bendeac1El, Mihai Bendeac, cum e?

El, Mihai Bendeac, cum e?

iunie 2012.

La 16 ani, Mihai Bendeac isi imagina cum va avea telefon mobil, o masina decapotabila si se va opri intr-o statie de autobuz ca sa-si ia tigari. Acolo va fi EA – fata care nu-i raspunsese la iubirea marturisita cu o jucarie de plus, in clasa IX-a – si-l va privi lung, oftind. El urma sa-i zimbeasca mindru, sa se urce in masina si sa demareze in tromba. „Strict pentru acest moment voiam sa devin avocat si citeam carti de procedura penala. Nu simteam niciun fel de chemare pentru aceasta meserie. Deci atit de nebun eram.”

M-am intilnit cu Bendeac la sfirsitul lunii mai intr-un restaurant din centrul capitalei; el venise cu masina decapotabila (un Opel GT galben) si, in mina in care tinea tigarile, avea un Iphone. Era imbracat cu un tricou rosu si o pereche de jeans si n-avea nimic in atitudine prin care sa atraga atentia. M-a rugat sa mergem la o masa care era mai indepartata de geam, ferita de privirile trecatorilor. Astazi, chiar daca nu-l mai intereseaza fata din liceu, si-a atins tinta parcurgind un alt drum. Ghidat de Toma Caragiu.

In zilele adolescentei plina de ginduri catre profesii diverse (antrenor de fotbal, jurnalist sportiv), tata i-a dat sa citeasca „O carte despre Toma Caragiu” si in citeva ore i s-a deschis accesul la o noua lume. „De atunci am inceput sa colind librariile si anticariatele, tirgurile de carte. Vinam cronici ale unor spectacole din anii 60-70, o luam strict ca eveniment istoric: s-a montat piesa cutare si cutare. Si-acum pot sa-ti mai spun montari. Mai aveam un coleg in clasa cu care ma luptam in ani si piese. Ne zicea cineva ‘Napasta!’ si incepeam sa spunem. Pierdea cine se oprea primul. Ajunsesem la dementa cu treaba asta.”

In noaptea in care a citit cartea despre Toma Caragiu a luat decizia ca se va face actor – „Faceam pipi cind am avut revelatia“. Ca sa-i gaseasca un profesor cu care sa se pregateasca, mama, Emilia, a vorbit cu singura persoana pe care o stiau din lumea teatrului: vinzatoarea de la casa de bilete de la Comedie. Asa a ajuns la George Ivascu caruia, desi avea emotii mari, i l-a imitat de la prima intilnire pe Toma Caragiu.

O vreme, in camera lui, unde isi petrecea ore in sir studiind, a semnat pe un caiet ca si cum ar fi dat autografe, pagini intregi de exercitii ale unei semnaturi care isi pastreaza linia si astazi. „Nu numai ca scriam, dar – in imaginatia mea – si socializam: ma ridicam in picioare, faceam cu mina unor oameni care erau adunati, imi construiam tot momentul respectiv.”

In seara afisarii rezultatelor la UNATC s-a dus insotit de parinti. In drum spre casa, in Opelul Astra alb al familiei, Mihai statea in spate. Cind au ajuns in fata blocului, doar el si mama au coborit. Tatal si-a lasat capul pe volan.

– Ce are? Ce-a patit?, a intrebat-o pe mama.

Dan Bendeac plingea. Se opusese cel mai mult ca Mihai sa se faca actor – „nu e o meserie din care sa poti trai”, spunea -, chiar il amenintase ca-l va lega cu lantul de calorifer ca sa nu dea examen. Insa el ii daruise cartea care ii schimbase viata. Si nu se astepta ca fiul lui sa fie printre primii.

***

Cind Mihai Bendeac a intrat in restaurant, chelnerii au inceput sa susoteasca. La masa din spate doi domni, imbracati la costum cu laptopurile deschise si prinzul alaturi, si-au intrerupt lucrul ca sa-l scaneze cu privirea. „Eu vreau succesul in actorie, nu caut notorietatea in meserie cu orice pret”, a spus citeva minute mai tirziu, in timpul interviului; nu remarcase rumoarea pe care o provocase.

In 6 ani a trecut de la studentul cu o promitatoare cariera in teatru dramatic (cu un rol principal in Richard III-lea) la tinarul care pleca frustrat de la castingurile Media Pro fiind convins ca e mai bun decit toti desi era refuzat constant, pentru ca mai apoi sa devina cel care da autografe asa cum exersase in adolescenta. Chiar daca a jucat in film inca din primul an ca student (Milionari de week end) si-a facut roluri grele in Teatrul de Comedie (alaturi de George Ivascu – „Doi tineri din Verona” sau de Stefan Banica Jr – „A douasprezecea noapte” ), Bendeac n-a avut o viata usoara.

Obsedat de o cariera pe care nu si-o putea satisface si la care muncea sustinut (la 18 ani a creat un program tv pe care l-a trimis la OTV, fara sa primeasca vreodata raspuns), cind i s-a oferit sansa „Mondenii” si-a pus toata energia in succesul proiectului: a creat personaje noi, a scris textele, le-a interpretat. Dar a plecat si-a luat-o de la zero, pe cont propriu, cind a fost dezamagit de directia in care show-ul ajunsese: avea scenaristi noi si i se reprosau lui nereusitele.

De fapt, cind a plecat de la „Mondenii”, a luat-o de la minus 100. S-a dus la Antena 1, incercind sa se joace cu publicul Divertis, in decorul lor, cu un program similar, fiind prea ocupat sa tina emisiunea in viata ca sa se mai gindeasca ca oamenii voiau sa-l vada pe el, nu un inlocuitor. „A fost cel mai prost an profesional din viata mea. Imi vine sa-mi dau cu pumnii in cap. Din punctul meu de vedere, faptul ca nu mi s-a intrerupt acolo cariera in tv a fost un miracol.”

In cifre, sezoanele lui de „Mondenii”, plus cele cu „In Puii mei”, dincolo de audientele uriase, arata asa: 1200 de scenarii, mii de ore de lucru pentru crearea si filmarea lor, plus un deadline infernal in fiecare saptamina. Si un singur gind: „nu ai voie sa nu-ti vina ideea”. In tot acest timp a continuat sa studieze nopti intregi care sunt nisele comediei, cum se diferentiaza comicii mari ai lumii – texte, tehnici, gesturi -, sa joace in spectacole de teatru in Bucuresti la Comedie, Metropolis sau la Palatul Copiilor, dar si in teatrele din tara, in turnee. Sa joace in Supravietuitorul si Poker, filmele lui Sergiu Nicolaescu, si sa vada alte citeva sute de filme.

„Niciodata nu vei putea sa fii in televiziune asa cum esti pe scena. E o diferenta uriasa intre cel de pe scena si cel de pe tv,” i-au spus prietenii, asa ca acum renunta la tot ce a creat in televiziune, se arunca in gol, fara plasa de siguranta, ca sa faca ceea ce crede ca e cel mai potrivit pentru el in acest moment: teatru. In stil mare, live la tv, in prime time simbata seara. Vrea sa aduca pe ecran teatrul de comedie de alta data in ritmul si limbajul tinerilor de astazi.

„Artistii mari sunt artistii imitabili. Asta e altul dintre motivele pentru care am decis sa renunt la show-urile gen ‘In puii mei’ si iau serios meseria mea de actor de teatru, de film, de seriale. Nimeni nu stie care este stilul meu ca artist; in afara de cei care au fost la teatru, poate. El, Mihai Bendeac, cum e?”

***

– Nu mai mincati? Gata?, i-a zis chelnerul uitindu-se la farfuria pe care ramasese mai mult de jumatate din friptura pe care Mihai si-o comandase cum ajunsese in restaurant. Era 3 si jumatate dupa amiaza si, intre intrebari si multe tigari, incerca sa pacalesca si prinzul.

– Nu stiam ca imi puneti doua, nu mai pot, i-a zimbit celui pe a carui fata se vedea curiozitatea de a privi de aproape pe cineva de la tv.

Dupa ce masa a fost debarasata in comentariile alintate ale chelnerului care sustinea ca ar fi trebuit sa manince mai mult, Bendeac mi-a spus complice:

– Nu era buna.

– Si de ce nu i-ai spus asta ca sa-i transmita bucatarului?

– Ei, lasa. Am mincat odata la Dan Chisu o friptura de vita atit de bine preparata incit o taiai cu furculita. Dar era carnea bine aleasa.

Mihai Bendeac e politicos.

In afara ecranului si a iesirilor marcate in revistele de scandal, Mihai Bendeac e un singuratic, iar cind nu e cu cineva de care sa se agate in gesturi si priviri, e timid. „De asta m-am apucat de fumat: imi da un gest. Cind sunt foarte multe priviri asupra ta intr-un spatiu si esti singur, e ciudat… In primul rind trebuie sa te controlezi la fiecare gest pe care-l faci, apoi te simti tu penibil ca nu esti relaxat. Mi-e foarte greu sa fiu singur in situatiile astea. Stii ca daca esti in mall si iti intra chilotii in cur, pina iesi nu-i mai scoti. Asta e…”

Mihai Bendeac e un tinar caruia nu-i place sa fie accesibil. Poate e urma lasata de timiditate in viata lui de celebritate sau poate e dorinta de control. De asta foloseste Facebook pentru a transmite mesaje publicului sau (peste 85.000 de fani), dar comenteaza foarte rar la reactiile lor. Nu merge la mondenitati pentru ca nu vrea sa fie asociat cu cei in care nu crede, dar nu se mai supara daca revistele de scandal il fotografiaza iesind beat dintr-un club sau alaturi de vreo tinara. „E mai bine sa apar singur – ‘s-a dus el la mare si a plecat cu 100 de femei’; dar nu am fost eu si cu Ogica.”

Mihai Bendeac e obsedat de curatenie. Locuieste cu chirie, undeva pe linga Unirii, intr-un apartament cu scara interioara, a carui baie e cit garsoniera in care a stat inainte. Baia e un element important pentru ca petrece 30 – 45 de minute pentru un dus. De fiecare data se spala in aceeasi ordine: mai intii piciorul sting, apoi cel drept, mina stinga, mina dreapta. Urmeaza abdomenul, spatele, zona intima. Dupa care o ia de la capat, in aceeasi ordine. Apoi dintii, urechile. In timp ce face dus, cinta. Si se gindeste la textele pe care le are de scris sau, mai nou, la proiectul pe care vrea sa-l inceapa.

Mihai Bendeac e un nebun (in cel mai bun sens al cuvintului) care se chinuie ingrozitor pe sine pentru a se depasi in fiecare zi. De aici insomnii, depresii si… pastile. E un workaholic care nu stie sa opreasca ritmul si, chiar si cind e in vacanta, mintea sa lucreaza pentru a-si atinge obiectivul in cariera. E ceva adesea intilnit la oamenii care au, dupa reperele sociale, succes: „Depresia apare in momente de liniste, cind n-am treaba. Am umblat de multe ori cu o foaie de hirtie. Hai sa spun aici lucrurile bune din viata mea – umpleam doua foi! Acum lucrurile rele – aveam unul sau doua. Am incercat sa o iau rational, dar tot nu ieseam din depresie.”

Mihai Bendeac e printre personalitatile publice care au fost asociate cu ideea de homosexualitate, poate pentru ca a dus pe ecran primul personaj gay din divertismentul romanesc, si ar putea fi oricind un luptator activ pentru drepturile omului. „De ce n-am negat niciodata vehement ca sunt gay? Am prieteni care sunt gay; cum as aparea eu in fata lor daca as iesi inainte public sa spun: ‘cum sa fiu eu gay?!’ Ca si cum treaba asta ar fi ceva rau. Eu stiu ca Dumnezeu inseamna iubire. Cu ce pacatuiesc doi barbati care iubesc in comparatie cu un preot la care te duci cu un copil mort la nastere si-ti spune ‘imi pare rau nu pot sa-l ingrop, e pagin’? Copilul ori e un dar de la Dumnezeu, ori e pagin. Adica ce vine de la Dumnezeu inca nu e sfint, dar din momentul in care trece prin cadelnita e ok?!”

Mihai Bendeac e fratele mare care-l pune pe mezin in situatii grele ca sa-l ajute sa se maturizeze. Ca atunci cind Andrei, fratele cu 17 ani mai mic, n-a mai vrut sa mearga la meditatiile la matematica spunind ca poate sa obtina singur media 8. Au avut o discutie ca-ntre barbati.

– Te uiti in ochii mei si decizi daca renunti la meditatii. Nu numai ca renunti, dar in timpul ala poti sa faci ce vrei tu: te duci afara la baschet, te joci fotbal pe calculator. Nu te intreaba nimeni nimic; de fapt, nu te mai intreaba nimeni nimic pina la sfirsitul semestrului. Nici de teme, nici nimic.

Pustiul a fost ferm si orgolios pe pozitii:

– Nu voi avea sub media 8.

Andrei a incheiat anul cu media 9, fara meditatii, dar, atunci, imediat dupa discutie, si-a rugat mama sa nu-l anunte pe profesor, ca sa vada mai intii daca se descurca singur. Avea de respectat o promisiune.

***

Mihai Bendeac e cel care a renuntat la tot pentru a-si indeplini visul: sa devina unul dintre cei mai mari actori ai Romaniei. Ca atunci cind a iesit dintr-o relatie de un an si jumatate dupa o discutie de 30 de secunde. Era prima lui relatie serioasa (cea mai lunga din tot ce a trait) si o iubea foarte mult pe Maria, pe atunci studenta la Comunicare. Incepuse facultatea, avea repetitii multe, juca si la Teatru de Comedie si, intr-o dimineata, la cafea, Maria i-a spus:

– Nu ti se pare ca avem mai putin timp liber pentru noi doi?

– Adica?

– Nu ti se pare ca teatrul si repetitiile iti ocupa cam mult timp?

S-a ridicat de la masa, si-a sunat mama sa vina sa-i ia bagajele, si-a pus hainele in doua trolere si in 15 minute era plecat. Acea intrebare a fost semnalul ca nu poate da totul – 100% – in doua locuri: acasa si la munca. In acele 30 de secunde a ales pentru totdeauna. Si-n timp ce suferea dupa despartire isi spunea: „Eu merit ce-i mai bun in aceasta meserie, pentru ca am demonstrat acum ca nimic – nici ceea ce iubesc cel mai mult – nimic nu ma poate face sa ma dau deoparte din drumul pe care eu mi l-am ales.”

