Am vazut aseara, la Grand Cinema &MORE de la baneasa Shopping City, spectacolul aniversar London National Theatre – 50 Years on stage – 3 ore de istorie, de teatru, de actori imensi ( printre ei Judi Dench, Maggie Smith, Hellen Mirren), 3 ore de spectaculoase eforturi tehnice, dar si de inteligente mix-uri multimedia.
Spectacolul a inceput cu o secventa din Hamlet in care prima replica a venit de pe un ecran, fiind chiar primele cuvinte rostite intr-un spectacol pe scena actuala a National Theatre; restul fragmentului a fost live, pe scena.
O paralela emotionanta intre nou si vechi, nu doar in actorie ci si in tehnologie, un mesaj frumos despre traditie si continuitate.
A fost un moment extrem de emotionant cind actrita Joan Plowright care a jucat-pe Ioana D’Arc in 1963 pe scena initiala a teatrului national (in cladirea OLD VIC, teatru unde este acum director Kevin Spacey) a fost inregistrata pe aceeasi scena, singura in toata sala, acum la 85 de ani, spunind monologul final din piesa.
Plowright e una din marile comori ale actoriei britanice si nu numai ( a avut 2 globuri de aur intr-un an!!!), dar este si Baroness Olivier – adica sotia lui Lawrence Olivier , actorul care a fost si un impresionant manager de teatru si care a facut sa se intimple noua scena a National Theatre din Londra.
Sa o vezi vorbind (parte din textul piesei) despre credinta in idealurile tale, despre sacrificiu si despre lupta, stind in picioare, sprijinindu-si trupul de un scaun, cu greutatea si fragilitatea celor 85 de ani, in mijlocul unei scene si a unei sali goale… a fost ceva incredibil de emotionant. (pur si simplu mi s-a taiat respiratia)
Tot asa cum mi-au dat lacrimile cind Judi Dench a inceput sa cinte, intr-o alta secventa dintr-o piesa celebra jucata la London National Theatre. Cinta Send in the Clowns din piesa lui Stephen Sondheim, A Little Night. Ma uitam gindindu-ma ca Dame Dench e bolnava (si oarba), iar ea cinta simplu si cu o frumusete uluitoare – mai mult interpreta pe note textul – si imi imaginam ca o sa vina o vreme cind n-o sa mai fie. Si desi ea era pe o scena intr-o sala de teatru, iar eu o vedeam pe un ecran intr-o sala de cinematograf, am deschis telefonul si-am inregistrat-o.
Sa o pastrez amintire despre seninatate, simplitate, distinctie si frumusete. Le simteai pe toate in voce, nu am sa am nevoie peste ani de imagini ca sa-mi reamintesc emotia de aseara.
***
Cind am plecat de la spectacol ma gindeam ca noi nu vom avea niciodata genul asta de aniversari; nu pentru ca nu avem actori la fel de talentati sau cu la fel de mult har, ci pentru ca noi nu avem educatia aceasta.
Noi n-am crescut cu “radacini”, n-am crescut ca britanicii cu o monarhie care sa-ti dea niste repere despre traditie si despre cum valoarea e o imbinare de ce e nou cu ce e vechi, n-avem cultura interioara de a cauta in sine pentru definitia unui lucru.
Noi n-am avea un asemenea concept aniversar pentru ca ne negam istoria si ne rupem radacinile; ne omorim conducatorii cu perseverenta si ciclicitate istorica.
Si-am plecat dorindu-mi foarte tare, din nou, monarhie pentru Romania copiilor copiilor nostri.
*
M-am bucurat sa vad ca erau aproape 100 de oameni in sala de cinematograf sa vada acest spectacol omagial si le multumesc frumos celor de la Grand Cinema &MORE ca reinventeaza spatiul cinematografului permitind asemenea intimplari: retransmisii ale unor spectacole unice. Au si retransmisii ale unor concerte mari, ale unor spectacole de balet etc .
