Zilele trecute am fost la citeva dintre etapele concursului George Enescu. Nu sunt cel mai rafinat, cel mai cunoscator dintre posibilii spectatori ai unui asemenea concurs, dar imi place sa ma uit la competitii si, mai ales, imi place sa ma uit la oamenii in formare.
Oamenii care lupta cu sine ca sa -si depaseasca limitele.
Sunt doua secvente pe care le pastrez cu drag in minte.
la citeva semifinale am avut acces in culise si pe culoarele Conservatorului (locul unde s-au desfasurat o parte din etapele preliminare, restul fiind la Ateneu in salile mici de concert/ repetitii). Cam in toate salile cu pian, folosite de obicei pentru studiul studentilor, erau concurenti cu corepetorii lor.
Am vazut-o pe culoar pe Sarah Rommel , cea care in cele din urma a terminat concursul de violoncel pe locul 3. Parea fragila si cu o smerenie aparte, un fel de sfiala amestecata cu bun simt: stia ca facuse bine in etapa preliminara, vedeai in ochii ei ca e bucuroasa, dar nu se bucura la vedere.
Nu era niciun gest evident de bucurie. Era multumita si linistita.
Am vazut-o in finala si a fost cea mai emotionala dintre interpretrile din concurs, dar si acolo pe scena Ateneului, cind lupta pentru 15.000 de euro si pentru trofeul George Enescu, cinta asa cum o vazusem pe hol: multumita.
Curgea muzica pe linga ea, stia ca ea face magia, era fericita ca poate face asta, dar in toata atitudinea ei (de la rochia grena care se pierdea printre instrumentele orchestrei si pina la gratia gesturilor ei) era finete, rafinament si discretie, adica nimic din ceea ce ar fi facut-o vedeta, ce ar fi scos-o in evidenta in fata celorlalti concurenti.
A pierdut locul 1 in fata unei concurente din Coreea a carei virtuozitate te facea sa te gindesti ca e un robot. O tinara care venise la sala de concert cu doar 10 minute inainte de inceperea concursului si care intrase relaxat intrebind “unde e garderoba?”. O tinara care parea ca depune un mare efort (era cursa de 100 obstacole pe coarda de violoncel) cu fiecare bucata cintata (la micile ei pauze isi stergea transpiratia cu o batista). O tinara imbracata de parca ar fi spus “priviti-ma. uite ce brate albe am, uite ce rochie rosie am”
Uitindu-ma la cele doua concurente, au fost in finala in programe consecutive, m-am gindit ca daca translatam felul lor de a fi in alte meserii (in management, de exemplu) e cel mai bun model ca e nevoie de un echilibru bun intre tehnica si emotie ca sa ai succes si pentru public/ angajati si pentru specialisti/ ceilalti manageri.
Si ca asta e foarte foarte greu de obtinut.
Cea de-a doua secventa e legata de un domn aflat in juriul competitiei de vioara: Augustin Leon Ara – violonist si dirijor

Dincolo de spectacolul de pe scena, domnia sa era un spectacol introvert, un spectacol al detaliilor: ii tresaltau degetele pe mapa unde facea insemnari despre concurenti ( o miscare usoara semn ca stia ce trebuie marcat pe corzi in clipa aia la vioara), i se schimba ritmul respiratiei in functie de dramatismul melodiei sau dificultatea interpretarii, isi misca usor capul cu citeva fractiuni de secunda inainte ca ritmul sa se schimbe ca si cum i-ar da un ajutor, un imbold concurentului de pe scena.
N-am mai vazut niciodata asa ceva. Am stat cu 2 rinduri in spatele dumnealui, in fata mea nu era nimeni tocmai pentru ca juratii sa aiba liniste deplina, si privindu-l de la distanta simteam muzica prin corpul si respiratia sa si mai ales, simteam ca intelege muzica la un nivel …departe de muritori.
M-am gindit ca trebuie sa fie un profesor foarte exigent, dar foarte, foarte special.( Scria marunt in mapa de jurizare si erau doar cuvinte separate; de unde eram, vedeam textul ca o matrice, spatii egale intre cuvinte, siruri verticale, semn de mare rigoare.)
M-am uitat atit de mult si de fix la domnul acesta incit, la pauza dintre concurenti, s-a intors catre mine si mi-a zimbit.
*
Altfel, Concursul Enescu inseamna Bucurestiul care arata minunat cu un ecran urias in fata Ateneului pe care poate vedea oricine competitia (si ce oameni frumosi erau duminica seara in curtea Ateneului); inseamna prietenii intre concurenti (erau pe scarile Ateneului si priveau la concurentii aflati in scena, cu relaxarea si glumele unor liceeni sofisticati, iar eu – care i-am privit pret de citeva minute – ma gindeam citi dintre ei vor ajunge in marile orchestre ale lumii, sau vor fi mari solisti ai lumii si vor fi pastrat cu ei prieteniile formate la Bucuresti); inseamna o energie speciala in Conservator (zilele trecute erau la intrarea in Conservator si studenti romani care nu aveau legatura cu competitia, dar venisera sa-i vada pe tinerii din concurs. discutau toti relaxati despre muzicile pe care le asculta, si nu era vorba de muzica clasica:) ); inseamna Cismigiul cu tineri care si-au limbat instrumentele muzicale in spate.
– ce-ati vazut din Bucuresti zilele astea? ati avut timp sa vizitati ceva?
– da, strada mare de peste doua blocuri (in traducere _ Bdul Magheru), parcul de linga noi, old city…
Si uite asa, cu participarea concurentilor, dar si a oamenilor care isi fac bine treaba aici la Concursul Enescu e usor sa zici, si in tara,si peste hotare, ca Romania conteaza.
Si in cel mai direct mod, ca Romania sa conteze – in muzica si nu numai – e nevoie de controlul elegant si rafinat al emotiei si de un foarte bun management. (lectia din finala de violoncel)
*
Daca as avea copii i-as duce pentru o zi sa vada competitia. E o lectie despre munca si perseverenta, dar dincolo de asta, e magie. E despre cum – fara prea mare educatie muzicala, doar cu suflet curat, inima deschisa si atentie – poti sa simti cine transmite emotie prin muzica si cine nu.
Si inveti, indirect, ca in viata trebuie sa muncesti pentru amindoua: si pentru tehnica si ca sa stii sa transmiti emotie.