Monthly Archives : October 2026

Ne-am cunoscut prin natura meseriei, pe vremea când aveam în grijă artiști și producții cinematografice. Mi-a plăcut de la prima întâlnire profesională, mai ales pentru că era un om care nu făcea concesii de dragul aparențelor. Eu îi propuneam subiecte, iar ea îmi spunea, cu onestitate, dacă aveau sau nu loc în emisiunea de care se ocupa, La Măruță. Chiar și atunci când răspunsul era un refuz, exista întotdeauna o explicație sinceră, limpede și logică. Așa se face că n-am plecat niciodată dintr-o asemenea conversație cu vreun resentiment, ci, dimpotrivă, cu și mai mult respect pentru ea.

Alina este unul dintre acei oameni care au crescut profesional odată cu Pro TV. A început ca reporter, iar 29 de ani mai târziu este unul dintre cei mai importanți producători de televiziune. O invidiez puțin pentru că a lucrat la Omul care aduce cartea și a avut privilegiul de a-l cunoaște pe Dan C. Mihăilescu. Și o admir mult pentru calmul, diplomația și discreția cu care își face meseria.

Știu de la Cătălin Măruță despre talentul ei aproape magic de a ține o echipă unită, de a construi încredere între oameni și de a transforma colegii într-o familie profesională în care respectul nu este doar un cuvânt frumos, ci un mod de a lucra împreună.

Alina nu caută lumina reflectoarelor. Preferă să rămână în spatele camerelor de filmat, acolo unde se construiesc, cu răbdare și inteligență, lucrurile pe care noi le vedem apoi pe ecran. Și cred că e o formă aparte de eleganță să ai atâta influență asupra unui proiect fără să simți nevoia să fii în centrul atenției.

Îi mulțumesc foarte mult că a acceptat să facă parte din acest proiect. Pentru mine este un compliment și o mare onoare, mai ales că știu cât de discretă este și cât de rar acceptă să vorbească public despre sine.

Iar pentru voi, răspunsurile ei sunt o invitație la câteva minute de liniște și frumusețe. O mică insulă de bine, în care puteți descoperi un om care a ales să construiască pentru ceilalți, fără să ceară aplauze pentru sine.

Pe Alina Tolontan o descoperiți în răspunsurile de mai jos.

Alina Tolontan — 16/100

1.     Ce înseamnă speranța pentru tine?

 Oamenii de lângă mine, când știu că există un “sunt aici, oricând”.  Comunitățile, oricât de mici sunt, cred că ne dau speranță tuturor.

Îmi place mult piesa Circle of Life din filmul de animație Lion King, încă mă emoționează, pentru mine e o piesă despre speranță. It is the circle of life/And it moves us all/Through despair and hope/Through faith and love/Till we find our place/On the path unwinding/In the circle of life (E cercul vieții care ne poartă pe toți/ Prin deznădejde și speranță/Prin credință și iubire/ Până ne găsim locul pe drumul care merge înainte, prin cercul vieții). Așa e, acest drum înainte te face să speri.

Și umorul e speranță pentru mine.

2.     Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

În meseria mea numeri fiecare secundă, la propriu. La câte secunde am numărat în atâtea transmisii live, în toți cei 29 de ani de televiziune, ar fi trebuit să am sentimentul că am avut foarte mult timp, dar nu simt asta. Timp cu ai mei am sacrificat, ăsta este răspunsul.

Dar trebuie să recunosc că pasiunea a acoperit de multe ori acest gând.

3.     Ce ai fi dispusă să sacrifici pentru a deveni ceă mai bună din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Ah, grea întrebare. Spun doar că îmi doresc să fac parte din echipe bune, foarte bune, care să reușească să facă lucruri relevante, cu responsabilitate față de oameni.

4.     Ce înseamnă puterea pentru tine?

Să ai voce în ceea ce faci, asta e putere.

Și mai cred că puterea este și fiecare pas mic pe care îl faci înainte, constant. Dacă m-ai fi întrebat asta acum câțiva ani, aș fi răspuns că puterea e să poți “dărâma munții”. Acum cred că e mai puternic să știi să construiești😊   

5.     Pentru ce îți ești tie recunoscătoare, o trăsătură de caracter/ o aptitudine care te-a ajutat?

Abilitatea de a lucra cu oameni foarte diverși, fiecare cu valorile lui profesionale si personale, cu perspectiva lui asupra lumii, cu viziuni la poli opusi. Am avut privilegiul de a învăța și a lucra în echipe creative, efervescente, cu oameni extrem de talentați, într-o diversitate nebună. Dar diversitatea e, de cele mai multe ori, foarte dificil de gestionat.

6.     Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Am lucrat în multe echipe cu foarte mulți oameni. Sunt sigură că față de unii dintre ei am fost, uneori, nedreaptă, am greșit. Celor care au simțit asta le spun că îmi pare rău.

Probabil îl știți de la Vocea României sau din musicalurile Fantoma de la Operă și We Will Rock You. Adrian Nour are o voce excepțională și este unul dintre acei artiști rari care par să poată face orice pe scenă: cântă, dansează și, mai ales, emoționează. Mi-e greu să cred că cineva a plecat de la Fantoma de la Operă fără să fie impresionat de el.

Eu am avut privilegiul să-l văd și dintr-o altă perspectivă, în timpul pregătirilor pentru We Will Rock You. I-am văzut disciplina, seriozitatea, atenția la detalii și felul în care muncește până când totul pare firesc, fără efort. Și am văzut cum, odată ajuns pe scenă, toată această muncă se transformă în magie.

Dar cel mai mult mi-a plăcut generozitatea lui. În timpul repetițiilor, își făcea timp să-i ajute pe colegii mai tineri, să le dea sfaturi și chiar să lucreze cu ei exerciții care să le dea mai multă siguranță pe scenă. Nu era obligat să facă asta, dar o făcea cu o naturalețe care spune multe despre omul din spatele artistului.

Adrian este și unul dintre puținii actori și cântăreți care stăpânesc stepul, un dans care cere nu doar ritm și ureche muzicală, ci și o concentrare extraordinară și un control aproape milimetric al corpului. Predă și cursuri pentru copii, ceea ce, după ce i-am văzut răbdarea și generozitatea, nu mă surprinde deloc.

În răspunsurile de mai jos îl puteți descoperi dincolo de scenă și de lumina reflectoarelor, cu gândurile, valorile și emoțiile lui.

Adrian Nour, 15/100

Ce înseamnă speranța pentru tine?

Înainte să se nască fetele mele speram cumva pasiv că voi obține nu ştiu ce rol, că voi câştiga bani, că voi ajunge să vizitez lumea, că de undeva de sus mă va atinge o rază de noroc şi mi se vor îndeplini toate visele – eventual, fără prea mult efort din partea mea. Uite-aşa, pur şi simplu.. pentru că mi s-a spus că-s talentat şi că merit. Când am devenit tată totul s-a schimbat. Nu mai aştept să mi se întâmple lucruri, ci lupt să le transform în realitate. Nu mai există jumătați de măsură nici în viață, nici pe scenă. Merg înainte chiar şi atunci când îmi vine să zic că nu mai pot. În mijlocul familiei găsesc acum speranță şi putere.

Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

În primul rând am sacrificat timp. Nu eşti bun la ceva pur şi simplu. Trebuie să dedici timp și energie pentru a realiza orice. Şi am făcut-o atunci când am învățat să fiu actor, muzician sau dansator. Mi-am pus corpul la bataie timp de multi ani (cam fără măsură uneori) şi acum mă resimt, dar nu regret. A meritat.

Ce ai fi dispus să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Din fericire am renunțat destul de devreme să visez că voi primi vreodată Oscar sau Grammy, ca pot muta munții, că voi fi văzut ca cel mai cel dintre cei mai cei. Viața mi-a arătat de prea multe ori că sunt lucruri mai importante şi frumoase pe care chiar le poți realiza, fără să fie neapărat vizibile la nivel global. Vreau să fiu mai bun decât ieri, dar aici între ai mei, să-i ajut în primul rând pe cei din jurul meu şi să intru poate în istoria lor. Cred în binele “mic” făcut de mulți pentru o schimbare mare în lume.

Ce înseamnă puterea pentru tine?

Mă simt puternic atunci când sunt pe scenă, de exemplu. Încă mai am de lucru la capitolul încredere ín forțele proprii, dar am mai mult curaj acum şi mai multă siguranță. Mă mai simt puternic alături de fetele mele şi sunt fericit că pot avea grijă de ele, că le pot oferi o viață fără lipsuri.

Pentru ce îți ești recunoscător ? O trăsătură de caracter sau o aptitudine care te-a ajutat în viață.

Am răbdare.. în primul rând cu mine, dar şi cu ceilalți. Şi mai cred că sunt rezistent. Am trecut prin multe în viață şi încă sunt în picioare.

Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curajul sau puterea să o faci până acum?

I-aş cere iertare bunicii mele pentru că nu am mai vorbit atât de des în ultimii ani ai ei, dar din păcate nu mai am cum.

O cunosc de mulți ani. Ne leagă pasiunea pentru teatrul britanic și convingerea că fiecare dintre noi poartă responsabilitatea propriilor acțiuni.

Am petrecut ore întregi vorbind despre etică, despre puterea deciziilor noastre și despre consecințele lor.

Este specialistă în comunicare, iar unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai mult la ea este curajul de a le spune clienților când propunerile lor nu sunt potrivite. Își susține punctul de vedere chiar și atunci când asta ar putea să o coste financiar.

A fost o vreme când o sunam și îi spuneam: „Uite, mi s-a propus să fac un anumit lucru și ceva nu mi se pare în regulă. Tu ce părere ai?”. Știam că voi primi un răspuns sincer, fără ocolișuri, chiar dacă nu era neapărat cel pe care mi-aș fi dorit să-l aud. Am și astăzi liniștea că îmi va spune ce gândește, fără ezitare și fără să încerce să-mi facă pe plac.

A predat la universitate, unde le-a vorbit studenților despre comunicarea de criză, aducând în explicațiile ei nu doar experiență profesională, ci și etică și inteligență.

Iubește opera și tot ei îi datorez întâlnirea cu dna Virginia Zeani și un interviu superb, pe care îl păstrez printre amintirile mele prețioase.

Vorbim rar și ne vedem și mai rar. Dar există ceva ce prețuiesc enorm în conversațiile noastre: vorbim despre teatru, filme, cărți, despre cultură sau tendințe din social media, despre idei și felul în care se schimbă lumea. Fără bârfe, fără judecăți despre viețile altora. Conversațiile noastre nu sunt niciodată despre „ceilalți”. Sunt despre idei, valori și lucrurile care ne fac să înțelegem mai bine lumea, iar asta mi se pare unul dintre cele mai frumoase luccruri.

O cunoașteți din răspunsurile de mai jos

ESENȚA. Sorana Savu. 14/100

1. Ce înseamnă speranța pentru tine?
   Speranța a fost combustibilul meu toată viața. Am și pornit la drum într-o perioadă în care toți ne încurajam reciproc că ”mai rău de atât nu poate fi” și am crescut cu speranța, susținută, evident de multă muncă, ambiție și inconștiență. Mi le-am asumat pe toate până la vârsta asta, am bifat tot ce mi-am dorit să bifez și încâ ceva pe deasupra.

Mi-am spus de foarte mică, ”pentru fiecare vis, pune un buget și un deadline și transformă-l într-un plan”. Zis și făcut.

• Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Nu prea mult. Am avut norocul de a sta alături de un partener de viață care m-a avertizat de câte ori eram pe cale să exagerez rău. Mi-am dorit de la bun început să fiu pregătită și să am curajul să iau acele decizii care mă vor ajuta să-mi construiesc viața și cam așa s-a și întâmplat. Din fericire, când mi s-au pus în față alegeri foarte mari am luat deciziile corecte, care s-au confirmat în timp. Mi-a fost frică în unele momente de decizie? Sigur că da. Dar mi-a fost bine după aceea, fără mari sacrificii, cum spuneam.

• Ce ai fi dispusă să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Dacă îmi puneai întrebarea asta acum 30 de ani, răspunsul ar fi fost ”orice” și ar fi fost sincer. Acum, la fel de sincer, e ”nu prea mult”. Am avut multe momente în care îmi doream să schimb lumea, m-am calmat la timp, mi-am construit lumea mea în care mă simt foarte bine, a fost un exercițiu de efort continuu și de durată ca să pot face asta. Cu știrile pe care le citesc în fiecare dimineață, dacă nu aș putea să mă bazez pe oamenii și structurile clădite în jurul meu demult, mi-ar fi extrem de greu în perioada asta.

• Ce înseamnă puterea pentru tine?

Am două răspunsuri aici. Unul se leagă de un chestionar pe care l-a făcut acum vreo 10 ani o revistă de business din România și care conținea, printre altele, și această întrebare. Am discutat chestionarul cu clienții mei de atunci, toți la nivel de CEO, bărbați și femei. Toți bărbații au interpretat, fără nicio sugestie din partea mea, ”puterea” ca ”power” din limba engleză, toate femeile au interpretat-o ca ”strength” și au răspuns în consecință. Dacă mai aveam dubii cu privire la diferențele dintre bărbați și femei în leadership, acela a fost momentul în care n-am mai avut.

Pentru mine, puterea (power) e o sabie cu două tăișuri cu care trebuie să fiu foarte atentă. Aș putea să fiu ipocrită și să dau un răspuns călduț, dar în punctul în care mă aflu acum, chiar nu e cazul.

Am descoperit devreme, de prin copilărie, că sunt ceea ce se numește un ”lider natural”. Asta poate că sună frumos, dar de fapt îți creează imediat responsabilități și mai multe probleme decât avantaje.

De atunci, din școala generală, nu concep puterea (power) fără responsabilitate. Și mă deranjează poveștile despre putere care se rezumă la succese și realizări. Când conduci un grup sau o organizație, ești și vizionarul, și strategul, dar și recrutorul, și cel care vede, în fiecare lună, salariile și taxele, care știe că are o echipă pe care trebuie să o motiveze și să o protejeze de turbulențe, care trebuie să ia toate deciziile, și pe cele bune, și pe cele amare.

După cum ne amintește periodic social media, ”power without responsibility is tyranny” și asta se manifestă în orice organizație, și în timp de pace și de război. Noi am înlocuit în ultima vreme ”tiranie” cu ”toxicitate”, nu e același lucru, dar mă rog…

Pe de altă parte, puterea (strength) e o resursă pe care o înțeleg ca fiind epuizabilă, și atunci sunt atentă să-mi încarc bateriile cât de des pot, căutând obsesiv oaze de frumos prin literatură, călătorii, teatru, cinema, muzee, muzică sau, de ce nu, prin restaurante. Le găsesc tot mai greu și tot mai rar, semn că am îmbătrânit, dar și semn că am văzut foarte multe și că mi-am format un gust și niște exigențe pe care mie mi-e greu să le mai satisfac. Silver lining.

• Pentru ce îți ești tie recunoscător, o trăsătură de caracter/ o aptitudine care te-a ajutat?

Pentru consecvență (sau încăpățânare, cum îi zic cei din jurul meu). Consecvența m-a făcut să nu gândesc niciodată pe termen scurt, să nu mă bucur de victoriile ușoare, să construiesc mereu pentru ce va urma, să aleg în viață și în profesie doar parteneri de cursă lungă. Pe de altă parte, modul ăsta de a gândi mi-a dat, periodic, crize de anxietate, pentru că atunci când aștepți confirmări care vin în timp, ele vin… în timp și, între timp, ai tot timpul să-ți faci griji și să ai dubii. Acum îmi recunosc crizele de anxietate și le tratez.

• Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Nu am avut niciodată probleme să-mi cer iertare când am considerat că am greșit față de cineva așa că, pe partea asta, nu am rămas cu datorii. Nu mi se pare o corvoadă sau un gest care să reclame curaj să ceri iertare cuiva, ci, dimpotrivă, mi se pare o ușurare. Ai admis o greșeală, ți-ai cerut scuze, ai reparat o relație frântă, ți-ai luat o piatră de pe inimă și, în cele mai bune cazuri, ți-ai recâștigat un prieten sau un colaborator.

Cu cât trece mai mult timp peste o rană pe care ai creat-o pe nedrept, cu atât șansele ei de vindecare sunt mai mici.

Teleșpan e un crazy guy. Am fost colegi la revista Tabu, într-o perioadă în care l-aș fi alergat kilometri întregi dintr-o mie de motive. Cele mai multe amuzante, dar care pe mine mă scoteau din minți. Așa era el, cu un umor uneori imposibil de gestionat și cu o creativitate care nu prea încăpea în reguli.

Dincolo de toate astea, Teleșpan e un om foarte creativ și, poate mai puțin vizibil pentru cei care îl cunosc doar din aparițiile publice, foarte aspru cu el însuși. Oricât de ironic ar fi cu cei din jur, să știți că, atunci când vine vorba despre propria persoană, dă cu barda mult mai tare.

A scris trei cărți. Pe două dintre ele, „Cimitirul” și „Autonomie”, le-am citit încă de când erau în draft. Pe a treia, de poezie, n-am citit-o încă.

Îmi place mult cum a evoluat în toți acești ani. Cum a devenit mai atent la oamenii din jur, mai generos în felul în care se raportează la ei și, cred eu, o versiune mai bună a lui. Sau poate că era așa și înainte, doar că nu lăsa să se vadă. Sunt sigură că îi observa și îi analiza pe ceilalți la fel de atent și acum mulți ani, dar astăzi își arată mai mult empatia.

E deștept, empatic, are un umor aparte și o sensibilitate pe care nu o pune întotdeauna la vedere. Și cred că tocmai partea asta a lui o să o descoperiți puțin altfel în răspunsurile de mai jos.

Esența. Adrian Teleșpan, scriitor. 13/100

1. Ce înseamnă speranța pentru tine?

În primul și în primul rând, bună ziua. În al doilea rând, înainte de a vedea întrebarea, mi-am propus să nu răspund cu primul lucru care îmi vine la gură. Iar treaba asta spune că încă mai am speranță că pot deveni un om care are răbdare. Nu neapărat azi, dar mai încolo, cine știe… Nici dincolo de această așteptare, n-aș băga mâna în foc pentru toate lucrurile pe care le voi spune aici, pentru că mi s-a mai întâmplat să cred că am dreptate și să nu am. Faptul că ne putem schimba opiniile ar putea da ușor șanse speranței că lumea se poate schimba în bine. Așa că, deocamdată, aș spune că, probabil, la nivel subconștient, speranța e floarea mea preferată. Pe de o parte, ea frumoasă prin natura ei și nu-i știrbește din frumusețe felul în care eu o calc în picioare. În plus, mă și iartă încontinuu că fac acest lucru. Pe de altă parte, mușchiul meu preferat este imaginația, iar imaginația fără speranță ar fi extraordinar de înspăimântătoare. Ar fi iadul. Dar așa, cu speranța de mână, imaginația ne poate duce oricând în Rai.

2. Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Care succes, mânca-ți-aș sufletul tău?:)) N-am avut nevoie de timp de gândire ca să răspund așa.:)) Nu mă văd un om de succes conform stereotipiei cunoscute, pentru că o duc foarte prost financiar. Am eu un blocaj în direcția asta.  Cel mai mare succes personal este acela de a nu mai crede tot ceea ce gândesc, acela de a-mi pune la îndoială judecata. În acest sens, senzația mea zilnică este că-mi sacrific ego-ul ca să am speranță într-o lume mai bună. Așadar, pot spune că doar partea mea egotică crede în sacrificiu. Partea care se sprijină pe speranță și idealism înțelege că, în ciuda tuturor aparențelor, totul funcționează așa cum trebuie, iar Universul învață ce înseamnă iubirea și din experiențele pe care noi, oamenii, le-am considera sacrificii.

3. Ce ai fi dispus să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Woodkid are un cântec care mie îmi place foarte mult, Horizons Into Battlegrounds. Adică transformăm orizonturile în câmpuri de luptă. Asta se întâmplă firesc când renunțăm la speranță. În cântecul ăsta e un vers care mi-a atras atenția în mod deosebit: If I win alone I’m losing. Dacă sunt singurul câștigător înseamnă că am pierdut. Foarte mulți ani, prin prisma unor factori care țin de specia noastră, mi-am întreținut narcisismul, trăsătură pe care cred că o avem noi toți într-o formă sau alta, și mi-am dorit foarte mult să fiu cel care iese în evidență, cel care e remarcat. Încă îmi mai doresc asta, nu e un lucru la care să renunți foarte ușor. Doar că, între timp, am ajuns să dau credit și unei alte idei. Ca experiența speciei noastre, toată această cursă despre care uneori uităm că se numește evoluție, să aibă o finalitate de un mare bun simț ar fi nevoie să fim toți câștigători, să ajungem cu toții deodată la linia de finish. Nimeni nu ar suferi în cazul acesta. Pentru asta, însă, mintea oricui are nevoie să dea credit oricui că poate fi un câștigător. Deci mi-aș sacrifica narcisismul, caz în care sacrificiul ar deveni o binecuvântare. Doamne ajută!