Acesta e cel mai bun exemplu care arata ca Bendeac isi va duce visul mai departe pentru ca are incapatinarea de a face doar ceea ce e mai bun pentru el. Si nu-i va pasa de cum il judeca ceilalti colegi de breasla: va merge pe drumul pe care si l-a stabilit, incercind sa fie tot mai bun.

In vara asta si-a investit toate economiile intr-un cabinet de stomatologie – No Pain Center – pe care-l va administra mama sa, asa ca daca nu-i iese proiectul cu teatru tv live se va intoarce ca actor angajat cu salariu minim pe economie. A mai luat-o de la zero, nu-i e teama de asta si nu o sa faca compromisuri pentru ca isi construieste cariera cu un respect imens pentru ceea ce inseamna showbiz, dar si cu o intelegere profunda a generatiei care a crescut cu MTV.

Doar ca diferenta intre Bendeac de azi si cel de acum 10 ani nu e doar in ceea ce a acumulat ca actor sau notorietate, ci si in prietenii pe care si i-a facut pe drum. Ca Dan Mihaescu.

Era la „Mondenii”, cauta un scenarist cind l-a intilnit prima data, dar stia totul despre el si-l iubea de multa vreme: ii citise povestile in cartea cu Toma Caragiu. Mihaescu a scris celebrele cuplete cu „Sopirla” sau „Asa-i in tenis” si l-a legat de Caragiu o prietenie construita in zeci de ani de colaborari, o prietenie petceluita de un mesaj scris pe staniolul unui pachet de Dunhill: „Daca posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog sa fii amabil, sa arati hirtia aceasta. T.Caragiu”.

La prima intilnire, acasa la Mihaescu, au purtat o conversatie rece despre o posibila colaborare. Asta pina cind Bendeac a cerut, politicos, sa vada mesajul scris de Toma Caragiu si, desi era incredibil de emotionat, a avut nevoie de doar citeva secunde ca sa ridice glasul.

– Dar cum de tineti lucrul asta asa, intr-o carte oarecare?! E o chestie istorica. Se poate rataci oricind cartea! Puneti-o intr-o rama. Sau dati-o la un muzeu!

O saptamina mai tirziu cind Bendeac s-a intors ca sa inceapa colaborarea, autograful lui Toma Caragiu era intr-o rama, pe un perete.

E un schimb minunat intre ei pentru ca fiecare ii da celuilalt acces la o lume noua. Mihaescu ii spune povesti despre tineretile tumultuoase ale celor mai importanti autori de cuplete si ale actorilor anilor 60-70-80. Bendeac i-a facut lui Dan Mihaescu o rubrica pe blogul lui pentru ca generatia MTV sa-l cunoasca si, dincolo de colaborarea cu el, il ajuta oricind are ocazia. „In momentul asta, nenea Dan este exact pe acelasi palier emotional cu bunicii mei. Am o grija fata de el… Poate si prin prisma ca acea carte m-a determinat sa fac ceea ce fac, am simtit ca este de datoria mea ca eu sa-l ajut pe acest om.”

Coincidenta face ca acum, cind isi ia din nou cu totul viata in miini si porneste de la capat, sa se intoarca – la fel ca in adolescenta – la vremurile de demult ale teatrului si divertismentului romanesc: a primit de la Dan Mihaescu textele tuturor productiilor de televiziune la care acesta a lucrat, originalul cupletelor spuse de Toma Caragiu, Dem Radulescu. O comoara cu o valoare emotionala imensa pe care Mihai Bendeac o cerceteaza fila cu fila – dintr-un maldar imens – zi si noapte.

Se va incarca de acolo cu parte din energia pe care lumea i-o considera nebunie: intrasingenta fata de ceea ce inseamna a fi performer indiferent de virsta si va spune si mai patimas „showbiz-ul nu e azil de caritate. Nu ma intereseaza ce maninca oamenii din industrie daca nu-si fac treaba bine. Cel care plateste bilet ca sa ne vada e important.”

***

S-a oferit sa ma duca acasa cu masina dupa ce-am terminat interviul. Am intrat in panica: nu era bine nici sa accept, dar nici nu se cuvenea sa-l refuz.
– Mi-e frica sa nu apar in revistele de scandal.

Am ezitat stiind ca in masina lui eram expusa tuturor privirilor. A-nceput sa rida, in timp ce-si cauta cheile.
– De asta nu pot sa fiu sigur.

Pe drum am insistat asupra obsesiei pentru perfectiune, sugerindu-i ca pune prea multa presiune pe el si ca isi face cumva rau.

– Dar tu crezi ca se poate altfel? Eu nu cred ca poti sa reusesti altfel. N-as suporta sa-i dezamagesc, mi-a replicat calm, tehnic ca si cum n-ar fi vorbit despre el.

– Dar si daca gresesti o data e uman; cei care te plac, o sa te placa oricum.

– Uita-te la Bute: era un erou si acum, dupa 14 minute de meci, il uraste toata lumea.

– Si n-ai putea sa traiesti stiind ca nu te iubesc oamenii? Nu e mai important ce stii tu sa faci? Si cum stii ca esti?

A oftat. Eram la stop si un domn, din dreapta, se uita la masina lui spectaculoasa.

– Asa cum ma stiu, un esec mare ma poate duce catre sinucidere. Dar nu ma gindesc la asta pentru ca e datoria mea sa nu dezamagesc. Daca ala la circ se leaga la ochi in fiecare seara si da cu cutitele la doi milimetri de nevasta-sa si nu greseste, inseamna ca se poate. Daca Esca e perfecta in fiecare seara, inseamna ca se poate. E de datoria mea sa descopar acel sistem prin care sa nu mai fac greseli.”

Apoi, si-a coborit vocea, care-a devenit calda, ca si cum ar fi vorbit doar pentru el, fara vreun jurnalist prin preajma.

„Aveam cam 8 ani cind am fost la Teatrul de Comedie – mama si tata m-au luat la spectacole de pe la 3 ani – si s-a intimplat sa avem bilete in primul rind. A fost un moment in care actorii se certau pentru o punga cu bani pe care au aruncat-o in sus. O moneda a cazut printre scinduri si-a inceput sa o ia la vale catre sala. Niciun spectator nu se mai uita la moneda aia, doar eu o vedeam cum vine – ca intr-un relanti. Imi tineam respiratia: se rostogolea o data si inca o data, apropiindu-se tot mai mult de marginea scenei. A cazut la picioarele mele. N-am ridicat-o, am asteptat pauza. Si cind am luat-o in mina… tin minte si acum senzatia… era ca si cum atingeam ceva magic. Era ceva ce coborise de pe scena.”

A zis „magic” in soapta, iar „scena” ca si cum era cel mai important lucru din lume. Si-a schimbat brusc discutia; „Unde la Universitate stai?”

Am coborit din masina gindindu-ma la cine e, de fapt, Mihai Bendeac. Poate ca se regaseste cel mai bine in cuvintele lui Ion Baiesu din „O carte despre Toma Caragiu”:

„Era in el ceva diabolic, o intelegere chinuitor de lucida a tragicomediei umane. Cuceritor in societate, nu avea genul zglobiu al simpaticilor de profesie. Spiritual, nu glumet, malitios, nu zeflemist, depista cu un instinct exceptional ridicolul, derizoriul si nu era confortabil sa intre cineva in raza laser a umorului sau. In viata, ca si pe scena, nu i se potriveau termeni ca nostim, amuzant, agreabil. (…) facea teatru cu aceeasi inversunare generoasa pe care o punea, cred, si-n iubire. Fiindca era, de fapt, un mare sentimental.”

