Tag : Degas

mistycopelanddegasharpersbizaar6Misty Copeland în fotografiile care reproduc picturile lui Edgar Degas

Misty Copeland în fotografiile care reproduc picturile lui Edgar Degas

Text de Raluca Antuca

Misty Copeland este numele femeii care a schimbat felul în care ne uităm la artă și la lumea baletului. Prima femeie de origine africană care a reușit să facă parte din echipa de balerine de la American Ballet Theatre, Misty nu s-a oprit la a fi doar o poveste inspirațională.

Cu ajutorul fotografilor Ken Browar și Deborah Ory, Misty Copeland recreează picturile lui Edgar Degas, în care lumea baletului nu înseamnă numai ființe gingașe pe scenă, ci foarte multă muncă. Picturile lui depășesc limitele acelor imagini ușor idealizate și se concentrează pe orele de lucru, în care determinarea dansatoarelor face diferența.

Ședința foto a fost făcută în colaborare cu Harper’s Bazaar și explorează lumea dansului. Fotografiile promovează expoziția Edgar Degas: A Strange New Beauty, care va avea loc la Muzeul de Artă modernă din New York, pe 26 martie.

mistycopelanddegasharpersbizaar3 mistycopelanddegasharpersbizaar4 mistycopelanddegasharpersbizaar6 mistycopelanddegasharpersbizaar7 mistycopelanddegasharpersbizaar8 mistycopelandharpersbizaar1

 

P.S. fac o completare la articolul Ralucai. In mai 2011, Monica Barladeanu intra intr-o pictura de Degas pentru Tabu:) un proiect, realizat cu participarea exceptionala a fotografului Dan Samoila, in care Monica era transformata in personajele din picturile mai multor artisti celebri. (cb)

degas tabu mai 2011

2680
degas-ballerinas Tiler Peckpovestea balerinei din sculptura lui Degas: Mica Balerina

povestea balerinei din sculptura lui Degas: Mica Balerina

in 1881, Edgar Degas a prezentat publicului o sculptura din ceara la care lucra de 3 ani: Mica Balerina; o balerina care nu semana cu ceea ce prezentase pina atunci, dar nici cu balerinele pe care le vedeau spectatorii pe scena Operei din Paris.

era o fetita care avea ceva din gratia balerinelor, dar si o atitudine care arata o forma de tupeu “de strada”. o balerina de culoare.

sculptura a fost uitata cu anii pina cind in 1956 un finantist filantrop, Paul Mellon, a cumparat-o ca sa o doneze in 1985 catre National Gallery of Art.

sculptura se afla la Musee d’Orsay si una dintre cele mai mari producatoare de show-uri pe Broadway a vazut-o in urma cu citiva ani. asa i-a venit ideea sa afle povestea din spatele sculpturii si sa faca un musical inspirat din aceasta creatie a lui Degas.

*

sigur ca istoricii de arta stiau cine este fetita care i-a pozat pentru 5 franci/4 ore lui Degas, ea este prezenta in mai multe dintre picturile si schitele sale realizate intre 1878- 1881, dar publicul descopera incepind de anul viitor printr-un musical o alta fata a lui Degas si a acestei sculpturi.

fetita,  Marie Geneviève van Goethem , care avea 11 ani cind a inceput sa munceasca/pozeze pentru Degas era ceea ce francezii numeau cu tupeu si aroganta “un soarece de opera”, o incepatoare in balet, folosita ca figuratie speciala. era fiica unei spalatorese si mai avea o sora mai mare care era prostituata, iar copila incerca din greu sa-si depaseasca conditia si sa urmeze o alta cale decit a familiei.

Marie Genevieve a fost concediata un an mai tirziu de la celebritatea cistigata prin sculptura lui Degas pentru ca… a intirziat la o repetitie.

*

Musicalul se joaca deja la NY, rolul fetitei este jucat de Tiler Peck, iar spectatorii pot vedea in paralel si o expozitie Degas cu Mica Balerina dar si alte desene, picturi cu balerine realizate de el.

Mi se pare minunat cum peste ani, artele se intrepatrund ca sa duca mai departe povestile frumoase.

 

5561
Edouard_Manet_022O poveste despre Degas, Manet si despre respect

O poveste despre Degas, Manet si despre respect

credeati ca doar noi dam foc tablourilor celebre?

iata o poveste cu Degas si familia pictorului Edouard Manet, intimplata la putin timp dupa moartea lui. pictura despre care se vorbeste e cea care e in fotografia de mai sus.

 

O pictura celebra a lui Manet infatisa Executia lui Maximilian, replica la fel de importanta ca si cea cu care se mindreste muzeul din Mannheim. Fratele doamnei Manet considerase aceasta pinza inferioara, fiindca era mai putin “migalita”. Ocupind prea mult loc pe perete, aceasta replica la Maximilian a fost scoasa din rama, facuta sul si azvirlita intr-o debara, sub o mobila.

Intr-o buna zi, fratele doamnei Manet si-a zis ca poate “scoate” ceva si pe aceasta pinza socotita nevandabila. De exemplu sergentul care isi incarca pusca, prezentat singur ar putea trece drept un subiect de gen. Sergentul a fost deci decupat si vindut.

Dupa aceasta mutilare, ceea ce mai ramasese parea cu atit de greu de plasat cu cit pinza era crapata in dreptul soldatilor cu arma la ochi. Pinza a fost din nou azvirlita sub mobila, de unde fratele a scos-o inca o data ca sa mi-o propuna mie. Imi amintesc aerul de tristete al doamnei Manet cind a vazut ramasita aia intinsa pe jos:

– Ce pacat ca Edouard s-a canonit atita cu pinza asta. Cite lucruri frumoase ar fi putut sa picteze in timpul asta.

(…)

Cind i-am aratat lui Degas aceasta pinza pe care a recunoscut-o numaidecit ca fiind cea din care fusese scos sergentul proaspat achizitionat de el, a ramas uimit:

– Familia si iar familia. Sa te fereasca Dumnezeu de familie.

Apoi stapinindu-se, s- a asezat intre mine si tablou si, cu mina peste el ca o lucrare in posesie, mi-a spus:

– Asta ai sa mi-l vinzi mie. Si-ai sa te-ntorci la doamna Manet ca sa-i spui ca vreau sa-mi dea si picioarele sergentului care lipsesc din bucata mea si ceea ce lipseste dintr-a dumitale: grupul format de Maximilian si de generali. Spune-i ca am sa-i dau ceva….

M-am dus la doamna Manet. Fratele ei m-a ascultat. A dat din umeri.

– Mi s-a parut – a spus el – ca sergentul cistiga foarte mult fara picioarele acelea care-i atirnau ca o cirpa; ca si soldatii cu arma la ochi, care erau mult mai bine fara grupul generalilor si fara ceea ce mai raminea din capul lui Maximilian. Daca m-as fi gindit ca niste bucati de pinza mincata de igrasie au valoare, n-as fi aprins focul cu ele.

***

din memoriile unuia dintre cei mai mari negustori de tablouri, Ambroise Vollard – o poveste care spune, peste timp, despre respectul pe care ar trebui sa-l avem pentru creatia artistica de orice fel. si despre smerenia pe care ar trebui sa o cunoastem cind ne apuca gindul modificarii unei creatii.

am citit azi noapte “amintirile unui negustor de tablouri” – ambroise vollard si ma gindesc sa mai scriu  zilele astea citeva povesti din viata pictorilor din alte vremuri.

2120

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!