Cine nu rivneste dupa un multumesc spus de la ceilalti membrii ai echipei sale cind s-a realizat o victorie? Ani de zile m-am chinuit cu intrebarea “mie de ce nu-mi zice nimeni multumesc sau bravo la o victorie, desi eu le multumesc sau ii felicit pe colegi, pentru ca stiu ca asta ii motiveaza?!” primul raspuns care-mi venea in minte era “pentru ca eu sunt seful si nu mai are cine sa- mi multumeasca”
Saptamina asta am primit raspunsul bun printr-o poveste.
“Aveam 16 ani si eram in lotul de juniori la handbal. Intr-o vara ne-am dus in cantonament in acelasi timp cu echipa mare, nationala care tocmai ce cistigase medalia olimpica la Munchen.
La masa la doi pasi de mine, era Draganescu, cel care daduse gol in ultimele secunde ale finalei si adusese medalia echipei. Era un erou pentru mine si pentru intreaga tara.
La un prinz unul dintre colegii lui a venit si l-a batut pe umar, el s-a intors si s-a uitat, iar un altul i-a luat mincarea din fatza. Si nu i-a mai dat-o. Rideau cu totii, glume din alea de echipa, de cantonament.Dar mie mi-a fost mila de el. Era un erou.
Peste multi ani mi-am dat insa seama ca pentru membrii echipei lui, el era Draganescu, ala care mai daduse 1000 de goluri in antrenamente sau in alte meciuri importante. Sigur ca marcase si golul ultim de la Olimpiada, dar de asta era sportiv, ca sa marcheze. Isi facuse datoria.
Nu trebuie sa asteptam multumiri, ne facem datoria”
Povestea mi-a fost spusa de un domn care e persoana publica si care, prin meseria lui, ii bucura pe foarte multi oameni.