Doar ca Bendeac e (la) prezent.

P.S. Filmul lui preferat, din toate timpurile, e La vita e bella.

fotografii Antena 1 si din arhiva personala Mihai Bendeac

carticaut o CARTE

caut o CARTE

voi termina curind doua proiecte mari si vreau sa ma curat de ele

as vrea sa citesc o carte care sa lase urme . cum a fost Copilul umbra a lui Thomese. sau Didion a mea draga cu The year of magical thinking.

dar nu (neaparat) despre moarte cum sunt astea doua. poate sa fie proza sau poezie. poate sa fie orice.

cum a fost biografia lui Agassi, sau interviurile cu Pacino.

caut o CARTE.

ce mi-ati recomanda?

comentati aici pe blog, ca sa pot aduna toate parerile si sa caut cartile:)

sponge-bob-1 (1)cadou pentru increderea de sine

cadou pentru increderea de sine

cind eram mica, fotografiile de vacanta erau ceva magic. pe vremea aceea se faceau pe film si era un proces intre chin si ritual pina asezam frumos, in albume de carton, amintirile de vacanta.

un film avea 36 de pozitii, asa ca fiecare cadru conta. trebuia, deci, sa fii responsabil cind stateai la poza, sa zimbesti larg si – mai ceva ca un manechin profesionist – sa nu care cumva sa clipesti sau te uiti in alta parte. si chiar daca tu iti faceai treaba ca un model care cistiga milioane de euro, tot nu se stia daca fotografia era buna. poate ca nu era bun filmul, poate ti-l stricau la developat. sau poate nu era fotograful talentat (noi nu aveam cum sa zicem asta, cel mai adesea facea poze tata – cum sa fie el mai putin talentat?!)
nu era deci nicio placere sa stai la poze.

copiii prietenilor mei, nascuti in epoca digitala, isi fac fotografii cu telefonul, au imagini – filmate! – de la primul pampers si sunt mult mai relaxati. zimbesc la orice aparat de fotografiat, nu au stresul propriei imagini in fata aparatului de fotografiat: pentru ei, de cind s-au nascut, a existat si tasta delete care a facut ca lumea din imagini sa fie aproape de perfectiune mereu.

n-ai zice, dar aparatul de fotografiat iti spune multe despre un copil. si-l ajuta sa se educe, pentru ca invata sa se relaxeze in public, sa primeasca evaluarea publica a imaginii, prin joaca.

de asta cred ca daca vreti sa le faceti un cadou copiilor vostri in vara asta, ar fi frumos sa le luati un aparat de fotografiat. va fi ca si cum le luati o jucarie cu care-si vor pastra amintiri din vacanta, dar de fapt veti lucra – pe dinauntru – la imaginea lor de sine.

in magazinele Germanos gasiti doua aparate foto special create pentru cei mici.


pentru fetite, camera Hello Kitty – rezistenta la apa, insotita de o casca subacvatica -, pentru baieti SpongeBob – cu slot pentru card SD. ambele au autodeclansator si stabilizator de imagine, ambele pot fi conectate la computer.

Hello Kitty costa 199 lei, iar SpongeBob 159 lei

2667
catalin 2Sa mai blocam o strada!

Sa mai blocam o strada!

Text de Catalin Anchidin

*

Am început cu Arthur Verona, am continuat cu Mătăsari și mă gândesc că dacă ne mai zbatem un pic se mai pot bloca și alte străzi.

E al doilea weekend în care mi-a plăcut, al naibii de mult, să mă pierd în mulțime. Prima oară a fost la Street Delivery, un eveniment intrat deja în agenda “consumatorului” de evenimente „urbane” din București.
Ajuns la cea de-a șaptea ediție, Street Delivery a arătat anul acesta ca un produs matur, mult mai bine închegat cu proiecte mult mai coerente și mult mai bine implementate.

Street Delivery a scos din casă mii de bucureșteni, chiar dacă nu toți cei prezenți păreau să înțeleagă “care e faza”.
Oricum, dacă treceai prin centru aveai senzația că Vama Veche s-a mutat pe Arthur Verona. Concerte mișto, oameni frumoși, atmosferă de vacanță- ce puteai să îți dorești mai mult într-un București canicular, prăfuit și agitat, decât să ieși “în stradă” să te bucuri alături de “ai tăi”, să protestezi alături de ei față de situația ICR sau față de proiectul Roșia Montană sau să susții cauze unele mai motivate decât altele.

Weekend-ul ăsta am ajuns pe Mătăsari. A fost cea de-a doua ediție a festivalului “Femei pe Mătăsari”, care mi-a adus aminte de primele ediții Street Delivery. Pe Mătăsari în schimb este fascinant să vezi cum tinerii se amestecă cu locuitorii din cartier, cum vecinii se uită de peste gard la ce se întâmplă pe strada lor, cum o stradă care deși este cunoscută pentru alte “calități” prinde dintr-o dată și o altfel de viață decât cea de noapte.

După două weekend-uri de evenimente stradale urbane mă întreb pe ce stradă ieșim săptămâna viitoare?

***

Catalin Anchidin este  Special Events Coordonator Parada Film, Corporate Relations Manager NexT FILM FESTIVAL

1679
ioana enacheCand imbini placutul cu frumosul

Cand imbini placutul cu frumosul

text de Sorana Savu

Oamenii care fac exact ceea ce le place se găsesc greu, cu atât mai puțin oamenii care fac asta la tinerețe. Ioana Enache se numără printre asemenea fericiți, care și-au găsit ocupația îmbinând plăcutul cu frumosul. Eu am găsit-o pe ea – unde altundeva decât pe FaceBook – pe când admiram o poză cu un colier superb din agate și perle. Am descoperit ulterior că ea îl crease și ne-am întâlnit să o cunosc și să-i văd toate colecțiile.

Ioana a terminat Facultatea de Arhitectură, a cochetat cu pictura pe pânză în ulei, dar în cele din urmă s-a îndreptat către designul de bijuterie. Asta a însemnat un nou set de cursuri, de data asta ale Școlii de Bijuterie Contemporană Assamblage, sub îndrumarea lui David Sandu.

Primele creații – care rămân, dacă mă întrebați pe mine, cele mai spectaculoase – au fost colierele în combinații de pietre semiprețioase și perle de cultură, și panglici, și mici accesorii vintage. Ioana le-a numit Statement – așa și sunt, un singur colier fiind bijuteria necesară și suficientă pentru a face spectacol dintr-o ținută de zi sau de seară, după cum aveți nevoie sau chef.

Colecția nouă a Ioanei se cheamă Daring și aduce în lumina reflectoarelor coralul, un material glorios valorificat în perioada Art Nouveau/ Art Deco (ați reținut, probabil, din ce am mai povestit aici, că asta e perioada mea favorită). Coralul Ioanei e mai puțin lucrat, dar nu mai puțin versatil și decorativ.

Ioana are câte o poveste pentru fiecare colier – dacă o întâlniți, în mediul real sau virtual, căutați să descoperiți și poveștile. Cine știe, poate veți sfârși prin a le purta – și ce poate să vă vină mai bine la gât sau pe mână decât o poveste?

