Author : Cristina Bazavan

Pentru tabu de februarie am scris un profil al lui Horia Brenciu care sper sa va surprinda la fel de tare cum m-a surprins pe mine in timp ce faceam reporting.

*
Il stiu personal pe Horia Brenciu de 10 ani, poate mai bine. Ba chiar, se intimpla sa-l fi vazut la televizor inca de la prima lui transmisiune in direct, la o emisiune concurs, cind producatorii l-au gasit pe plaja si l-au pus sa seduca o tinara.

In toti anii astia pentru mine Brenciu a fost “ala care cinta mult si face multa galagie” si/sau “ala care iubeste foarte tare muzica”.
Dar asta a fost pina la inceputul lui decembrie cind, pentru ca am vrut sa scriu despre el, am petrecut mai mult timp cu si pe linga el.

*
Pentru story-ul pe care l-am scris am fost la concertul de pe 4 decembrie ( in memoria lui Frank Sinatra). Am plecat de acasa de la Brenciu, cu el, dupa ce s-a pregatit pentru concert si am fost umbra lui in culise sau linga scena.
In seara aia cred ca i s-a parut ca am pus cele mai stupide intrebari, dar – pentru ca imi promisese acces la orice as fi avut nevoie pentru articol – mi-a raspuns politicos la toate : Cite camasi ai in bagajul pe care-l iei la sala? Ce culori au? Ce play list ai? La ce piesa crezi ca se va bucura publicul mai tare? Etc etc…

Concertul s-a terminat la 2 jumatate dimineata, iar ziua incepuse la ora 10 cind orchestra repetase la Hard Rock Café. Am fost si la repetitiile trupei, ca sa ma obisnuiesc cu baietii si sa-I simt pe fiecare, sa stiu la ce sa ma uit in concert in raportul relatiilor dintre ei.

Stiu ca, in miez de noapte, am plecat cu gindul ca n-as putea face niciodata meseria lor.

In text e o secventa din deschiderea concertului care-mi place foarte mult

Trupa se duce pe scenă, iar Horia rămâne lângă o uşă rabatantă, pe unde, pentru că micul culoar de la cabină e comun cu cel de la bucătărie, trec şi chelnerii. Glumeşte de fiecare dată când ajunge la locul unui spectacol şi trebuie să intre aşa, prin spate:
„Prima dată când l-am văzut pe Frank Sinatra trecând printr-o bucătărie, mi s-a părut ciudat. Au urmat Dean Martin, Bobby Darrin şi alţi artişti, dar şi presedinţi americani. Am realizat ulterior că bucătăriile hotelurilor şi restaurantelor funcţionează ca un fel de culise pentru scenele de teatru. Mirosurile diferă.”
Acum e ca un leu în cuşcă. Se învârte pe doi metri şi jumătate, cât e lăţimea holului, cu privirea în vârfurile pantofilor, ascultând măsurile băieţilor de pe scenă de unde curge „Jingle Bells”. După 2 minute, cât e trecut în playlist instrumentalul din deschiderea concertului, muzica se opreşte. În liniştea care se creează, în capetele ridicate ale spectatorilor, în privirile uimite care se întreabă „de ce nu mai cântă?”, ţâşneşte vocea lui Brenciu.

„I can stand the line… let me sing a song to you, because it is in my heart…”

Orchestra nu scoate un sunet. Publicul zâmbeşte şi stă să aplaude. Horia cântă, mişcându-se în ritm mărunt, între pereţii holului. Când, eliberat, urcă pe scenă, publicul izbucneşte.

Dupa o saptamina de la concert ne-am vazut din nou. De data asta pentru aproape 4 ore de vorbe. Asta a fost momentul care m-a marcat cel mai tare pentru ca nu ma asteptam ca Horia Brenciu sa fie atit de analitic cu sine si de perfectionist.

Majoritatea informatiilor din text (cind nu sunt descrise secvente din concert) sunt din aceasta conversatie de patru ore.

Unul din fragmentele mele dragi este:

Sigur că o parte din succesul pe care-l are la public ţine de charisma personală, sigur că o altă parte ţine de experienţa lui în show-urile de televiziune şi de hrănirea instinctului pentru fiecare „live”. E conştient de toate şi le exploatează cât poate de bine, însă ştie că succesul vine şi din reţeta cu care asamblezi toate ingredientele: muzica, umorul, luminile, efectele speciale şi surprizele.
Nu poate să-l uite pe Tom Jones la Cerbul de aur, într-o seară din 1996. Îl asculta şi îi urmărea playlist-ul în paralel. Reacţia publicului curgea efervescent după fiecare piesă. Iar el se întreba: „Cum naiba face?”
Astăzi ştie că a bucura un om e 99 % transpiraţie şi doar restul – fructificarea unei stări. „Când mă urc pe scenă, am două tolbe, una cu muzici, alta cu surprize. Fiecare măsură a fiecărui cântec trebuie să conteze. Vreau să-ţi dau trei ore cu surprize masive pe care acasă să le desţeleneşti cu gândul şi să zici: Mă întorc!” Asta e cheia cu care poţi să-i captezi şi lui atenţia: să-l faci să râdă, să aibă muzică bună pe-aproape şi să-l surprinzi. Lui Horia îi place să asculte muzica la radiourile de pe iTunes şi nu pe CD; aşa nu ştie niciodată ce va urma. Şi-n filme, îi plac sărutările neaşteptate.