4. Ce înseamnă puterea pentru tine? 

Să fiu bun. Să reacționez ca un om bun la orice situație. Să-mi aduc aminte că în mine există puterea de a fi bun și că a întoarce obrazul nu trebuie să presupună supunere sau compromis. Omul, din punctul meu de vedere, n-ar trebui să regrete niciodată că a fost bun, indiferent care ar fi repercusiunile acestui act. N-am integrat încă această informație cu care sunt de acord, așa că încă mă mai aprind în varii situații.

5. Pentru ce îți ești ție recunoscător, o trăsătură de caracter sau o aptitudine care te-a ajutat?

Prima reacție a fost să înjur această întrebare. Mă scoate complet din zona mea de confort să-mi fiu recunoscător. Mi-ar plăcea să-mi fiu recunoscător că nu mă mai bag mereu să-i corectez pe cei din jurul meu atunci când judecata mea consideră că ei au greșit. Dar asta nu înseamnă că nu mi se umflă vena.:))

6. Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Mie. În anturajul meu individual sunt singurul care mai crede că e nevoie de așa ceva. Cred că Universul, Dumnezeu sau Iubirea ne iartă de dinainte de a comite noi orice greșeală, oricât de mare ar părea ea. Iubirea necondiționată n-are cum să se supere pe cineva care a comis o greșeală. Altfel n-ar mai fi necondiționată. Asta mi-ar plăcea să învățăm noi, oamenii. Și am greși din ce în ce mai puțin pe măsură ce greșelile ni s-ar părea din ce în ce mai irelevante. E o greșeală să mă blamez pentru propriile mele greșeli, dar și greșeala asta poate fi iertată.

Pe Cristina Bălan n-am întâlnit-o niciodată față în față, dar e un om care-mi place de mor. Îmi plac integritatea și seriozitatea ei profesională, îmi place liniștea pe care o cultivă/caută continuu. Îmi place ce citește (așa mi-a și atras atenția, făcea recomandări de carte care erau foarte cool).

Pentru că i-am simțit gusturile, caracterul și temperamentul, grație ei am citit Fredrik Backman. Mă speria gândul că e citit de toată lumea, deci are potențial să fie ceva cu lacrimi și suspine, o „manea literară” (popularitatea înseamnă rar calitate), dar, pentru că ea a recomandat o carte de-a lui, mi-am cumpărat toată seria și le-am citit cuminte. 😊 Bine, inspirată de alegerile ei, am citit și cărți despre oameni care au construit businessuri mari în IT, dar și cărți despre bani. Vă recomand să mergeți pe contul ei de Facebook, e o comoară.

Cristina e unul dintre cei mai pregătiți oameni din România în certificarea sustenabilității și a eticii în relația cu mediul  și a lucrat pentru mari instituții internaționale.

Iubesc discreția ei (o vedeți rar în public și n-o să se laude niciodată cu pregătirea ei sofisticată și riguroasă, în domenii pe care noi abia dacă le înțelegem), iubesc și bunul ei simț și genul de viață pe care a ales să o ducă.

O descoperiți în podcastul „Filă cu filă”, unde vorbește cu manageri importanți despre cărți, dar și în răspunsurile de mai jos.

6 întrebări esențiale Cristina Bălan 12/100

1.     Ce înseamnă speranța pentru tine?

Pentru mine, speranța înseamnă în primul rând încredere: încredere în forțele proprii, încredere în grupul primar (familie, prieteni foarte buni), încredere în grupul extins (profesional, amical), apoi încredere în instituții. Dacă la încrederea în oamenii pe care îi cunosc încă stau bine, cea în instituții, în special în unele dintre instituțiile publice, ea este aproape de cotele pe care ni le prezintă analizele în domeniu.

În al doilea rând, speranța înseamnă pro-activitate. Nu sunt genul de persoană care să aștepte să pice mălăiețele din păr, ci încerc să îmi țin destinul pe cât posibil în propriile mâini. Am învățat să îmi creez contextul adecvat pentru a ajunge acolo unde îmi doresc. Asta înseamnă să mă pregătesc profesional cât pot de bine, să cresc și să mă dezvolt ca om, să respect normele și oamenii, să nu mint, să nu înșel.

În al treilea rând, cred că speranța înseamnă și credință, iar aici mă refer la latura spirituală. Nu sunt o practicantă asiduă, dar cred că are și credința rolul ei în momentele noastre de slăbiciune.

2.     Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Depinde cum definim succesul. Dacă mă refer la faptul că sunt căsătorită de peste 26 de ani, la care se adaugă alți peste șapte ani de iubire, succesul înseamnă respect și încredere în omul alături de care am evoluat zi de zi și căreia îi sunt recunoscătoare pentru că a fost lângă mine necondiționat și în cele mai bune momente ale mele, dar și în cele mai grele.  

Din punct de vedere profesional, cel mai mare sacrificiu a fost timpul. Am învățat și învăț în continuare, dar pentru asta e nevoie de timp, timp pe care îl petrec în singurătate, studiind, deci nu cu soțul meu sau cu cei din anturajul restrâns. Am fost o persoană workaholică, așa că între timpul profesional și cel personal nu aveam o graniță. Am învățat the hard way că timpul este singura resursă pe care nu o putem regenera. Așa că am început să fac ordine în priorități, între nevoile altora și nevoile mele, să mă pun mai sus pe listă, să nu mai sacrific nimic din ceea ce nu poate fi regenerat.

3.     Ce ai fi dispusă să sacrifici pentru a deveni cea mai bună din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Sunt imens de norocoasă că, într-un moment al vieții mele, am fost cea mai bună din țară în domeniul meu de activitate. Uite că nici modestia nu o mai sacrific J, dar afirmația se bazează pe faptul că am fost prima din România și a șasea din lume care, în 2015, a luat un examen de certificare în profesia mea (raportarea ESG). Apoi, am continuat să dau și să iau examene și să rămân unul dintre foarte puținii români cu certificări internaționale în domeniu. De altfel, chiar acum, când răspund la întrebările tale, învăț ca să mă pregătesc pentru un examen și sunt în mijlocul unei perioade în care tot învăț despre inteligența artificială.

Deși am lucrat 14 ani pentru Organizația Națiunilor Unite, nu mi-am pus niciodată problema să devin cea mai bună din lume într-un domeniu, oricare ar fi acela. Asta și pentru că am fost pe alocuri nedrept de dură cu mine, punând presiune pe mine, întinzându-mi resursele fizice și emoționale uneori dincolo de limite suportabile. Mi-am dorit, însă, și cumva am și reușit asta, să devin cât de bună pot fi eu în ceea ce fac, indiferent dacă e vorba despre profesie sau hobby-uri.

Cu ajutatul oamenilor la nivel global… e greu; nu sunt medic, nu sunt profesor, nu sunt astronaut, ba chiar am aflat pe pielea mea că e incredibil de frustrant și neproductiv să vrei să ajuți pe cineva care nu vrea să fie ajutat.

Cât despre intrarea în istorie, am citit în cărți și am văzut asta și în ultimii ani: istoria e scrisă de învingători. Poate ar fi momentul să ne uităm la câte cărți (sau manuale?) de istorie sunt scrise de femei, la cum au intrat femeile în istorie (apropo de sacrificiu) și la cât de des și cum sunt citate faptele de cutezanță ale femeilor.

4.     Ce înseamnă puterea pentru tine?

Foarte bună întrebarea. Pentru mine, astăzi, puterea înseamnă să te poți abține să faci rău mai ales atunci când poți face rău: când ai și motivul sau motivele, și mijloacele s-o faci, dar să decizi să nu le folosești. Când urlă frustrarea în tine încât ai jigni și ai pedepsi, dar în ciuda ego-ului care-și cere drepturile, să alegi să nu o faci.

Puterea mai înseamnă să te poți aduna când ești cioburi, să te pui singură pe făraș, să te uiți la bucățile din tine și să începi să te recompui. Să îți poți privi cicatricile fără resentimente sau milă față de tine, ci cu bucuria că ești din nou întreagă. Cu speranța (iată!) că poți fi funcțională dacă te manevrezi cu grijă și utilă, chiar dacă sub o altă formă.

5.     Pentru ce îți ești ție recunoscătoare, o trăsătură de caracter/ o aptitudine care te-a ajutat?

Îmi sunt recunoscătoare pentru ceea ce profesoara de psihologie Angela Duckworth numește grit: o combinație între mai multe trăsături care, toate, te țin pe drumul ales de tine și te fac să continui. Îmi sunt recunoscătoare pentru că am ales conștient și fără vreo presiune externă să citesc și să învăț toată viața. Îmi sunt recunoscătoare că am fost și rămân dispusă să renunț la orice pentru relația pe care o am cu soțul meu. Îmi sunt recunoscătoare pentru că am învățat să spun Nu și că nu regret niciunul dintre Nu-urile din viața asta. Îmi sunt recunoscătoare că am ajuns să pun capul pe pernă și să adorm în cinci minute nu pentru că sunt obosită, ci pentru că nu mă mai frământ.

6.     Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Din fericire, am obiceiul de a-mi cere scuze sau iertare, după caz, fie când consider eu că am greșit, fie când mi se spune că am greșit. La fel, am obiceiul de a mulțumi. Ambele sunt parte din natura mea.

Totuși, chiar dacă i-am cerut mamei mele iertare cât a fost în viață, simt că puteam s-o fac altfel. De fapt, cred că nu i-am recunoscut meritele suficient, ceea ce ar fi ajutat-o infinit. Rămânând văduvă la 39 de ani, nu a avut deloc o viață ușoară, mai ales că a trăit și a muncit într-un mediu care nu a menajat-o.

Trăiesc, însă, cu speranța că tot ceea ce am realizat în viața asta pe plan profesional, dar mai ales pe plan personal, i-ar fi făcut mândri de mine pe părinții mei. Este unul dintre filtrele morale după care mă ghidez și în prezent când iau o decizie.

O știți ca prezentatoare de televiziune, dar astăzi își dedică o mare parte din energie Asociației EU ȘI LUMEA, prin care dezvoltă programe de educație alternativă, menite să facă materia școlară mai atractivă, mai accesibilă și mai ușor de înțeles pentru copii.

Inspirația a venit din experiența de a descoperi cum funcționează sistemul educațional din Franța și din dorința de a aduce și în România metode de învățare mai creative, care să le stimuleze copiilor curiozitatea.

Acum, prin asociația sa, ajunge în orașe mici, unde oportunitățile educaționale alternative sunt limitate, și le prezintă copiilor filme de animație inspirate din lecțiile cuprinse în programa școlară. Le deschide astfel o fereastră către un alt mod de a învăța și de a descoperi lumea.

Îmi place mult felul în care și-a descoperit o nouă vocație și, mai ales, generozitatea cu care o pune în slujba copiilor. Inclusiv a celor cu deficiențe de auz, pentru care asociația a adaptat filmele în limba semnelor.

Mai jos, răspunsurile ei la cele șase întrebări esențiale.

Livia Dilă 11/100

1.     Ce înseamnă speranța pentru tine?

Sunt o optimistă, posibil idealistă, îmi place să cred, temperată. Funcționează mai mereu, m-aş pierde pe mine fără. Primește combustibil în zilele când întâlnesc oameni care împărtășesc aceleași valori şi dorința de a le pune în practică. Mai ales.

2.     Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Calmul şi relaxarea, înlocuite mereu de neliniștea de a face mai bine, de a-mi păstra  standardele, în primul rând în fața mea. O cvasipermanentă luptă.

3.     Ce ai fi dispusă să sacrifici pentru a deveni cea mai bună din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

E o misiune care mă depășește. Mai aproape mi se pare o amintire a ceva bun făcut de mine decât cartea de istorie. Dar “numele” sunt importante aici. În “cercul nostru strâmt” să facem mai degrabă bine. Pe cât putem, foarte mulți dintre noi.

4.     Ce înseamnă puterea pentru tine?

Libertatea în decizii sau cel puțin înțelegerea compromisului în scopul unei cauze cu sens.

5.     Pentru ce îți ești tie recunoscător, o trăsătură de caracter/ o aptitudine care te-a ajutat?

Optimismul şi ceva încăpățânare.

6.     Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Tuturor celor cărora le-am greșit din neatenție, neștiință, ego, lipsa orientării de a-i “vedea” mai bine. Am curaj să cer iertare.

Am cunoscut-o pe Noemi când aveam nevoie, pentru un interviu live, de traducere simultană din idiș. Mi-au plăcut atât de mult felul ei de a fi, umanitatea, empatia și bunul-simț, încât i-am propus să lucreze cu noi la revista Tabu.

Noemi este un om care știe ce înseamnă războiul nu din lecturi, ci din propria viață. A trecut prin greutăți pe care cu greu le-am putea descrie și, cu toate acestea, a rămas unul dintre cei mai optimiști, altruiști și conectați la frumos oameni pe care îi cunosc.

Expresia a social butterfly pare inventată pentru ea, pentru că Noemi chiar cunoaște pe toată lumea. Este o agendă vie de oameni, povești, legături și detalii frumoase.

O admir pentru seninătatea și bunătatea cu care continuă să privească lumea.

Descoperiți-o din răspunsurile la 6 întrebări esențiale. Mai jos.

10/100 Noemi Meilman

Ce înseamnă speranța pentru tine?

Speranța, pentru mine, este cea care mișcă pământul locuit în acest moment. Fără speranță, cred că viitorul ar fi ca un actor care joacă pentru o sală goală – de oameni, de animale, de viață.

Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Am sacrificat timp. Timp petrecut cu fiul meu, cu câinii mei, cu mama mea, cu prietenii mei, cu oameni care meritau mai mult din timpul meu. Timp pentru mine, pentru un somn corect, pentru sport, pentru weekenduri, pentru cărți cumpărate sau primite în dar și care sunt încă necitite. Foarte mult timp am sacrificat, mai ales în ultimii 10 ani.