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

2050
irina movilazimbeste, oamenii vor avea mai multa incredere in tine

zimbeste, oamenii vor avea mai multa incredere in tine

acum doua saptamini am primit o invitatie la piesa O noapte furtunoasa, de la TNB si ca sa fiu convinsa sa merg mi s-a spus ca-l vad pe Dan Puric.

am fost, Puric a fost cel mai bun lucru din toata montarea (ca stare, energie si cum si-a dus rolul, Rica Venturiano, constant toata piesa – chiar daca a “tras” putin cam mult la public lungind niste momente mai mult decit mi-ar fi placut mie sa fie), dar altceva m-a impresionat la piesa aceea.

nu o mai vazusem de multa vreme pe Irina Movila (o Veta buna si energica, amuzanta, care-i domina pe toti cu prezenta sa, ceea ce era perfect pt rol) si m-a impresionat efortul ei de a tine ritmul unei partituri uneori prea plina de gesturi.

pe durata piesei, am vazut-o de citeva ori transpirind siroaie, poate si pentru ca are mult text pe linga tumbele pe care trebuia sa le faca pe scena ( e o montare care se vrea bulevardiera, dar nu e dusa pina la capat in directia asta), dar cel mai tare m-a impresionat la aplauze.

era evident obosita, fata ei spunea prin orice muschi “nu mai pot”, dar cind a ajuns la aplauze in fata, la rampa, si-a afisat cel mai proaspat zimbet. dintr-o data, ca si cum si-ar fi pus o masca.

desigur, parte din antrenamentul de actrita, dar tot m-a impresionat detaliul asta.

***

invitatia am primit-o ca parte dintr-o campanie pentru un tratament de albire a dintilor, Pearl Drops, dar sunt absolut sigura ca organizatorii nu asta au vrut sa vad. ci sa ma bucur de o comedie romaneasca

in invitatia pe care mi-o trimisesera scrie “96% dintre adulti cred ca zimbetul face o persoana sa fie mai atragatoare. cind zimbim, ne simtim mai fericiti.”

eu ma gindeam in timp ce vedeam zimbetul care masca efortul Irinei Movila “zimbeste, oamenii vor avea mai multa incredere in tine”.

***
P.S. cu tot respectul, piesa nu este “reper pentru montarile lui Caragiale” cum au spus criticii citati pe site-ul TNB. e o parere de spectator care a vazut si (mult) mai bine. mi-ar fi placut sa vad piesa fara Mircea Rusu in rolul unui Jupin Dumitrache care iubeste mult prea mult aplauzele si cu Medeea Marinescu in rolul Zitei (am vazut-o pe Ileana Olteanu).

2597
jurnalisminfidelitati. am zis gata. asta a fost.

infidelitati. am zis gata. asta a fost.

in dimineata aceasta , pentru a nu stiu cita oara, am trait momentul acela cind munca mea de mai bine de 2 saptamini s-a incheiat.

nu stiu daca stiti senzatia.

stai ore in sir printre cuvintele unui personaj, le asculti la nesfirsit incercind sa faci distanta intre cuvinte ca sa poti sa-ti bagi capul sau sufletul. sa stii ce e dincolo.

scrii si rescrii incercind ca prin vorbele care dau informatia de baza sa spui lucruri pe care oamenii sa le simta si abia apoi sa le inteleaga. cuvinte simple in ton minimalist.

te culci si te trezesti cu aceleasi ginduri: cum rezolv problema aia? – care problema e cel mai adesea despre unde gasesti loc pentru o informatie in plus, unde pui o secventa cinematografica ca sa cresti tensiunea sau… ce mai tai, pentru ca intotdeauna trebuie sa renunti.

astazi de dimineata a fost momentul la care am zis gata. asta a fost.

textul a plecat la editor care-l va citi cu mintea clara si rece si care va face observatii uneori dureroase (renunta la asta, nu se intelege aici, despre ce e asta? etc etc) si, peste citeva zile dupa ce vor fi facute ajustarile, va fi public.

il veti citi sau nu. il veti parcurge in viteza sau va veti opri la detalii.
in oricare situatie, eu nu voi mai avea nimic de spus.

eu sunt pe cale sa ma despart de un personaj cu care am trait in ultimele doua saptamini ca sa ma uit in jur sa-mi caut altul.

e ceva infidelitate in meseria asta:)

1739
stepacind nu mai exista cale de mijloc

cind nu mai exista cale de mijloc

pentru adrian nastase nu mai exista cale de mijloc.

imaginati-va ce va fi peste 2 ani (8 luni etc) cind va iesi din puscarie.
un fost demnitar care a fost inchis si care a ratat o tentativa de sinucidere. nu va exista intilnire cu presa la care sa nu fie intrebat despre momentul tentativei de sinucidere. va fi o urma mai prezenta in viata sa decit cicatricile pe care le va putea ascunde dupa gulerul camasilor.

a incercat sa se sinucida din orgoliu si din dorinta de a pastra controlul propriei imagini ( o forma de demnitate in reperele domniei sale), dar cind va iesi din penitenciar toate astea se vor fi dus.

in urmatorul an, fie va fi martirizat si va (re)ajunge unul din marii conducatori ai tarii (are inteligenta si orice altceva necesare pentru asta), fie va fi nimeni. iar atunci, cind va fi zero, nimeni, fiind constient ca are toate datele sa fie mult mai sus, orgoliul il va chinui si mai tare.

e ca intr-un roman rusesc. (ca tot vine dintr-o educatie comunista.)

intimplarea de zilele astea, dincolo de semnificatiile politice si juridice, are un tragism teribil.

3410
Best_Fest_2012_01hai cu mine la Bestfest

hai cu mine la Bestfest

sa o luam asa: mai sunt 2 saptamini pina incepe bestfestul si e un eveniment pe care n-ar trebui sa-l ratati.

daca din motive care mai de care mai diverse nu v-ati luat inca bilete, am de daruit 4 invitatii full – pentru cele 3 zile de festival.

si nu doar invitatiile vin in pachetul asta, pentru ca e gasca mare.

avem 10 bloggeri care isi iau cititorii simpatici la concerte -> asta inseamna muulta distractie, dar si ceva networking

avem niste tricouri speciale pe care le primim personalizate -> ca sa ne mindrim ca apartinem celei mai cool gasti de la concerte.

avem ceva surprize -> daca-s surprize nu le spunem, le descoperim la fata locului; un singur hint va dau: toata distractia e asigurata de Vodafone – care e si partener al festivalului:)

buuuun, ce trebuie sa faceti?

sa-mi spuneti de ce vreti sa mergeti la Bestfest intr-un comentariu. pe 28 alegem cistigatorii (care ne vor spune masurile la tricou pe mail:) ) si apoi ne vom distra tare.

start joc!

p.s. stiu ca nu va intereseaza f tare, dar eu abia astept sa vad garbage:)

mai sunt in distractia asta Andressa, Simona Tache, Piticu, Vlad Petreanu, Cabral, Alex Radescu, Radu Dumitru, Manafu si Zoso .

muzeul-copilariei-lucruri-mici-pentru-nevoi-mari-la-mtrAmintiri din copilarie partea a doua

Amintiri din copilarie partea a doua

text de Noemi Revnic

Pentru ca suntem in plin iunie, revin cu cateva amintiri dragi din copilaria mea. Am crescut la casa cu gradina mare, cu tufe de bujori, un liliac alb, nuci, visini si ciresi. Familia mea ocupa intregul etaj al casei in stil brancovenesc de pe strada 11 Iunie din orasul Campina. Parintii tatalui meu si mamaie, matusa lui, s-au mutat acolo dupa ce un bombardament le-a distrus casa. Dupa odioasa nationalizare, au ramas acolo iar la parter, proprietarii initiali, familia Pandrea, buni prieteni cu ai mei, au trebuit sa se restranga si o parte din camere au fost ocupate de familia Chebici si de nenea Valentin si tanti Marioara, doi ardeleni autentici care adorau sa aiba grija de gradina si cresteau pui si gaini (o data am imbatat puii cu visine din visinata).

