Bolshoi Noch (nu am litere kirilice pe computer!)
Vezi destul de rar un președinte de țară emoționat când vorbește despre un brand – altul decât cel.. de țară, evident. Când spune că e fericit că s-a încheiat un proiect, de așa manieră încât chiar îl crezi, nu suspectezi că i-a scriptat sentimentele vreun coleg de breaslă (adică om de PR). Când apare pe o scenă, în fața unor oameni, și lasă fermitatea să fie înlocuită, pentru câteva momente, de respect frizând venerația. Vezi un președinte rus făcând toate astea mai degrabă în bancuri.
Și totuși, vineri seara, la redeschiderea Teatrului Bolshoi, emoția lui Medvedev era autentică. Ce să zic, era autentică emoția noastră, care urmăream o transmisie în direct pe un ecran și tot ne întrebasem, înainte de spectacol, dacă era cazul să ne îmbrăcăm de film sau, totuși, de Operă. Un simbol național din multe puncte de vedere, crescut de țari și îngenuncheat de comuniști, Teatrul Bolshoi se refugiase în ultima vreme în sufletele trupelor sale de balet. Rămase fără casă, ele colindau lumea ținând aprinsă flacăra baletului rus, acela clasic, acela la care nu mai era nimic de adăugat.
Din octombrie, soliști, coregrafi, cântăreți, toți s-au întors acasă. Și încă la ce casă! Restaurată în vreo șase ani, cu două echipe distincte de constructori (vă sună cunoscut?), cu un buget derapat glorios până la 760 milioane USD, clădirea teatrului, în formă de vioară, s-a dezmorțit, s-a întins, s-a primenit și-a pus laolaltă tradiția cu tehnologia de ultimă oră. Eram mirată, totuși, pe ce s-au dus 760 de milioane, o sumă deloc neglijabilă nici măcar după standardele rusești.
Păi, ar fi așa: repararea candelabrului de două tone din sală și restaurarea foiței de aur care îl îmbrăca (dezamăgitor, doar vreo 300 gr de aur), foița de aur de pe balcoane (o cantitate mai serioasă), plăcile decorative din hol, betonate de comuniști, dar refăcute de creatorii lor originali (Villeroy & Boch), o întreagă sală nouă, subterană de repetiții și înregistrări (care, însă, era aproape de două stații de metrou, de aici să vezi soluții inginerești de izolare fonică), șase etaje de scenă (ați citit bine), interșanjabile în decurs de minute, susținute pe piloni de 30 de tone, înlocuirea betonului cu care comuniștii umpluseră tocmai camera de rezonanță cu altceva (o podea din lemn, care preia și amplifică vibrațiile sunetului așa încât să simți muzica în tot corpul), mobilierul, decorațiunile de pe pereți, restaurarea frescelor, cortina – care arată de parcă e făcută din cloth of gold samd. M-am gândit să mă opresc, că poate ați obosit citind.
Spectacolul de vineri a fost un fel de bufet delicios, cu scene din Lacul Lebedelor, Evgheny Oneghin, Spartacus, Flames of Paris, cu scenografie cu tot că deh, putem! asezonate de intermezzo-uri de operă care treceau în revistă câteva dintre cele mai frumoase creații rusești. Și cu Angela Gheorghiu invitată de onoare și onorată la rândul ei (pe pagina ei de FB găsiți pozele de la afterparty și puteți măcar să vedeți cât a fost de strălucitoare; noi am și auzit-o, iar sala Operei Române, trecând peste ridicolul situației, a și aplaudat-o din fața ecranului).
Un moment inedit a fost dansul plasatoarelor – toate doamnele din culise, îmbrăcate în uniforme bleumarin, cu părul tuns scurt regulamentar si permanent mărunțel (știți tipul) au urcat pe scenă, dotate cu coșuri cu trandafiri roșii și au executat un “dans” foarte haios, în context.
În sală, toată lumea bună a capitalei ruse, a artei muzicii și baletului și, desigur, și alții. Uluitoare imaginea Mayei Plisetskaya, care la 86 de ani arată undeva între 50-60, cu o grație, prezență și o forță expresivă care ar face-o pe Helen Mirren să coboare de pe piedestal.
Chiar din fața unui ecran de pânză, am avut senzația distinctă că am asistat la un moment din istoria artei spectacolului – moment care, vorba directorului de la Bolshoi, se petrece o dată la 150 de ani.
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication
