text de Roxana Cioriia
***
Otherwise don’t even start. Bukowski zicea asta la un moment dat. Extremismul ala adorabil, pe care-ti place sa-l accepti in teorie si sa-l privesti de la departare, imaginadu-ti scenarii vitejesti in care chiar iti iei inima-n dinti si devii personajul principal in scenariul pe care chiar tu ti l-ai scrijelit direct pe piele. Scenarii in care nici macar faptul ca personajul principal nu e de fiecare data pozitiv nu te poate opri.
Despre genul acesta de exacerbare e vorba si in “Do the right thing (1989), de Spike Lee. Dupa o vara in care mai-mai ca taiam cu cutitul aerul greu ca pelteaua de gutui, sa regasesc aceeasi atmosfera sufocanta din toate punctele de vedere, in timp ce-n camera mea deja mirosea a toamna si a frig si a tremurat, mi-a provocat un deja-vu pe cat de vinovat, pe atat de placut.
I’ve never met a Spike Lee movie I didn’t liked. “Do the right thing” se baga in mintea ta cu bocancii, te face sa te simti inconfortabil, iti scuipa in fata cu metafore urbane si-ti face pielea sa se stranga a incertitudine chiar si la a zecea vizionare. Dar asta e si ideea, zic. 50% pasiune, 50% impact. Lee nu-ti spune ce sa crezi despre ceea ce vezi, te forteaza sa te hotarasti singur unde stai si spre ce ai de gand sa arati cu degetul.
“Do the right thing” e al treilea film al lui Spike Lee, filmul cu care a simtit ca gata, e regizor cu acte in regula. Se simte chestia asta din gradul de stilizare cinematografica. Scena de la inceput, cu Rosie Perez dancing on some good hard hitting hip hop and I mean good, paleta de culori, unghiurile de filmare alese parca pe spranceana (Godard, De Palma, anyone?), soundtrack-ul marca Public Enemy. Plus ca I love John Turturro. ‘nuff said.
Dar eu de fapt nu doar de film vreau sa vorbesc, ci si despre carte. Spike Lee: Do the right thing e mi-nu-na-ta. Are de toate: un soi de istorie orala a filmului, sute de poze care altfel nu ar fi vazut lumina tiparului si, poate sectiunea mea preferata, o copie xerox a primului draft al scenariului scris de Spike Lee in doar doua saptamani (!). Nu stiu daca Spike Lee l-o fi citit Bukowski, dar clar este ca i-a urmat crezul intocmai. S-a intins pana la limita, a riscat si i-a iesit. A facut un film pe care l-ai vedea si cu ochii inchisi, pentru ca, de fapt, you dwell in its energy. Restul e irelevant. Sau nu e. Dar poate fi. Isi permite.
***
Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan Romania, iar acum este PR la DRAFTFCB