Eram alintata casei. In perioada mea supraponderala care a durat pana prin clasa a VII-a, la noi in casa s-a sistat coacerea de prajituri dar asta nu a fost o problema pentru mine. Imi incepeam turul de onoare cu Doamna Marioara, care imi pregatea ficatei de pui in unt cu garnitura de cartofi la cuptor. Textul era: “Si ce i-ati mai pregatit de mancare Domnului Valentin?” Desertul il serveam la Doamna Chebici, care pregatea cea mai buna papara din lume. Sambata aveam “brunch” cu nenea Valentin – lapte cald, cu miez de paine dulce inmuiat. Evident ca ai mei stiau tot, pentru ca li se dadea raportul. Cred ca se amuzau copios.

Partenerul meu de joaca preferat era Marius Mera, mezinul unei familii cumsecade de ardeleni, singurul baiat (surorile lui erau mult mai mari si se imbracau foarte cool). Cu Marius ma jucam cu papusile si il puneam sa se plimbe cu caruciorul in timp ce eu “mergeam la coafor”. La scoala ne jucam in pauza de-a familiile regale si ale presedintilor. Eu eram Nancy Reagan iar Nadia Valeanu, prietena mea din copilarie (actuala Pop si avocata de succes, e geniala la categoria divorturi, toata lumea iese fericita din sala de judecata) era Regina Angliei. Pana intr-o zi cand Doamna Cartianu, invatatoarea, i-a chemat pe parintii nostri la scoala si i-a rugat sa fie mai atenti cu ascultatul la Europa Libera, pentru ca noi eram foarte incantate de povestile ascultate la aparatul Gloria.

Fiecare dintre noi are amintiri dragi din copilarie, sau cel putin ar trebui sa aiba. Va recomand cea de-a treia expozitie dedicată Muzeului Copilăriei de la MTR, “Lucruri mici pentru nevoi mari”, care se desfasoara in sala Irina Nicolau pana in 15 iulie. Programul de vizita este de marti si pana duminica intre 10:00 si 18:00 iar intrarea este libera.

Foto: impreuna cu Claudiu (fiul cel mare al Dorinei Mihaescu, prietena si colega mamei de la Casa Pionierilor. Claudiu este actualmente medic, casatorit + 3 copii simpatici), la repetitia dansului Charleston, inainte de un spectacol (cred ca se intampla prin anul 1977, aveam vreo 5 ani). Eram la cercul de balet si dans modern al mamei, care tot spera ca voi slabi intr-o buna zi. Nea Nae, profesorul de la cercul foto a simtit nevoia sa faca un trucaj fotografic cu o Noemi grasutza si dublata pe deasupra.

Pe curand, va doresc un weekend minunat, cu intamplari frumoase!

***

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1737
how tohow to … telefoane…pt blonde si nu numai

how to … telefoane…pt blonde si nu numai

vodafone a lansat pa pagina sa o serie de tutoriale in care ultilizatorii retelei invata lucruri utile intr-o maniera amuzanta. eu m-am regasit in multe situatii dintre ele, pentru ca sunt varza varza la tot ceea ce inseamna tehnica.

la unele dintre probleme am aflat acum raspunsul. de exemplu, cum se seteaza roaming-ul. puteam sa jur ca nu-l poti aranja tu. eu am executat asta cu telefon in centrala si cineva simpatic de acolo mi-a setat ce trebuia.

***
bine, eu imi imaginez ca in centrala vodafone (sunt client din prima saptamina de viata a lui connex in romania ) exista un folder cu numele meu, folder de unde mai scot cite o inregistrare cind vor sa se distreze.
de exemplu, mi-au trimis acum ceva vreme un nou stick de internet. mai performant, mai nu stiu ce. imi schimbasera si abonamentul cu unul mai eficient ( i-am crezut pe cuvint, plateam mai putin, consumam mai mult), deci totul parea minunat.

numai ca atunci cind a venit noul stick prin posta, m-am grabit sa-l pun in computer si nu facea nimik.
m-am invartit pe linga computer vreo jumatate de ora, dupa care nervoasa – cu o falca in cer si una in pamint – am sunat in centrala spunindu-mi of-ul: nu merge si nu merge, mi-ati dat unul stricat.

iar domnul din partea cealalta a telefonului m-a intrebat:
i-ati pus sim-ul?

eu plina de uimire:
merge cu sim????

asta-s eu in relatie cu tehnica telefoniei mobile.

***
iata cum se seteaza roaming-ul…

m-am uitat la tutorialul acesta despre roamning ( f potrivit cu mine pt ca ma tot plimb cu treaba), dar si pe cel cu dilemele din facturi si dupa citeva minute mi-am dat seama ca ar mai trebui sa faca un alt tutorial: cum sa -ti resetezi contul myvodafone cind nu mai stii parola si nici nu mai ai adresa de mail cu care te-ai inscris.

tot eu ma aflu si in aceasta situatie. stiu. sunt minunata cind e vorba de tehnica.

puteti vedea toate tutorialele vodafone (se tot adauga zilnic noi si noi explicatii, plus ca puteti sugera ce How to sa se faca) fie pe pagina vodafone, fie pe un canal specializat youtube.

1699
picsay-1340265045in copilarie faceam interviuri cu inorogi

in copilarie faceam interviuri cu inorogi

de intii iunie cei de la reconcept.ro mi-au cerut o fotografie din copilarie de care sunt nemultumita si pe care ei sa o retuseze recreeze in felul lor.

le-am trimis o fotografie in care sunt frumusica (orgoliul ce sa-i faci), dar in care am niste picioare ca niste butoiase care se revarsa peste sosete. le-am zis ca asta e marea mea suparare, iar ei au trecut la treaba

am primit ieri un tablou cu cele doua ipostaze

si-am analizat in detaliu noua mea ipostaza: am faimosul tricou cu “tot ce e pe mine e cumparat online” – doar ca pe vremea aia in Ro erau calculatoare cu cartele , am un microfon si fac un interviu cu un Inorog, care e fan bazavan.ro:)
nu stiu inca ce cauta paunul ala acolo, dar picioarele mele sunt muuult mai suple si mai frumoase in colantii aceia violeti.

intimplarea m-a facut sa ma gindesc sa scriu o poveste pt copii despre ce interviu am facut cu inorogul si cum l-am intilnit, dar voi face asta zilele viitoare; acum scriu la un story lung si greu care sper sa va placa pentru ca arata un alt chip al unui actor pe care-l iubiti multi dintre voi. story-ul la care lucrez va fi online la inceputul saptaminii viitoare

au mai trecut prin acest proiect al copilariei retusate in photoshop, Simona Tache si Lucian Mindruta. detalii aici

multumesc mult artistului care mi-a recreat copilaria. stiu ca a muncit mult la povestea mea. multumesc

**
RE concept este platforma Coca Cola de responsabilitate socială şi promisiunea că va REgenera resursele pentru un mediu mai curat şi va REda comunităţilor în care isi desfăşurăm activitatea şansa unei dezvoltări durabile. O lume mai bună începe cu RE. De aceea, REciclăm, REconstruim, REconsiderăm, REdesenăm, REacţionăm, RE..

