Arta e ce faci dumneata din senzatiile care te misca. Arta ramane in om.
Sergiu Celibidache
*
Un baietel blond, de 2-3 ani, fuge printre scaune si prinde viteza catre prima zona mai luminata de pe stadion. Un patrat pe pista de atletism, atins de un spot de lumina. Mama alearga si-l prinde cind el incepe sa danseze in spotul de lumina. Pe scena se cinta In my secret life.
Pe iarba, linga scaune, un domn leagana usor un carucior albastru. Un bebelus doarme linistit acolo. Nico, de linga mine, exclama “cred ca e singurul concert la care poti veni linistit si cu copiii”. Ascultam Waiting for the Miracle.
O doamna foarte in virsta, imbracata complet in alb, cu o atitudine care aminteste de Olga Tudorache, merge sprijinindu-se in baston pina in fatza scenei. Acolo se cinta: Halelluiah.
Senzatia clara, palpabila, ca notele muzicale sunt atit de bine asezate la locul lor incit vorbesc si ele ca niste versuri. Din nou gindul la vorbele lui Celibiache despre transcenderea emotiilor si despre faptul ca inregistrarea pierde o dimensiune a sunetului. Tower of Song
Smiley o invita pe Laura Cosoi la dans. Ea, imbracata cu o salopeta neagra cu spatele gol, face doua piruiete in timp ce se pregatesc sa iasa de pe gazon. Pleaca inaintea bis-ului, ca sa evite aglomeratia. Pe scena se cinta Take this Waltz.
Gindul pe care l-am avut si la concertul trecut ca va veni o vreme, probabil curind, cind ni se va spune ca a murit si fiecare isi va aduce aminte ceva legat de senzatiile pe care le-a experimentat direct in stomac, frontal, fara sa se poata apara. Cum mi s-a intimplat mie la concertul trecut cind ma dusesem sa nu-mi placa (“e pentru fetele suferinde, ce sa caut eu aici?!”) pina m-a lovit un cintec, nici macar nu stiu care e, si-am inceput sa pling fara voia mea.
Webb Sisters cinta If it Be Your Will si eu imi zic “daca asa am gindit si anul trecut si n-am auzit vestea trista, poate il vedem si la anul”
Si luna. Plina. Rotunda si din ce in ce mai aproape de scena. Pina la Halleluiah a fost in spatele nostru. A urcat ce-a urcat si de acolo, in timp ce se auzeau rind pe rind I’m Your Man / Take This Waltz / So Long Marianne / First We Take Manhattan / Famous Blue Raincoat / If it Be Your Will / Hey, That’s No Way to Say Goodbye / Closing Time / I Tried to Leave You , ne-a luat-o inainte. Era in fatza noastra.
Luna, in toata rotunjimea ei, fatza in fatza cu Cohen.
super foto de la concert la cristian radu pe blog. el a fost fotograful oficial al concertului
*
Cu toate ca mi-am promis ca n-o sa mai fac, la concertul asta am plins de doua ori. In ambele situatii lacrimile au avut legatura directa cu gesturile de pe scena, nu cu muzica sau versurile. Desi au fost conduse de ele.