Tag : universitate

de astazi, de fapt, incepe 2014 pentru ca ne-am reintors la munca.
o sa invatam lucruri noi in zilele care vor urma, o sa traim lucruri noi si o sa ne reamintim de intimplari vechi.
o sa ne luam modele dintr-unii mai inteligenti, o sa ne luptam cu mintea si cu trupul nostru ca sa invingem oboseala, necazurile, ego-urile noastre si ale altora.

mi-ar placea sa incepeti anul acesta de noi invataturi si invataminte cu rindurile de mai jos transcrise dintr-o conferinta la Universitate pentru Asociatia Studentilor in Universitate Bucuresti, din noiembrie 2013, in care eram alaturi de domnul Theodor Paleologlu.

Cineva l-a intrebat despre identitatea romaneasca si domnia sa a raspuns relaxat despre romanisme, cu detalii din viata sa, rezultind ceea ce mie mi se pare a fi o definitie minunata a ceea ce suntem si avem de corectat la noi insine.

*
“Exista un fel de cocosism romanesc care, de fapt, compenseaza lipsa de siguranta. Cocosismul il vedem in multe fenomene, mitologizarea anumitor aspecte ale vietii romanesti sau in relatii diplomatice exagerate.

Noi avem o literature extrem de bogata despre specificul national, mai mult decit alte tari. Blaga, Noica, Nichifor Trainic, Ralea, Staniloaie. E interesanta obsesia asta, suntem atit de obsedati de definirea specificului national.

Din pacate in scoala romaneasca nu invatam suficient sa ne spunem gindurile, tot invatam pe dinafara niste chestii.
Nepoata-mea care are 21 de ani a invatat la Bacalaureat aceleasi timpenii pe care le-am invatat si eu cu 20 de ani inainte. Nu-mi venea sa cred

(din sala: probabil ca si nepotii dvs vor invata)

In Romania se intimpla acest gen de cocosism care compenseaza increderea de sine tocmai pt ca lucrurile sunt asa in invatamint – si pe vremea lui Ceausescu era si mai rau cu latura asta represiva, cu descurajarea gindirii – care a ramas insa in invatamint-, descurajarea increderii in sine, descurajarea spiritului critic. Sa inveti pe dinafara, toate astea erau prezente, si inca mai abitir.

Din cauza asta nu-mi bateam capul sa fiu premiant, ma concentram pe ce imi placea mie mai mult si asta era. Tin minte ca ajunsese profesoara de matematica sa se roage de mine sa copies ceva, ca sa=mi dea o nota. Nu indraznea sa-mi dea o nota proasta ca eram o glorie a liceului pentru ca eram bun in alte domenii.
Eu citeam Blaga si jucam teatru putin.

Dar cind am ajuns in Franta, intr-o scoala catolica, pentru ca sistemul lor favoriza gindirea critica, dintr-o data am devenit un elev model care ilustra parca o notita din jurnalul lui Titu Maiorescu, de la 16 ani cind era la Viena intr-un liceu si scria “o sa le arat eu magarilor de vienezi ce va sa zica un roman”.

Faptul ca m-am format in Franta a rasucit un resort interior, am practicat un stahanovism intellectual dus la extrem.

Cind eram la Berlin si erau studenti din multe tari puteam sa recunosc un eseu scris de un roman pe neve: pentru ca avea idei interesante, dar era o ciulama. Fara organizare, fara structura.

Iar cind am ajuns eu in Franta exact asta imi reprosau profesorii; spuneau in mod regulat “idei excelente, cultura remarcabila, lipsa totala de metoda”.

Se refereau la structurare, la plan pe care noi nu-l invatam in scoala.”