Text de Raluca Antuca
Azi-dimineață în 136.
Un nene de vreo 45 de ani, îmbrăcat mai sărăcăcios, dar nu vagabond, cade pe jos într-o criză de epilepsie. Recunosc că m-am speriat. Mașina se oprește, lumea se panichează, îl ridica de jos și după vreo două minute, își revine. Spune că merge la spitalul Panduri și că nu are bani de medicamente, adică “un milion jumătate”. Repetă treaba asta cu banii de câteva ori, după care începe să se milogească: ” Vă rog frumos, îmi dați, daca aveți, câțiva bani să-mi iau medicamente. Ca nu am, nu am…” Atunci mi-am dat seama că lucrurile nu sunt așa cum par. Două tanti și o fată scot din portofel vreo două bancnote de 10 Ron și îi dau. El mulțumește și se scuză că a deranjat atâta lume, foarte politicos de altfel. La Leu coboară și spune că merge la alt spital, Colentina.
Puteți să spuneți că sunt egoistă sau rea, dar scena mi s-a părut perfect regizată, de parcă mă uitam la Filantropica anilor 2015. În mod normal dacă cerșea, nu făcea in jur de 40-50 de ron în doar 15 minute cât a durat cursa. Incredibil câți bani face o poveste emoționantă! Sunt convinsă că există un Pepe (din Filantropica) în spatele lui, care transformă arta povestirii într-un tir perfect asupra punctelor sensibile ale omului în general. Știința de a-i emoționa pe ceilalți într-atât încât să te plătească îi face pe cei naivi să sprijine cerșetoria în toate formele ei. Am ajuns la concluzia că orice acțiune de succes pe care o faci are în spate o nevoie pe care o îndeplinești, în cazul acesta, oamenii au dat bani în ideea că ajută un om bolnav.
Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.
