e o secventa in filmul Legenda lui 1900 (regia Giuseppe Tornatore) in care pianistul care e erou principal ( e faimos pentru interpretarile lui super emotionante) se confrunta cu cel mai celebru dintre virtuosii jazz-ului, Jelly Roll Morton.
Morton vine pe vasul unde cinta 1900 si-l provoaca la duel. incepe disputa cu o secventa de maxima virtuozitate la pian. 1900 il aplauda cu incintare, ii ia locul si cinta o colinda in joaca, spre disperarea prietenului cel mai bun care ar vrea ca el sa cistige duelul.
Morton vine din nou la pian si, cu aroganta, continua sa cinte cu o virtuozitate inspaimintatoare. 1900 se aseaza la pian si se joaca din nou.
apoi Morton il provoaca (dupa ce initial in jigneste – “marinarule”), iar 1900 se aseaza la pian… si cinta. cu fiecare celula din trupul si sufletul lui.
***
in seara asta ascultindu-l pe Evgeny Kissin la Ateneu, unul dintre cei mai mari pianisti ai lumii in acest moment, mi-am adus aminte de duelul din Legenda lui 1900 pentru ca intr-un mod straniu, Kissin a fost si jazzmanul arogant si pianistul nebun care cinta cu dragoste.
a inceput atit de show off incit m-am gindit de ce mai are nevoie sa dovedeasca lumii ca stie super tehnica, cu un Schubert in care era nevoie de foarte foarte multa virtuozitate pe care l-a cintat spunind cu tot trupul lui ca stie ca e virtuos.
cind cinta, expresia fetei lui Kissin capata nuante comice: apasa cu maxilarele pe ritmul notelor, isi inclesta falcile si ridica din sprincene. e un tic nervos, pare ca face parte din el.
a existat insa un moment in care era atit de dus de muzica incit se transfigurase. citeva masuri a parut ca nu mai respira, apoi respiratia i-a devenit greoie si eu, care aflasem cu citeva minute inainte ca nu e casatorit, m-am gindit ca nici nu pare ca are nevoie pentru ca acolo, in momentele acelea, tocmai ce traieste o placere de un erotism intens.
era in timpul sonatei nr 2 – Scriabin.
a durat mai putin de 5 minute. de emotie pura. de o intensitate care a facut nu doar sa mi se zbirleasca pielea, dar sa ma ia si tremuratul, la propriu. (nu stiam lucrarea dinainte, nu am pregatirea ca sa inteleg fineturile muzicii clasice, dar emotia curata trece dincolo de stiinta)
dupa care s-a intors la virtuozitate, a ales “slagare” la bis, un Chopin si un Bach cu amestec de emotie si virtuozitate si-a luat aplauzele (uralele, chiar) audientei. dar a meritat fiecare sunet apasat de clapa, fiecare rasucire in viteza de degete pentru cele mai putin de 5 min din sonata 2 – Scriabin.
la sfirsit, cind isi primea aplauzele cu mindrie, m-am gindit ca e tare greu sa fii legenda lui 2013.
***
duelul lui 1900 🙂