Ce ai fi dispusă să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Ohoho, nu îmi doresc să devin cea mai bună din lume, nici să intru în istorie, dar mi-aș dori cele mai de bun-simț și stringente nevoi ale omenirii: pace (peste tot în lume), empatie (să nu mai existe violență de orice fel, asupra oamenilor și animalelor), mi-aș dori să nu mai existe sărăcie și nici lăcomie.

Aș sacrifica tot ce este necesar, în cele mai pașnice și diplomatice moduri ca să reușesc ca aceste lucruri să se întâmple. Uite, cred că în afară de empatie, și diplomația ar trebui predată în școli, chiar de la grădiniță. Am căutat în cărțile de istorie ale lui Avi (fiul meu, care acum este în clasa a X-a) și nu am găsit niciun capitol despre istoria diplomației – o cronologie, de la primii soli din Antichitate (Egipt, Grecia antică și până în prezent, despre primii diplomați români – Nicolae Milescu Spătarul, Costache Negri și să nu o uităm pe Regina Maria, căreia îi datorăm victoria diplomatică de la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Alături de ea a fost scriitoarea Elena Văcărescu, considerată prima femeie diplomat din istoria României.

Eleanor Roosevelt și alte femei diplomat despre care am început să caut de la o vreme pentru că mă pasionează subiectul.

Și să nu uităm despre „diplomația la firul ierbii”, munca atât de grea și de multe ori frustrantă a activiștilor, mai ales cei care se află în zone de conflict.

Un alt aspect important: cei care scriu cărțile de istorie. Felul în care este predată istoria. Să existe un dialog, copiii să pună întrebări, să dialogheze. Sunt importanți anii bătăliilor, dar mai important e să învețe cum s-a ajuns la pace, cine a făcut și cum a făcut posibilă acea pace?

Pentru că ar trebui să se vorbească mai mult despre „alfabetizarea emoțională” și despre oamenii care militează pentru pace. Un alt paradox: știm cine sunt dictatorii, dar nu știm cine sunt pacifiștii. Cum să fie pace, atunci?

Deja este un clișeu faptul că trăim în paradoxul paradoxurilor: suntem în secolul tehnologiei, dar ne comportăm ca în Evul Mediu. Suntem din ce în ce mai violenți, iar când violența devine normă, când avem toate datele posibile ca să nu mai repetăm greșelile trecutului, nu mai avem nicio scuză, dar nici măcar una.

A fost un răspuns lung.

Ce înseamnă puterea pentru tine?

Întrebare capcană: Pentru mine, puterea este o unitate de măsură variabilă. Este duală. Poate fi o forță care face numai bine și construiește, dar folosită greșit, poate să facă rău și să distrugă.

Aș vrea ca puterea să facă numai bine. Pentru că puterea, în esență, înseamnă progres, înseamnă capacitatea de a merge mai departe, cu reziliență și numai în chei pozitive.

Pentru ce îți ești ție recunoscătoare, o trăsătură de caracter/o aptitudine care te-a ajutat?

M-au ajutat mai multe: optimismul, (chiar și atunci când mai era un gram din el) și disciplina (funcționez, de când mă știu, cu agenda de to do’s).

Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Tuturor celor de la întrebarea numărul 2 (inclusiv mie). Am curajul să o fac, dar în același timp știu că nu am avut altă soluție: am sacrificat timpul petrecut cu cei dragi în calitate de mamă singură & one woman show. Ca să închei într-un mod artistic.

Bogdan e editor de carte și a lansat editura P!lot Books, specializată în cărți despre sport și sportivi. Îmi place mult determinarea lui, care face ca, pe o piață atât de mică precum cea din România, să lanseze cărți despre sport, pregătire mentală și efortul excepțional al unor oameni cu caractere puternice. Toate cărțile de la P!lot Books sunt, de fapt, lecții de viață.

M-a impresionat întotdeauna faptul că face eforturi ca, prin cărțile lui, să le facă bine oamenilor din jur. Și face asta fără să fie ostentativ, fără să se laude….

Ne-am cunoscut când m-am rugat de el să traducă „Arta interviului”, de Lawrence Grobel, un mare jurnalist și intervievator. Țin minte că eram la el în birou pentru o altă carte și mi-am forțat norocul, spunându-i că fac eu campania online și că, dacă anunț proiectul și strâng un anumit număr de like-uri — nu mai știu câte — publică volumul.  Și l-a publicat. S-a împrietenit cu Grobel și a făcut, cred eu, un mare bine jurnalismului nostru.

Nu iese aproape deloc în față, dar mă bucur să vi-l prezint prin răspunsurile la cele 6 întrebări esențiale.

Bogdan Ungureanu, 9/100.

Dacă aveți legătură cu jurnalismul sau cu podcasturile, căutați cartea, vă rog. Iar când ajungeți la un târg de carte, treceți și pe la standul P!lot Books. Sunt sigură că veți găsi acolo ceva care să vă schimbe măcar puțin felul în care priviți viața.

1.     Ce înseamnă speranța pentru tine?

Privind din perspectiva unui „pilot”, care este responsabil de direcția și viteza de deplasare, atât pentru el, cât și pentru „pasagerii lui”, speranța înseamnă viață. Dar nu în sensul în care aștepți ca lucrurile să se întâmple de la sine, ci le construiești în fiecare zi, prin fiecare decizie pe care o iei. Speranța e mai puțin un sentiment, ci mai degrabă o metodă de lucru.

2.     Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Dacă privim succesul ca fiind libertatea de a decide direcția de mișcare către un obiectiv încă neatins, atunci am sacrificat, printre multe altele, siguranța unei cariere, certitudinea financiară, timpul și energia personală și – pe cale de consecință – câte puțin din mărinimia celor din jur.

3.     Ce ai fi dispus să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Cred că să devii cel mai bun om din lume nu e un rezultat, ci un proces în care construiești condițiile pentru asta în fiecare zi. De aceea consider că intru zilnic în istorie prin ceea ce fac; ba chiar de mai multe ori pe zi. 🙂 Și intru în istorie împreună cu toți ceilalți cărora le sunt recunoscător pentru faptul că sunt alături de mine.

4.     Ce înseamnă puterea pentru tine?

Să ai autonomia de a spune „nu” unui proiect care nu se potrivește sau „da” unuia în care crezi.

5.     Pentru ce îți ești tie recunoscător, o trăsătură de caracter/ o aptitudine care te-a ajutat?

Pentru perseverența în fața incertitudinii.

6.     Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Lista există, dar un editor știe că nu orice poveste trebuie publicată. 🙂

O știu pe Diana de mulți ani. Am fost împreună la competiții sportive, am vizitat școala pe care a fondat-o și am văzut de aproape cât de importantă este pentru ea educația. Știu și că, în copilăria petrecută la Sibiu, a fost unul dintre acei copii foarte conștiincioși, pentru care școala nu era doar o obligație, ci o formă de seriozitate față de sine.