Insa mai sunt si lucruri pe care nu le-am scris
A fost un moment in care am vorbit de duetul cu Paul Anka.

– Sii de duet? M-a intrebat Horia din spatele calculatorului Vaio argintiu.
Eram acasa la el, eu stateam in partea cealalta a biroului lui, plin de dvd-uri, cd-uri si playlisturi in lucru pentru show-urile viitoare.
– Da, stiu, am zis ezitind.
– Ce stii? De unde stii?, a ripostat rapid.
– Pai ai spus tu in concert ca ai facut duet cu Paul Anka, am continuat sovaind.
– Da, ala.

Cu 5 ani in urma, Horia Brenciu s-ar fi contrat cu mine demonstrindu-mi ca nu stiu detaliile care imi erau utile la momentul acela al conversatiei, dar acum privirea lui spunea “daca o sa vrei sa stii, o sa cauti si o sa te informezi; eu ti-am dat indiciul, restul e treaba ta”.

Si-a mai fost o secventa pe care m-am gindit mult daca sa o pun in text sau nu. (n-am pus-o pentru ca am decis ca eu sa nu fiu parte din text, iar intimplarea era in relatie directa cu mine)

Dupa ce am terminat interviu (am mai fi vorbit dar a sunat cineva ca trebuia sa ajunga la inregistrarile pentru un desen Disney la care dadea proba pentru vocea unui personaj), mi-a dat sa vad un film de la concertul de la Cluj unde a fost o atmosfera incredibila, magie intre public si scena.

Horia s-a dus sa se imbrace si, cind s-a intors, s-a aseazat pe canapea in capatul celalalt al camerei. A luat o felicitare/pliant de pe o masuta si a inceput sa-l studieze, dar cu coada ochiului imi urmarea reactiile.
– Poanta e sa nu rizi, l-am auzit in timp ce rideam la gumbuslucurile pe care le facea cu un fular luat de la un spectator.
– Pai e amuzant, cum sa nu rid.
– Nu tu. Pe scena. Omul ala cu fularul nu trebuie sa vada ca tu te distrezi. Un zimbet si-ai stricat tot.

N-avea cum sa vada la ce ma uitam, dar se ghida dupa coloana sonora si stia fiecare secventa pe dinafara. Asa mi-am dat seama ca tot ceea ce-mi povestise era pe foarte bune; ca da, analizeaza in detaliu reactiile publicului de la spectacolele lui si ale altora. Ca da, e obsedat de perfectionism.

-In momentul ala am plins, l-am auzit mai tirziu.
-Pai si eu pling acum, am replicat.

Plinsul e in textul din revista, o sa vedeti voi unde.

*
Dupa ce am terminat cu partea de interviu si documentare la fata locului, mi-am dat seama ca pentru a scrie un text diferit trebuie sa stiu citeva lucruri despre muzica swing.
Am citit/ascultat/cercetat timp de 2 saptamini tot ce am gasit legat de muzica swing; am parcurs viata lui Frank Sinatra pe care Brenciu il iubeste atit de mult, am cercetat istoria cintecului My way si, pentru ca la concert ma socase o problema medicala peste care Brenciu trecuse “aparent” in pasi de dans, am cautat cum functioneaza centrii durerii fata in fata cu concentrarea catre un punct de interes.
Toate astea apar tangential in text.

*
si pentru ca mi-a zis in interviu “astazi multe dintre melodii sunt swing”, iar swing-ul are finaluri multiple, cu suspance, m-am jucat cu finalul textului: am incercat sa creez sentimentul ca se termina la o intrebare, dar el merge mai departe pentru ca ascunde altceva.
Asta e o smekerie pe care am facut-o doar pentru bucuria mea, nu cred ca vreun cititor se va prinde ca e o trimitere la constructia unui cintec swing, dar mi-a placut sa scriu acest text si m-am bucurat de el pina la capat.

*
dar cu tot efortul meu de a fi cit mai aproape de perfectiune, dupa ce i-am trimis textul ca sa verificam informatiile, mi-a scris ” masina pe care o conduc e un Audi, nu Opel cum ai scris”
🙂

*
In culisele unui concert cu Brenciu este publicat in Tabu de februarie care se afla deja la chioscuri.