text de Roxana Cioriia
Nu mai stiu exact cand am citit asta, eram foarte mica si ma furisam in sufrageria alor mei, unde tineau cartile “de oameni mari”, si furam cate-o pagina, doua, pe sarite. Ma bulversam cat sa-mi ajunga pana data viitoare si scrijeleam prin toate caietele aliniate frumos cu rigla ce credeam eu ca inseamna ceea ce tocmai citisem. Si simteam. Simteam lucruri pe care in naivitatea mea de copil in uniforma nu stiam sa mi le explic. Si nici nu cautam pe cineva care sa faca lumina in toate aceste franturi pe care le ingurgitam regulat, dar fara regula. Intr-un fel, banuiam de pe atunci ca daca nu ti le explici tu, cu vocabularul tau intim, n-are rost.
In facultate, am avut un “Aha! moment”, cum spune Oprah, cand intr-o autobiografie a lui Yeats am dat peste urmatoarea chestie: “It is so many years before one can believe enough in what one feels even to know what the feeling is”. Tin minte si acum. Eram in fata la universitate, imprumutasem o traista intreaga de Yeats de la biblioteca, aveam un examen de poezie comparata or something, si ma hotarasem sa incep cu irlandezul asta fain, pentru ca-l ghicisem eu ca-n toate poeziile, no matter the theme at hand, se ajungea pana la urma la iubire, la simtire. Simplu, apasat si firesc. Imi placea Yeats. M-am asezat pe o bancuta si am citit si recitit fraza asta pana mi s-a impregnat in carne, nu doar in minte.
Pentru ca asa e. Iti ia uneori o pustie de timp sa te crezi, sa-ti definesti simtirile si sa ti le accepti ca atare. Matematic, ecuatia ar suna cam asa: sentimentele sunt reactii. Ergo, irationale. Ergo, not to be trusted. Mai ales daca stai cu chirie mai mult in cap, decat in inima. Ignori ca te doare stomacul pentru ca nu stii de el. Cum se misca in camera, ce blugi ia pe el, pe ce parte adoarme. E ca atunci cand se taie brusc cablul si ramai cateva minute bune urmarind puricii de pe ecran, nerecunoscandu-ti ca ar fi cazul sa apesi butonul ala mare si rosu de la telecomanda. Banda se taie peste tot cand se taie.
E un sport imprecis asta cu invatatul sa-ti crezi pe cuvant propriile sentimente. Sa le iei ca atare. Cere rafinament. Cere joaca. Cere flexibilitate. Cere puterea de a vedea in spatele puricilor si de a accepta momentele in care nu poti distinge mare lucru, ci doar simti. Si cere si practica. Cere sa-ti lucrezi muschiul interpretativ, dandu-i indeajuns de multa libertate astfel incat sa se deschida el in fata ta. Sa vina el cu cheia de gat.
Si mai cere puterea de a digera absurdul. Nu sa te dai peste cap sa-ti explicit de ce simti ceea ce simti, asta-i un graal pe care oricum nu vrei sa-l detii. Ci doar sa-i accepti prezenta. Sa accepti ca uneori simti lucruri pentru ca asta e, le simti. Ceva din tine le-a chemat acolo. Era o participa din anatomia ta emotionala care le-a cerut, le-a pandit, le-a haituit. Si degeaba indesi tu explicatii in spatiul, si-asa mic, unde o dorinta se termina si alta incepe. Degeaba faci semne disperate, dai din maini si iti faci si trei cruci de siguranta. Degeaba te ghemuiesti pe foaia de observatie.
Cine a spus ca atunci cand simti iti ies bine cuvintele, nu putea sa se insele mai amarnic. Cand simti nu-ti iese bine decat asta, simtitul. Si e bine ca e asa.
***
Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan Romania, iar acum este PR la DRAFTFCB
