La lansarea colectiei Strada Fictiunii (editura ALL) Andrei Gheorghe i-a facut pe spectatori sa rida in primele 30 de secunde.
– Eram acum o luna la New York si-am trecut pe o strada, unde un violonist cinta si-a strigat: uite-l pe Andrei Gheorghe…
Vorbelelui faceau legatura cu povestea pe care o auzise putin mai devreme, despre celebrul violonist Joshua Bell care a cintant cu un Stradivarius la metrou in New York si nimeni nu l-a recunoscut.
Pubicul a ris de “arogantza” lui Gheorghe. Isi incepuse discursul cu o gluma care-l pozitiona drept vedeta ( ii arata ego-ul), specula ceva din conversatiile anterioare (dind fluenta speech-urilor), dar arata si o cunoastere in detaliu a “captarii atentiei maselor”.
In timp ce vorbea, Andrei aseza cu mina dreapta pe masa doua carti. Una era Orase invizibile- Italo Calvino, cealalalta Dezghetul – A. D. Miller (cartea pe care urma sa o si prezinte).
Mai intii a asezat cartile in linie dreapta, cu laturile aliniate catre marginea mesei. In urmatoarea secunda, mina dreapta a vibrat peste coperta lui Calvino care nu se inchidea perfect. A apasat cartea de citeva ori, mutind-o in sus si- n jos. Degetele nervoase, un pic arcuite, s-au mai luptat cu coperta citeva secunde: presind-o, ridicind mina, presind-o din nou. Apoi aceeasi mina a inceput sa faca rotatii intre carti pe masa, ca la o pasentza a nervozitatii.
In timpul asta vocea lui Gheorghe era calma, rostea baritonal si ferm idei despre mafia rusa, despre cum seamana comportamentul afaceristilor autohtoni cu cel al rusilor din carte, dar si despre nevoia de a citi.
Nimic nu trada nervozitatea miinii care invirtea copertele pe masa, pentru ca in fata ei – asezata catre public – era o piramida din cartile ce urmau a fi lansate.
Dar de acolo, de linga el, din spatele piramidei de carti, miina aia care vorbea despre emotiile lui Gheorghe mi-a dat multa incredere:
“daca si el mai e stresat cind vorbeste in public, atunci pot sa ma simt bine”
Imi place Andrei Gheorghe. Mult.
*
sculptura de Francisco Antonio Gijón