Tag : scena

theatre_stage_curtaindespre cistigatori

despre cistigatori

As a working actress, I would see so many actors that were truly dredging up deep, painful emotions, but whose work seemed self-indulgent. I realized that having deep and profound feelings didn’t necessarily make me a deep and profound person. I saw that coddling one’s pain – in life and on stage — creates almost the opposite effect. It seems self-involved, self-pitying and weak, the key characteristics of a victim. Not the most compelling choice for an actor to make.

*
An actor who merely feels tend to turn his performance inward and does not energize or inspire himself or an audience, whereas watching someone do anything and everything to override pain in an attempt to accomplish a goal or an OBJECTIVE puts an audience on the edge of their seats because the outcome becomes alive and unpredictable. Taking action results in risk and therefore, an unexpected journey. It’s not enough for an actor to be honest. It’s the actor’s job to make the kind of choices that motivate exciting results. You can paint a canvas using real oil paint, but if the final painting isn’t a compelling image, no one will want to look at it.

*
Aristotle defined the struggle of the individual to win as the essence of all drama more than two thousand years ago. Overcoming and winning against all the hurdles and conflicts of life is what makes dynamic people. Martin Luther King, Jr., Stephen Hawking, Susan B. Anthony, Virginia Woolf, Albert Einstein, Beethoven, Mother Theresa, and Nelson Mandela all had to overcome almost insurmountable struggles in their lives to achieve their goals. Indeed, the greater the obstacles and the more passion these people brought to overcoming their obstacles, the more profound the achievement or contribution they made. They didn’t become amazing, accomplished people in spite of their challenges, but because of them. These are qualities we want to duplicate in characterizations.

It’s much more captivating to watch someone try to win against the odds, than someone content to put up with life’s travails. A winner doesn’t have to actually win to be a winner — A winner tries to win, a loser accepts defeat.

Ivana Chubbuck

*
dintre lecturile ultimelor zile pentru cover story-ul Tabu de mai.

1729

unchiul (meu) vania

Toata scena e plina de scaune, dintr-un capat in altul, rind dupa rind. Cam 100 d persoane. Fara niciun spatiu in mijloc, dintr-o culisa in alta sunt scaune si bancutze pline de spectatori asezati cu fata catre sala.

In sala citiva actori, cit sa-i numeri pe degetele de la o mina. Se folosesc de scaune ca si cum ar fi spatiul lor de trait, merg pe spatarele lor in viteza, dorm pe minere, se sprijina ca pe un pat pe dungile a trei rinduri consecutive.

E cava ciudat acolo; stii ca ai vnt la teatru, dar s-au inversat rolurile: esti pe scena (unde de obicei e fictiunea- textul- actiunea- piesa), iar actorii sunt in sala (unde ar fi trebuit sa fie realul- oamenii obisnuiti- tu). Ai mai vzt asta, doar ca acum oamenii din sala merg pe muchiile alea subtiri, in echilibru precar, si te gindesti ca nici viata ta nu e prea stabila. Si te emotioneaza, ba chiar te nauceste un pic, inversarea de planuri.

*
Tango. Un dans erotic prin definite. Despre cine si cum conduce intr-o iubire.

Personajele din sala se folosesc de culoarele dintre scaune ca sa danseze un tango. Conduce dansul barbatul cel mai rivnit, doctorul burlac.
Danseaza cu femeia rafinata si miscarile-i sunt ample, languroase, picioarele li se impleticesc, bazinele li se misca in ritm erotic.
Danseaza cu fata uritzica (dar buna la suflet) si ea vrea sa conduca, dar nu stie cum, si miscarile le devin stinghere.
Danseaza cu soacra femeii rafinate, duduie careia i-a murit sotul de ceva vreme si-si doreste un alt barbat in viata, iar dansul lor e abrupt si comic, ea e agresiva, el vrea sa pastreze distanta.
Danseaza cu bona, o taranca simpla si calda care stie ca lui ii place tuica, si tangoul se transforma in hora, pastrindu-se ritmul melodiei.

Iar tu stai pe scena, te uiti cum se strecoara printre scaune si speri sa nu se loveasca. e mult erotism in melodie si-n miscarile lor sitz spui: asa cum dansam, asa si facem dragoste. asa cum suntem, asa si iubim.
(ma rog, iti spui asta daca l-ai citit pe ortega y grasset)

*
Se termina piesa. Timp de trei ore ai fost mutat dintr-o culisa in alta, in mici custi delimitate de perdele, in care actorii si-au spus povestea. Esti eliberat de acolo, cortina se ridica si vine lumina din sala. Actorii coboara printre scaune si fac un tur in aplauzele tale.
Tu si inca alti 100 de oameni, comasati in mijlocul scenei, aplauzi sala goala ( cu o mina de actori care apare si dispare dintre scaune). E ca si cum ai rasplati realitatea din strada cu aplauzele tale, nu conventia teatrala.
Adica ai vnt la teatru ca sa vezi unii de-ai tai si sa-i aplauzi pe cei care traiesc (au viata lor) pe/printre scaune.

Culmea e ca o faci cu placere.

*
Sunt trei secvente din Unchiul Vania in regia lui Andrei Serban (un text superclasic si super vechi, adus surprinzator in zilele noastre printr-o geniala utilizare a spatiului de scena). E o piesa mega premiata si mega cronicata.

Dar fiecare o traieste si o vede cum poate si cum o simte. Asta e partea mea, vazuta simbata seara la teatrul Odeon in cadrul festivalului UTE.

(despre Andrei Serban voi mai scrie luna aceasta, in proiectul Special Film/Teatru, plus ca e in bucuresti si ne vom mai vedea zilele astea)
*
foto de István Biró, mai multe fotografii din piesa aici

1523

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!