1630
nahaharbordiner2casute din copaci

casute din copaci

in copilarie am rivnit la o casuta in copac, dar se pare ca nu am fost singura.

in Japonia exista un restaurant in copac: Naha Harbor Dinner, amplasat in Banyan Town shopping center din Okinawa.

in Ghent (belgia), artistul Benjamin Verdonck a construit o casuta intr-un copac, imitind arhitectura zonei; casa e amplasata in fata unui club de pensionari si imita arhitectura ei:)

si uita inca doua casute construite in padure de data asta

design Jack Baum

design Robert Harvey Oshatz

3489
stadioncum sa treci fericita peste o vara cu mult sport

cum sa treci fericita peste o vara cu mult sport

vara asta nu doar ca ne topim de cald, dar ne si scufundam in sport pentru ca avem Campionatul European de Fotbal si Olimpiada. nu ne ajuta la caldura, dar daca cistiga preferatii nostri capatam si noi mai multa incredere, ne simtim si noi (mai) invingatori. victorie prin procura:)

mai peste o luna jumate o sa vina si vremea noastra pt ca o sa se uitam la gimnastica si inot sincron (astea sunt cu fete in competitie), poate si sarituri in apa (cum arata baietii aia in chiloti de baie , vai vai vai) si ceva atletism; ei se uita deja la fotbal, o sa urmeze judo, scrima, fotbal, atletism, fotbal.

*
nu simt si nici nu ma deranjeaza cantitatea enorma de fotbal din zilele astea si nu ma simt ca si cum as fi fost neglijata, iata de ce…

am mers o singura data la meci (gasca mea vede meciurile in cadru organizat pe un ecran cit o garsoniera), am fost o minunata insotitoare de bord desi tocmai ma intorsesem de la TIFF si eram cam obosita: am povestit despre ce poti vedea in tarile echipelor de pe teren. unde sunt outlet-urile si restaurantele cu mincaruri minunate.

am vazut Spania Italia si, cum a fost 1-1, n-a fost nicio tragedie.

dar am rezolvat eu situatia povestindu-le cum la Milano, acum 2 luni, un taximetrist mi-a spus ca era prieten cu varul fotbalistului care facuse atac de cord pe teren si care era suparat, varul ca fotbalistul a murit, ca pentru a face fata la avalansa de meciuri, toti fotbalistii italieni se dopeaza.

s-a pornit o polemica uriasa si mi-am zis ca e muuult mai bine sa fac altceva decit sa merg sa vad meciurile.

cum lucrez la un articol lung care-mi da multa bataie de cap, am preferat sa stau acasa . dar si cit sa scrii?! ca mai sunt inca sferturi, semifinale, finala.

ce-am facut eu cit au fost meciurile?
– m-am plimbat prin magazine
– m-am dus la film ( vineri e un suuuuper film, va iau cu mine la premiera – fac concurs miine, o sa vedeti)
– am fost la masaj ((m-as fi dus si la coafor, dar meciurile sunt la ore la care se inchid coaforurile:( )
– am stat pe terasa mea preferata cu doua prietene si-am aflat si rezultatele meciurilor, deci n-am parut cazute din luna.

***
ce vreau sa spun e ca mi se pare o falsa problema asta cu neglijatul in timpul meciurilor si plictisul femeilor cind e cine stie ce competitie sportiva. nici gind: gasim solutii foarte creative sa ne distram. un om inteligent (si femeia e tot om, da??) nu se va plictisi niciodata pentru ca va sti sa se bucure de ce vede in orice situatie.

iar neglijatul in cuplu apare si fara sa fie nevoie de un pretext ca fotbalul. dar apare pentru ca, la fel ca in sport, nu esti o echipa. tine cumva si de ce faci tu, de cit de buna colega de echipa esti, cit de atenta , cit de “supportive”. tine si de ingredientele pe care le aduci tu in cuplu.

smekeria mea cind simt ca nu sunt bagata suficient in seama? fac un cadou, nu-l cer. pentru ca oamenii sunt ca oglinzile, reflecta ceea ce primesc.

***
articolul e inspirat de intiativa Avon pe perioada acestor multor competitii sportive:AVON MEN- Championship Collection. Cand ii cumperi ceva lui, primesti si tu ceva. aici gasesti produsele din promotie, inclusiv cadourile pentru tine:)

Daca vrei sa fii suporter al suporterilor CE, mergi pe pagina de Facebook a initiativei Avon.

1734
vanguardia-magazine-campaignpoliticieni goi goluti

politicieni goi goluti

noua campanie de promovare a ziarului Vanguardia din spania se numeste Desnuda = adevarul gol golut si este ilustrata cu reclame in care politicieni importanti sunt goi goluti

Advertising Agency: Delta, Quito, Ecuador
Creative Director: Pablo Mayoral
Art Directors / Copywriters: Marcelo Calderón, Oswaldo Terreros

2770
apple_ipad_2Cartea de pe noptiera

Cartea de pe noptiera

text de Sorana Savu

Am iPad de un an – argumentul suprem pentru care l-am cumpărat a fost acela că pot să-mi car pe el toate cărțile pe oriunde m-aș duce, fără să trebuiască să plătesc bagaj extra (cum mi s-a întâmplat de câteva ori). Vă scriu despre el pentru că, după un an în care mi-a schimbat puțin câte puțin viața, am tras linie și am constatat că, puțin câte puțin s-a făcut foarte mult. Dar să vă explic ce și cum.

Când m-am mutat acasă, am dedicat un spațiu enorm (credeam eu) bibliotecilor. În doi ani, ele s-au umplut cu cărți și CD-uri. Asta s-a întâmplat anul trecut. De atunci, mi-am mai cumpărat 2 (două) cărți și 2 (două) CD-uri, dintre care unul special ca să iau și autograf de la trupă.

Citeam oricum destul de mult în engleză, dar acum citesc numai în engleză. Practic, singura carte în română pe care am citit-o în ultimele 12 luni e un volum de amintiri ale lui Zoe Cămărășescu, pe care l-am primit.

Ajungeam să citesc 2-3 cărți odată pentru că aveam una acasă, una la birou, una sau mai multe în vacanță. Acum le citesc secvențial, le am pe toate cu mine, oriunde, oricând. Drept pentru care și citesc mult mai mult.

Șocul cel mai mare a fost când am terminat un prim volum dintr-o trilogie, în print, și am constatat cu neplăcere, în miez de noapte, că-mi lipsește volumul al doilea. În traducere n-aveam de unde să-l iau noaptea, așa că am descărcat toată trilogia în două minute de pe amazon.com/kindle. A fost primul moment de wow.

Un alt șoc a fost biografia lui Steve Jobs pe care, pe iPad, am putut să o citesc la câteva minute de la lansarea mondială. E genul de carte despre care îți vine să vorbești cu toată lumea. Așa am descoperit funcția “share” pe FB, pentru citate. Alt wow!

