text de Doru Iftime
Vara trecută, pe cînd eram în vacanță, fiică-mea își dorea nespus o plasă de prins fluturi. Nu prea văzusem fluturi în bătătura pensiunii, dar copila a insistat atît de mult încît mi-am zis în final că, dacă acel obiect mă va înlocui din postura de partener de joacă și-mi va da ocazia să zac cîteva ceasuri la soare, atunci de ce să nu-l cumpăr?
Am mers la magazin, am cumpărat plasa și am revenit pe plajă. Am dat-o pe Ana cu cremă SPF și am trimis-o la joacă. Tocmai ce-mi terminasem și eu pregătirile de plajă – crema, cafeaua, cartea, telefonul, amplasarea șezlongului în poziția propice obținerii unui bronz de calitate – cînd Ana îmi cere asistența: „Tati, învață-mă să pescuiesc!” Fiindcă era vacanță și mintea-mi zburda în voie peste valuri făcînd sinapse bizare, am remarcat spontan că fata mi-a cerut s-o învăț să pescuiască, nu să-i prind pește. La urma-urmei, asta i s-a reproșat (postum) Mîntuitorului: că a hrănit mulțimea cu doi pești (și cinci pîini), în loc să o învețe să pescuiască. Pentru cîteva clipe foarte plăcute am fost mîndru de fata mea, apoi realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt. Realitatea e că nu știu să pescuiesc. Acesta e al doilea mare defect al meu, primul fiind acela că nu știu să joc table.
Totuși, cît de greu o fi să pescuiești? Uite, socrul meu se descurcă de minune și, ca el, nenumărați alți bărbați destoinici pe care îi urmăresc cu admirație pe Discovery Channel. Încurajat de acest gînd, am pus cartea deoparte, am abandonat șezlongul amplasat în poziția ideală obținerii unui bronz de calitate și am privit cu atenție plasa din mîna Anei. Prima constatare a fost una de bun simț: ochiurile erau prea mari. Peștii pe care voia Ana să-i pescuiască erau de fapt mormoloci sau un puiet mărunt și extrem de iute, care se strecura lesne prin găurile plasei.
I-am explicat fetei cum stau lucrurile: „Asta e o plasă pentru fluturi. De ce nu prinzi fluturi cu ea?” Știam răspunsul – nu erau fluturi prin preajmă -, dar speram să obțin un răgaz pînă cînd Ana va observa, la rîndul ei, acest lucru. „Fluturi? Ai zis că nu sunt fluturi pe aici”, spune copila. „Am zis eu așa ceva? Cînd?” „Cînd te-am rugat prima dată să-mi cumperi plasa.” Guilty. Asta pățești cînd încerci să-i spui „nu” unui copil. Trebuie să-i dai o explicație sau să încropești o minciună și să fii consecvent pînă la capăt, în timp ce copilul e liber să spună „nu” cînd vrea și să nu motiveze în nici un fel. În acel moment, fiica mea probabil vedea situația cam așa: „Avem pești, avem plasă pentru fluturi, dar nu avem fluturi; singurul motiv pentru care nu pot prinde pești cu plasa de fluturi e că tatăl meu vrea să stea la soare, să bea cafea și să citească, în loc să-și pună mintea la contribuție și să transforme plasa pentru fluturi într-una pentru pești.”
Îi simțeam privirea dezaprobatoare în ceafă, în timp ce mă îndreptam spre carte, cafea și șezlongul amplasat bla-bla-bla. Am încercat să-mi continuu lectura, însă dezamăgirea Anei asezonată cu ideea cum că problema are o rezolvare extrem de simplă nu-mi dădeau pace. Am sucit chestiunea pe toate părțile în zilele următoare, însă soluția am găsit-o într-o seară, înainte de culcare. Noaptea dormeam cu ușa de la balcon deschisă. Ușă aceea era dublată de o alta – o ramă care susținea plasa pentru țînțari. Bingo! Dacă plasa asta oprește țînțarii, poate ține în loc și niscaiva mormoloci. Practic, am transformat o plasă de fluturi într-o plasă pentru pești folosind o plasă pentru țînțari, lucru cel puțin la fel de complicat ca fraza pe care tocmai ați citit-o.
Din nefericire, reușita mea a venit prea tîrziu: Ana își găsise deja o altă distracție. Fapt care însă nu a știrbit cu nimic mîndria de a fi autorul acelei transformări, cu atît mai sublime cu cît mijloacele pe care le-am avut la îndemînă (ca și îndemînarea-mi…) au fost mai degrabă rudimentare.
Am început să folosesc eu plasa abandonată de Ana. Ori de cîte ori mergem la plimbare în vreun parc cu lac în dotare, sperii boiștenii și agit broaștele cu plasa mea. Și mă gîndesc uneori că aceia care i-au reproșat lui Iisus episodul cu peștii nu țin cont de faptul că El a fost dezavantajat: atît pentru că nu știa să pescuiască, dar și pentru că pe atunci nu existau plase pentru țînțari.
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
