… avem o relatie de iubire si ura cu medicii care ne trateaza. Ne sprijinim in ochii lor cautind raspunsul la intrebarea “o sa fiu bine?”, dar suntem nemultumiti ca am ajuns la mina lor si ne varsam supararea pe ei “Cum sa ne vada atit de slabi si sa profite de asta?”
Ii cautam de aliati si, daca ne incurajeaza si ne fac sa ne simtim confortabil, ii simtim ca pe cei mai buni prieteni ai nostri, desi ii cunoastem de citeva ore.
…profitam delicat de prietenii nostri “pentru ca ne sunt prieteni si nu ne-ar refuza”. Le luam din timp si energie, le cerem favoruri. Sigur ca o sa le intoarcem gestul – pentru asta e prietenia – dar acum e momentul nostru “de glorie” si-l exploatam feroce.
…ne intoarcem la religie cu un farseism pe care-l ascundem in “doamne ajuta”, pe care-l spunem egoist, pentru nevoile noastre primare. Oare cind am rostit “doamne ajuta” pentru cineva pe care nu-l stiam sau pentru lume in general?!
… rivnim dupa cuvintul “sanatate” – ca urare in loc de buna ziua sau la revedere; ca parte din vreo expresie intr-un text pe care-l citim. Nici aici nu e o exceptie de la regula: rivnim intotdeauna dupa ceva ce nu mai avem.
… ne luptam cu noi, cu trupul sau creierul, crezind ca-l motivam sa treaca bariera, sa sara hopul. Si iar ne intoarcem la relatia de iubire si ura “Cum ma tradezi acum? Nu se poate!”, “Hai stiu ca poti sa rezisti, hai ca se poate, am mai trecut noi prin asta”
Iar cind ne facem (mai) bine, uitam toate astea.
Nu ne mai pasa de medici, ne dorim sa nu-i mai vedem niciodata in viata, religia e… ceva despre care nu discutam, nu spunem nimanui in loc de “la revedere” SANATATE si stim ca organismul nostru e puternic; tocmai ce am invins boala.
Si o luam de la capat. Crezind ca suntem invincibili.
*
Din cauza unei probleme medicale, ultima saptamina mi-am petrecut-o facind un tratament zilnic la spitalul Euroclinic. Cum am ajuns in fiecrae zi la alta ora acolo, am avut ocazia sa studiez multi dintre pacienti. Cum mi-am petrecut mult timp acolo, am avut ragazul sa ma analizez.