Astăzi este cofondatoarea Avenor College. Prin fața ei au trecut câteva mii de elevi, iar câteva sute studiază deja la universități internaționale.

Felul în care Diana înțelege educația merge însă mult dincolo de manuale, note și rezultate academice. În școala pe care a construit-o, mulți copii și-au descoperit încrederea, au învățat să înțeleagă ce le place, cine sunt și ce drum ar putea să-și aleagă mai departe.

Abia citind aceste răspunsuri, atât de sincere, m-am gândit cât de complicat trebuie să fi fost pentru propriii ei copii să aibă drept mamă chiar directoarea școlii. Ana și Tudor sunt acum la universitate, fiecare pe drumul lui, și au crescut frumos, cu independență și cu o identitate a lor.

Dacă aș fi profesor sau dacă aș lucra la Ministerul Educației, aș vrea să stau de vorbă cu Diana — și cu minunata ei colegă, Dana Papadima — despre cum putem aduce mai multă bucurie și mai multă speranță în școli. Dar și despre cum poate educația să-și recapete puterea: puterea de a forma oameni, nu doar elevi buni.

Despre asta sunt, de fapt, și întrebările de mai jos.

6 întrebări esențiale. Diana Segărceanu

1. Ce înseamnă speranța pentru tine?

În adolescență eram destul de fatalistă. Deh, când îl citești pe Cioran… Dar aveam și-o sursă de optimism în caietul meu de citate. De exemplu: „Speranța este ceea ce îți rămâne atunci când pare că ai pierdut tot.” În sinea mea, atunci, în adolescență, aceste vorbe mi-au dat încredere că „there is always a way”.

În anii ’90, un citat sau o vorbă bună puteau fi suficiente pentru a insufla speranță unui tânăr.

Acum, ca lider de școală, implicată zi de zi în educația elevilor, simt că a sădi speranța în copii este o nevoie foarte mare, chiar o datorie a noastră, adulților.

Tinerii noștri își fac multe griji pentru viitor. Nu e de mirare când tot spațiul media e invadat de știri negative, iar ei sunt expuși constant la vestirea „apocalipsei”. De aceea, consider că adulții din jurul copiilor (părinții și profesorii) trebuie să vorbească cu încredere despre viitor si să-i ajute pe copii să simtă că au un rol și un cuvânt de spus în propriul lor destin.

Nu mă refer la varianta simplificată: „totul va fi bine”. Ci mai degrabă să le arătăm copiilor, să-i învățăm că, dacă ceva nu merge, mai pot încerca o dată, pot învăța ceva nou, pot cere ajutor sau pot găsi o altă cale.

„There is always a way.” Pentru mine, asta e speranța.

2. Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Avenor College, este o școală pornită ca o inițiativă antreprenorială, cu gândul la educația copiilor noștri și cu aspirația că vom forma o mică comunitate de câteva zeci de copii. Acum 20 de ani, ne imaginam ceva mic.

Nu am simțit niciodată că sacrificăm ceva pentru Avenor și nici nu ne-am imaginat că Avenor va deveni o instituție atât de mare – a ajuns astăzi la 800 de elevi.

Dar, privind în urmă, pot vedea mai clar costurile personale pe care le-a avut devenirea Avenor College. Cred că cel mai mare cost a fost faptul că proiectul nostru s-a împletit foarte strâns cu viața noastră de familie.

Ana și Tudor, copiii noștri, au crescut odată cu Avenor. Eu, fiind implicată zi de zi în dezvoltarea și conducerea școlii, am fost mereu prinsă între dublul rol de „mamă” și „d-na directoare”. Cred că asta spune deja multe.

Când construiești o școală, îți asumi responsabilitatea unei întregi comunități. Când atât de mulți oameni depind de ceea ce construiești, nu mai ai aceeași libertate să te retragi, să amâni sau să spui pur și simplu: „astăzi nu mai pot”.

Ca fondatori și ca părinți, au existat momente în care ceea ce consideram bine pentru școală nu coincidea cu ceea ce era mai confortabil pentru familia noastră sau cu ceea ce și-ar fi dorit copiii noștri.

Suntem foarte recunoscători pentru ceea ce a devenit Avenor! Suntem foarte mândri că Ana și Tudor sunt astăzi tineri adulți care apreciază educația pe care au primit-o aici și vorbesc cu mândrie despre școala lor.

Dar știm și că, pentru ei, au existat supărări, frustrări și presiuni în contextul în care școala a fost mereu prezentă și, uneori, prea prezentă în viața noastră de familie.

Recent, Ana și Tudor ne-au mărturisit că, atunci când au absolvit, s-au simțit eliberați. Pentru ei, absolvirea a însemnat și iesentaeșirea din această dublă relație: eu puteam să fiu din nou doar mama lor, nu și directoarea școlii. Au spus-o cu umor, dar pentru mine a fost dureros de auzit.

M-a făcut să înțeleg mai bine, retrospectiv, că alegerile noastre, ale părinților, au avut un cost și pentru ei. Iar pentru noi, ca părinți, acesta este poate cel mai mare cost al succesului Avenor: nu timpul nostru, nu investiția, nu efortul și nici renunțările noastre, ci faptul că Ana și Tudor – copii fiind- au dus și ei o parte din greul nevăzut al acestei construcții.

3. Ce ai fi dispusă să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Sincer, nu aspir să intru în istorie și nici să fiu cea mai bună din lume. Dar mă animă foarte mult ideea că ceea ce am construit și am învățat la Avenor ar putea deveni util și altor școli, dincolo de Avenor.

După aproape 20 de ani, zi de zi la școală, am experiență construită prin muncă, descoperire, pilotare și implementare. Avenor are rezultate excelente care ne fac să credem că unele dintre lucrurile pe care le-am pus in practica aici pot fi transferate și altor școli.

Nu mă refer doar la rezultatele academice, ci la felul în care întregul sistem educațional îi formează pe elevi. Este vizibil că sunt bine pregătiți pentru viață: câtă încredere au, cât de autonom gândesc, cât de bine știu să învețe și să se adapteze.

Am început în 2007 cu 5 elevi și astăzi avem 800. Este o creștere de 160 de ori.

Evident, nu putem extrapola pur și simplu această creștere pentru următorii 20 de ani. Dar acum am curajul să mă întreb: oare ceea ce am învățat construind Avenor ar putea ajunge, prin alte școli și alți lideri, la alți 10.000 sau 100.000 de copii?

Asta mi se pare o posibilitate suficient de provocatoare cât să vreau să lucrez la ea în anii care vin.

Ce aș sacrifica pentru asta? Nici aici nu aș vorbi despre sacrificiu, ci despre ceea ce sunt dispusă să pun în joc: timpul, energia, experiența și ceea ce am învățat în acești 20 de ani.

Am văzut în aproape două decenii că o școală nu se schimbă doar printr-un singur om. E nevoie de un ecosistem de învățare: profesori foarte buni, lideri care știu ce fac, un curriculum coerent, părinți care au încredere și, mai ales, de multă muncă făcută temeinic și dusă până la capăt.

