Din locul in care ma uitam la ea, ii puteam vedea doar profilul. Breteaua subtire a pantofului facea o bucla dupa glezna, la fel ca dunga pe care o desena, pe obraz, o suvitza care iesea rebel din parul tuns bob.
Fata prelunga, cu barbia voluntara si pielea translucida, desena o forma ca de luna aflata in ultimul patrar. Jos, laba piciorului – arcuita de tocul de 8 cm – desena o luna in primul patrar, complementarul cercului desenat de chip. Buzele vazute din profil semanau cu punctul roshu pe care-l lasa la vedere pantoful decupat – unghia degetului mare.
“Cita simetrie”, mi-am zis uitindu-ma la femeia care vroia sa para curajoasa, dar orice amanunt din detaliile trupului ei aratau ca e timida.
Mai sus de glezne – subtiri cit incheieturile miinilor – era dunga colantilor; as fi zis ca e o forma de a arata modern daca n-as fi vazut lungimea fustei (o palma peste genunchi); era doar intentia de “acoperire”, de a nu lasa – din instinct – prea mult la vedere. Ca si sacoul negru cu mineci lungi si grele, din care parea ca se prelinge. Ca mierea.
Iar pantoful acela – elegant si usor decupat in fata – o trada cu totul: avea toc (onora momentul cu eleganta lui), dar nu foarte inalt, cit sa fie confortabil.
“E mai degraba practica, decit orice altceva”, mi-am zis din primele clipe pina sa o aud vorbind.
Dupa aceea m-am gindit ca sunt prea putini romani care ar putea sa cistige un Nobel, nu pentru ca n-ar sti sa minuie cuvintele, ci pentru ca n-au sinceritatea pina la oase, pe care o are ea.
iata pantofii Hertei Muller
