Un sofer de tir transporta gaini catre constanta. Se indragosteste de o hangita la care face escala. Pentru ea desigileaza tir-ul pentru prima data in zeci de ani de munca, ia ouale gainilor si le vinde la specula. Apoi are mustrari de constiinta.
Conduce tirul, se uita in fatza si ti se pare ca nu face nimik in plus. Dar simti, desi aproape ca nu i se clinteste nici un muschi pe fatza, ca are mustrari de constiinta.
Dupa o vreme ajunge la puscarie. Are o vizita si iese din celula catre camera de primire cu bucuria si nerabdarea in ochi. Se aseaza in fatza usii, se uita inainte.
Te priveste in ochi si pare ca nu face nimik in plus. Dar simti ca e dezamagit/nemultumit de persoana care tocmai a intrat si pe care o are in fatza.
*
Soferul de tir e Vlad Ivanov intr-una din povestirile regizate de Cristian Mungiu in Amintiri din epoca de aur.
In secventele astea nu sunt niciun gest, niciun cuvint, nicio clipire. Si cu toate astea, intelegi tot ce e in capul personajului. Ti se zbirleste pielea cind iti dai seama ca e vorba de o tehnica incredibila si ca numai marii actori pot sa faca asa ceva.
Il invidiez pe Cristian Mungiu pentru relatia speciala cu Vlad Ivanov.
Il invidiez si pe Vlad Ivanov (dar il si iubesc – mult mai mult decit il invidiez) pentru talentul lui incredibil. Cred ca e mai mult decit talent, e har.