Eu sunt dispusă să pun la dispoziția altora experiența mea – inclusiv ce am învățat din greșeli; modul cum poți construi un curriculum eficient folosind cele mai bune elemente din sisteme diferite; cum se conduce o școală sustenabilă care produce constant rezultate remarcabile.

Dacă peste încă 20 de ani Avenor va continua să fie o școală foarte bună și va fi contribuit și ca alte școli să devină mai bune, pentru mine acesta ar fi un succes extraordinar.

4. Ce înseamnă puterea pentru tine?

Ca biolog, am tendința să privesc lucrurile prin relațiile dintre ele. Iar când mă gândesc la „putere”, o consider „energie focalizată”.

Cu toții avem resurse să fim puternici, dar nu întotdeauna reușim să ne adunăm energia și să o orientăm către ceva care contează. Eu mă simt puternică atunci când îmi propun un obiectiv și reușesc să-mi adun conștient energia, atenția și voința în acea direcție.

Sunt foarte atentă la felul în care îmi folosesc puterea. Nu-mi place ideea de putere individuală câștigată cu energia altora. Din contră, încerc atunci când pot, să folosesc ceea ce știu sau poziția pe care o am ca să le dau și altora mai mult curaj și încredere să-și focalizeze energia, să devină puternici pentru ceva care le dă bucurie și multiwire.

Pe de altă parte, există puterea colectivă și atunci fiecare strop de energie al tuturor celor implicați este necesar, iar focalizarea trebuie condusă de un lider care este ca un „cârmaci” la proba de canotaj 8+1. Când, într-o echipă, scopul e clar și rolurile sunt bine definite, “energia focalizată = putere” face minuni!

În final, contează ce faci cu puterea, cum îți aduni energia și încotro o îndrepți.

5. Pentru ce îți ești ție recunoscătoare – o trăsătură de caracter sau o aptitudine care te-a ajutat?

Curiozitatea și statornicia. Curiozitatea m-a ajutat toată viața. Dar mulți ani nu am privit-o ca pe o calitate personală.

În cultura noastră românească, „a fi curios” poate avea și sensul acela ușor peiorativ: „că te interesează ce nu te privește” și probabil că de aceea nici eu nu o asociam automat cu o calitate.

Până când am făcut „VIA Character Strengths Survey”, un instrument din psihologia pozitivă care măsoară 24 de trăsături de caracter. În profilul meu, „curiozitatea” a apărut foarte sus, ca una dintre trăsăturile mele dominante. De atunci, am început să o privesc altfel și, probabil, să o folosesc mai conștient.

Îmi place să pun întrebări, să explorez domenii pe care nu le cunosc, să caut oameni de la care pot învăța, să înțeleg cum funcționează lucrurile și să fac legături între idei aparent foarte diferite. Cred că o mare parte din ceea ce am construit în educație a pornit de la întrebarea: „Dar dacă s-ar putea și altfel?”

Probabil de aceea prețuiesc atât de mult curiozitatea și la copii și la profesori. Îmi place o școală în care oamenii pun întrebări și au bucuria de a căuta răspunsuri.

A doua trăsătură pentru care sunt recunoscătoare este statornicia.

Statornicia mă ajută să rămân fidelă lucrurilor în care cred și să continui suficient de mult încât să pot construi ceva durabil. Probabil că această combinație m-a ajutat cel mai mult: curiozitatea mă ține în mișcare, iar statornicia mă ține pe drum.

6. Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Cred în iertare, în actul conștient și plin de iubire de a repara ceva care s-a deteriorat între oameni. Pentru mine, iertarea ține de o zonă profund intimă a relațiilor și nu cred că trebuie transformată într-un act public.

În viață am greșit de multe ori, dar sper că am reușit uneori să repar prin recunoaștere și iertare.

Însă mi s-a întâmplat să amân să-mi cer iertare sau chiar să nu o fac deloc. Uneori nu am conștientizat la momentul respectiv că am greșit, alteori mi-a fost teamă că voi adânci o falie deja creată. Privind în urmă, au fost situații în care ar fi fost mai bine să spun mai repede: „Îmi pare rāu” sau „Cum pot să repar?”

Știu cât de puternic este gestul de a „cere iertare” – l-am simțit în ambele sensuri. Dar am simțit și durerea atunci când gestul a fost respins. Am învățat să accept că uneori funcționează, alteori nu. Dar cred că merită aproape întotdeauna să încerci să repari.

De cealaltă parte a iertării, am învățat și practicat să fiu eu cea care iartă chiar și în absența unei „cereri”.

Pot spune cu recunoștință că astăzi nu port resentimente nimănui. Am reușit „să fac pace” chiar și cu oameni care nu mai sunt sau cu care nu mai sunt într-o relație. În mintea și în sufletul meu, ne-am împăcat.

Să spunem că, printr-o anumită conjunctură, îi știu câinele superb 😊 Bine, îi știu toată familia, dar din contexte diferite.

Olga este omul din spatele miilor de imagini din presa română care apar sub semnătura Profimedia. Nu le face ea, dar are grijă ca ele să fie folosite corect, pe bază de abonament, iar cei care au muncit pentru ele să fie plătiți. E genul acela de muncă pe care publicul nu o vede, dar fără de care o bună parte din presa românească ar arăta altfel.

E o femeie foarte puternică, nu doar profesional — iar munca ei ajunge, la propriu, în toate colțurile țării. Și totuși, când o întâlnești, primul lucru pe care îl remarci este grația. Are ceva din eleganța unei prințese — și cred că se simte puțin și în fotografia pe care am ales-o.

Am povestit cândva despre muzică clasică și despre lucrurile mărunte care fac diferența în viață. Despre înțelepciunea gesturilor din familie, despre felul în care învățăm să trecem peste obstacole cu discreție și eleganță. Prețuiesc mult acea conversație, Olga are grația și diplomația unei prințese.

Olga Abramescu 7/100

1. Ce înseamnă speranța pentru tine?
Un fluid pe care am grijă mereu să îl păstrez curat și limpede. Nu face minuni, dar sticluța care îl conține stă pe un raft al sufletului meu, cu eticheta „a se folosi înțelept”.

2. Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?
Un strat delicat de așteptări și credințe despre oameni.

3. Ce ai fi dispusă să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?
Este o întrebare foarte grea… Ar fi vorba, în primul rând, de idealuri proprii care să țintească așa de sus și nu pot vorbi de mine însămi cu atâta deschidere. Însă cred că oamenii care au acest țel cu adevărat, dacă el este autentic și cu sens, ajung, în cele din urmă, să se ofere chiar pe ei înșiși în acest demers.

4. Ce înseamnă puterea pentru tine?
O poziție în care se revelează cu adevărat caracterul unui om, prin felul în care alege (subliniez, alege!) să folosească această putere și mecanismele sale.

5. Pentru ce îți ești ție recunoscătoare, o trăsătură de caracter/o aptitudine care te-a ajutat?
Unor calități native pe care le-am descoperit pe parcursul vieții, pe care mai întâi le-am înțeles și apoi le-am rafinat și, în final, protejat: intuiție și delicatețe.

6. Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?
Nu există o astfel de persoană altundeva decât în interiorul meu.