi cumpăr pantofi,
sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion,
sau covrigi, sau un troleibuz personal,
sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că-ţi place să faci baie ore întregi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul tău, te rog,
îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar, ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori,
lipsita mea de humor, ispita mea la haz,
sau dacă vrei îţi mai cumpăr încă o pereche de cizmuliţe, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,
(….)
Radu Cosasu
(e absolut dementiala ruga, unde ajunge cu ea si cu descrierea femeii.)
*
Idilă pentru mersul cu spatele
(…)
A invitat-o pe ea să aleagă prima, dar fata chicotea deasupra noastră şi nu îndrăznea să ne-apuce pe niciunul. Încercam să răzbat din colţul unde nimerisem, doar-doar mă va alege pe mine, deşi nu ştiam care-i faza. Îmi plăceau mult culorile alea din părul ei. Mişcările mele i-au atras atenţia tipului şi m-am trezit ridicat cu cleştii în aer. Hai, alege-ţi şi tu unul! i-a spus el, (mă apăsa cam tare pe pîntec), da, da, l-ai luat tu pe cel mai bun (i-am dat dreptate fetei!), ţi-l dau ţie dacă vrei, (aşa ar fi fost cel mai corect), lasă că te întrec şi cu ăsta (cu Nistor îşi găsise să mă pună la întrecere!?), ăhă, cum zici tu, numai să nu te-aud dup-aia că nu-mi dai ce mi-ai promis (ce i-o fi promis tipului?), am spus doar că mai vedem (aşa, bine că nu se lăsa intimidată!)…
Ne-au lăsat jos pe asfalt. Afară se înserase şi se-aprinseseră mai multe luni de-o parte şi de alta a aleii. Apoi el zis 1, 2, 3 şi şi-au luat degetele de pe spinările noastre. Nistor era amorţit de tot, iar fata îl aşezase şi cu spatele înapoi. Cînd a dat să treacă printre piciorele ei, tipul a rîs atît de tare de s-a-ndoit cu tot corpul, fata s-a bosumflat că nu se mai joacă (se făcea), el că hai, uite, le mai dăm drumul o dată, dar cu spatele înainte, aşa că a făcut un pas înspre mine, m-a ridicat şi m-a lăsat lîngă sandalele ei. Uite, ţi-l dau ţie că e mai vioi (merci, pe lîngă Nistor!), ea a chicotit, m-a apăsat cu degetele date cu roşu pe la vîrfuri şi cînd m-a întors cu spatele (se-nvăţase!) am văzut că tot aşa avea şi degetele de la picioare… Ce de roşu! 1, 2, 3, am plecat din nou, dar Nistor oricum cred că se simţea puţin ameţit, eram amîndoi cam uscaţi, el nici nu putea ţine drept. Îl lăsasem deja în urmă, şi eu nici nu mă grăbeam, voiam să mă uit mai mult la fată, rîdea de i se umflaseră tîmplele, luna îi aprinsese şi mai mult culorile din păr, iar tipul rîdea şi el în timp ce o atingea cu degetul mic pe la şold (mă rog, oricum n-aş fi avut nici o şansă!), ea nici nu cred că simţea, dar eu îl vedeam… Nistor se oprise şi m-am oprit şi eu, oricum dădusem cu coada în bordură şi intrasem între nişte frunze.
(…)
Marius Chivu
*
Tabloul
Îmbrăcată cu un tricou şi o pereche de jeanşi, ea stă întinsă pe marginea canapelei într-o poziţie mai degrabă incomodă. Priveşte cerul prin fereastra larg deschisă, apoi coboară privirea în cameră. Un televizor, două fotolii, o măsuţă pe care se află o telecomandă, o scrumieră plină cu mucuri de ţigară şi mai multe cutii de bere goale. Pe peretele din dreapta sînt cîteva tablouri. Printre ele, un tablou cu ea sărutîndu-l pe el. Se deschide uşa de la intrare. Intră el. Este îmbrăcat cu un tricou şi cu o pereche de jeanşi. Se apropie de ea. Cei doi se privesc cîteva clipe.
El: De ce stai aşa?
Ea: Cum stau?
El: Aşa, terminată. Dărîmată. Am crezut că ne-am lămurit.
Ea: Ne-am lămurit.
El: Nu te mai uita aşa la mine. (Cîteva secunde de tăcere) Exagerezi. Pe bune. Stai puţin, că n-a murit nimeni pînă la urmă. Te sinucizi acum, sau ce-ai de gînd?
Ea: De ce să mă sinucid?
El: Uite şi tu ce faţă ai… Şi cum te uiţi la mine…
Ea: Ce vrei, de ce te-ai întors?
El: Ţi-am adus cheia. Dublura.
Ea: Şi eu ce să mai fac cu ea? Arunc-o.
El: De ce s-o arunc? Poate mai ai nevoie de ea. Next…
Ea: Ce next?
El: Viaţa merge mai departe.
Ea: Bine, las-o şi ieşi.
El: Oricum mi-ai fi cerut-o.
Ea: Îhî.
El: Mi-ai fi cerut-o, nu?
Ea: Vrei tu să vorbim despre asta? Ai venit să-mi aduci cheia, las-o şi ieşi.
El: Mi-ai fi cerut-o? Zi, mă, mi-ai fi cerut-o, nu? Nu azi, nu mîine, dar mi-ai fi cerut-o pînă la urmă.
Ea: Nu ţi-aş fi cerut-o.
El: Ba da.
Ea: Ai dreptate. Ţi-aş fi cerut-o.
El: Eram sigur. Uite… nu mai vreau să ţi-o las.
Ea: Nu mai vrei?
El: Nu. Să vedem ce-o să faci dacă nu ţi-o las? Pe bune, ce-o să faci dacă nu ţi-o mai las?
Ea: O să pot să trăiesc şi fără cheia aia. Viaţa merge mai departe, nu?
El: Nu ţi-o las.
Ea: Ba o să mi-o laşi.
El: De ce?
Ea: C-aşa vreau eu. (Se ridică).
El: Ziceai că nu-ţi trebuie.
Ea: M-am răzgîndit.
El: Uite, asta eşti tu! Asta e ca o definiţie pentru tine. Vreau, nu vreau, vreau, nu vreau, vreau, nu vreau… Eşti varză cu capu`!
Ea: Eşti un mare, mare, mare porc! Idiot, stupid şi cicălitor.
El: Acum ce faci, te dai şi tu dură? Eşti tare, sau ce? Eşti căcată pe tine şi dai şi tu din clanţă, că, vezi Doamne, nu-ţi pasă! Mă laşi? Cînd te întrebam zi, mă, ce-ai, ce te deranjează? Am făcut ceva greşit? Nu răspundeai nimic. Mută ca peştele. Şi-acuma brusc sînt cicălitor. De ce nu mi-ai spus pînă acum că sînt cicălitor? De ce, mă? Nu mai zic de celelalte… stupid şi ce-ai mai zis?… Vezi că eu nu te-am făcut pe tine proastă, da? Oricît de tare ne-am certat, niciodată nu ţi-am zis proasto! Şi poate că aş fi avut de ce…
Ea: Nu mi-ai zis, dar aşa m-ai tratat, ca pe o proastă.
El: Dar nu ţi-am zis. Concret, nu ţi-am zis. Vezi că esti proastă, sau de-astea… Şi cum adică te-am tratat ca pe o proastă? Cînd te-am tratat ca pe o proastă? Vreau un exemplu. Dă-mi un exemplu.
(…)
Mimi Branescu
***
cautati cartea. e delicioasa.
cum spuneam, e o minunata lectura de metrou; statia si povestirea.