Un al treilea șoc a venit când o colegă m-a rugat să-i împrumut o carte pe care o iubesc mult și pe care o aveam în print. Nu era vina ei, i-am explicat, dar am pierdut în timp atâtea cărți – fix alea la care țineam cel mai tare – încât am fost necooperantă. DAR – am găsit-o urgent pe Kindle store și i-am trimis-o pe mail, cadou. Alt wow, și pentru mine și pentru ea.

Găsesc un autor care-mi place, am acces instant la tot ce a scris. Pentru un copil care a citit în franceză doar volumul al doilea din “Contele de Monte Cristo” pentru că numai pe acela îl avea în bibliotecă, nu știți cât de mult înseamnă asta…
Și apoi mai e muzica – încărcat cu toate cărțile pe care mi le-am dorit în ultimul an și toată muzica pe care mi-am cules-o în ultimii 15, cred că e ușor de ghicit cu ce obiect aș vrea să fiu lăsată pe o insulă pustie. Numai să aibă curent electric și wi-fi gratuit!

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1636
icrce invat din ceea ce i se intimpla ICR-ului

ce invat din ceea ce i se intimpla ICR-ului

Guvernul a dat o hotarire de urgenta prin care Institutul Cultural Roman trece de la Presedintie la Senat, intelectualii romani protesteaza pe unde pot in fata acestei decizii (conferinta de presa, mult online, ba si ceva street delivery), televiziunile nu arata deloc si tabara pro ICR si nici nu vorbesc despre rezultatele institutului, guvernul tace si face mai departe nedreptati din ura.

ce am invatat din aceste citeva zile de la hotarirea de urgenta a Guvernului?

ca puterea PSD-PNL e orbita de ura, ca e la fel ca  Basescu cind il facea las pe Regele Mihai , mintind doar pentru ca voia sa iasa el in fata. (acum un an mi-a fost (din nou) rusine cu presedintele asta cu care ne-am pricopsit).

ca puterea PSD -PNL  e la fel ca Roberta Anastase care se uita in ochii tai si minte senin “o nu, n-ati vazut bine. nu erau 82 de oameni erau 200, eu anunt ce numara responsabilul de sedinta” (in zilele alea nesimtirea domniei sale m-a lovit profund in valorile mele de baza)

ca-si pregateste si insceneaza scandaluri dupa cel mai corect tipar comunisto securistic. m-am intrebat de multe ori de ce a aparut acum citiva ani aiuristicul scandal ponei roz, care nu avea baza pentru un scandal dar care a fost umflat cu pompa. nimeni n-a mai spus de atunci incoace la televiziunea care a facut scandalul, ca artistul cu “poneiul roz” a fost contactat de o scenografa si a lucrat la un spectacol care a primit premiul Tony pentru scenografie. in america. dupa juriile lor.

zilele astea am inteles la ce a fost bun acel scandal: celor care au pareri pro ICR li se opun cei care stiu doar despre scandalul poneiul roz, iar lupta ideologica in spatiul public ajunge in citeva clipe la ura. pentru ca asta a fost mesajul transmis prin tv.

ca manipularea e la nivel de securitate a anilor ’80. nicio televiziune n-a chemat echipa ICR sa o intrebe despre rezultate, proiecte etc. tot asa cum marile televiziuni au trecut in viteza peste 13-15 iunie si comemorarea Pietei Universitatii, ca sa nu ne mai aducem aminte de Iliescu si multumirile catre minerii care i-au batut crunt pe cei care pareau ceva mai spalati si mai educati. pentru ca daca ne aducem aminte s-ar putea sa nu-i mai votam peste citeva luni.

ca daca ai pareri politice vehemente esti inlaturat cind se schimba puterea, oricit de profesionist ai fi. asa ca e mai bine sa fii o meduza, sa stai lipita de o planta in culoarea marii si sa nu te faci remarcata cu nimic. ca sa traiesti linistit pastrindu-ti locul de munca. (nu va suna si asta a comunism?)

ca n-o sa iasa nimeni in strada, ca la demisia dlui Arafat, pentru ca nu e o problema de viata si de moarte… desi pe termen lung e o chestiune care ne va afecta profund. iar pe lipsa de reactie a unor oameni mai obisnuiti cu cartile decit cu urletele, se bazeaza si guvernul dlui Ponta care probabil isi spune “lasa ca o sa le treaca repede”. plus ca pe cei care se opun acum nu-i poate cumpara nimeni cu 50 ron si o felie de pizza cum se intimpla asta iarna cu cei care veneau la universitate la 18.30 la timp pentru transmisiile de la tv.

ca societatea civila e sublima, dar lipseste cu desavirsire, iar noi ne-am intors in timp la inceputul anilor 2000, in timpul guvernarii Nastase. cei care acuzau reinstaurarea dictaturii sunt pe punctul de a o pune in practica, cu acordul tacit al societatii civile prea grijulie sa nu fie taxata ca basista daca isi exprima dezacordul macar si pe chestiuni punctuale.

zilele astea am invatat ca nu conteaza deloc ce rezultate ai in meseria ta, in romania – cind se schimba puterea – vine unul caruia i se pare ca l-ai jignit (pentru ca are un orgoliu prea mare ca sa accepte orice critica) si te da la o parte. ca traim in tara “ba pe a ma-tii.” ca suntem mintiti zilnic la televizor. ca traim ca pe vremea lui ceausescu, doar ca avem ceva mai multa mincare si apa calda (si iluzia ca spunem ce vrem; oricum ne-o furam tare dupa aia)

am scris cu o zi inainte de ordonanta de urgenta a guvernului despre cum raportarea oamenilor lui Ponta si Antonescu la ICR va fi criterul cu care-mi vor obtine votul (veneam de la TIFF; erau acolo, la invitatia ICR unii dintre cei mai grei oameni din industria cinematografului independent american). n-aveam niciun indiciu ca pregatesc o asemenea mirsavie, dar era pentru mine un barometru pe care stiu sa-l citesc in caz ca incepeau sa se miste acele lui.

acele s-au miscat si, in ziua in care a aparut ordonanta de urgenta (care urgenta? ce ceva ii deranja atit de tare?), le-am dat mesaje prietenilor mei aflati la burse in strainatate “sa nu va prind ca va mai intoarceti in tara”.

*

dar mi-ar placea foarte tare sa ne unim, sa iesim in strada si sa cerem renuntarea la aceasta ordonanta de urgenta. e vorba de un semnal ca “nu puteti face chiar tot ce vreti voi”, ca ne-am saturat de “ba pe a ma-tii”, ca vrem sa se construiasca nu sa se demoleze ceea ce functioneaza.

***

aici ce spun oameni mari de cultura (din alte tari) despre activitatea ICR .

aici ce spune Le Parisien despre cazul ICR, dupa o relatare AFP, preluata de mai multe jurnale franceze (cum spunea Cristian Crisbasan, “iata noul branding de tara”)

iar aici ce spun regizorii romani de film, cei care ne-au adus bucurii si premii internationale, despre decizia guvernului.

Later Edit: luni de la ora 19.00, in fata ICR este o miscare de protest impotriva deciziei guvernului Ponta. ar fi frumos sa fim cit mai multi acolo. detalii aici http://www.facebook.com/events/426851214012185/427235870640386/?notif_t=plan_mall_activity


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!