cum faci sa pui intr-un film voluptatea pe care o transmite un nud impresionist semnat de pictorul despre care s-a spus ca a stiut sa puna pe pinza senzualitatea feminina dincolo de raiul unde o ridicase Rubens?
iei o bucurie de fata si o asezi intr-o gradina ca Eden-ul, o imbraci doar cu parul ei buclat, auriu portocaliu, si cu lumina soarelui de toamna.
filmezi privirile a trei barbati care se uita la ea; unul de 11 ani, la inceputul descoperirii fiorilor erotici, cu curiozitate.
unul la 30 de ani care o priveste cu foame timida si un altul la 80 de ani, cu miinile noduroase si diforme, intr-un scaun cu rotile care-l ajuta sa se miste in ciuda unei artrite incredibil de dureroase, care-o priveste cu caldura si intelegere a fiecarei cute pe care o face trupul ei planturos in pozitia in care e asezata. intinsa pe o canapea, cu un brat sub cap, o pozitie care-i ridica sinii grei si-o face si mai frumoasa.
cel mai in virsta are o pensula de pictura in mina al carei virf il curata intr-un pahar cu apa. a fost imbibata intr-un galben portocaliu – cam ca parul fetei – si la fiecare atingere usoara a apei, pensula lasa un val de culoare inauntru. care merge in valatuci pina la fundul paharului, separat de apa incolora, dar odata ce atinge peretii vasului se omogenizeaza cu restul si transforma totul in ceva de culoarea unei limonade.
*
e secventa mea preferata din filmul Renoir, povestea reala a iubirii dintre o actrita mediocra si fiul lui Auguste Renoir, Jean, care avea sa fie peste ani un mare cineast.
dar e si povestea iubirii pe care Renoir tatal o poarta fetei – care inainte de a fi iubita fiului, ii e lui muza si model, si-i da energie prin simplitatea si candoarea ei.
un film care a fost in selectia oficiala de la Cannes in 2013 si care este impecabil vizual, e o incintare si un rasfat voluptos pentru privire din primul minut si pina la ultimul.
ar putea fi un inceput minunat de an cinematografic.
