am un obicei foarte prost de a asculta la nesfirsit cite un cintec in timp ce lucrez. il ascult de atit de multe ori incit ii denaturez sensul, capata in mintea mea semnificatia pe care i-o dau eu – de victorie, chiar daca e un cintec trist; dramatic – chiar daca are versuri vesele. de obicei are legatura cu ceva din orchestratia cintecului si cu momentul in care am ratat ceva sau am realizat ceva in textul la care scriu.
***
nu m-a preocupat ce spune despre mine ascultarea aceasta repetitiva (masiv de repetitiva – 2 luni am ascultat un singur cintec cind am scris carticica despre X Factor, cite 8-10 ore pe zi), dar m-a facut sa ma gindesc la artisti si la cum reusesc ei sa fie proaspeti si sa cinte cu aceeasi placere la zeci de concerte cite un hit de-al lor.
acum 13 ani la concertul de lansare Europa FM l-am avut invitat pe Chris de Burgh si 3 zile cit a stat in Bucuresti, l-am tot plimbat sa-i arat locuri. Mi-a zis atunci ca la fiecare 4 minute, undeva in lume, se cinta Lady in Red.
a adaugat ca a obosit sa-l puna toata lumea sa cinte piesa asta si ca el crede ca are altele care-s mai reusite din punct de vedere al compozitiei, dar ca asta a fost soarta.
tin minte insa vorbele cu care a incheiat “e bine sa traiesti experienta de a avea un cintec pe care ai obosit sa-l mai cinti, ba chiar te-ai plictist, dar intelegi cit de important e el si iti recapeti bucuria de a-l cinta abia dupa ce nu mai poti sa o faci.”
n-am inteles atunci ce voia sa spuna, dar ieri, vazind un filmulet pe internet cu reintoarcerea trupei Holograf si cu primul lor concert de dupa recuperarea lui Dan Bittman, mi-am amintit de asta.
cred ca Bittman a cintat “ochii tai” sau “sa nu-mi iei niciodata dragostea” de citeva sute, daca nu mii de ori pina acum, dar saptamina asta a cintat aceste piese mai cu drag ca niciodata.
de unde se vede treaba ca si in cazul asta, chiar si dupa milioane de repetitii ale aceluiasi lucru, inveti sa-l pretuiesti mai tare dupa ce nu-l mai ai o vreme.