Duffy va concerta pentru prima oara in Romania vineri, 26 iunie, de la ora 20:00, la Orange PrePay Party, intr-un eveniment cu intrarea libera oferit de Orange pe plaja H2O din Mamaia.
(din comunicatul de presa)
Duffy e noua imagine Coca Cola si o intilniti si in Tabu de mai:)
ana cea desteapta a fct interviu cu will self pt Esquire;
*
ESQ: Când scrii, bei ceai, tot felul de infuzii speciale. Ai o plită pe birou, dar şi un panou cu zeci de post-it-uri deasupra. Cum le deosebesti, ce notezi pe ele?
W.S.: Scriu idei, metafore, tropi, gaguri, observatii si le asez pe sectiuni diferite, iar fiecare sectiune corespunde unui proiect în lucru. Pe măsură ce lucrez la o carte, dau jos dintre post-it-urile pe care le-am rezolvat si le lipesc pe bucăti de hârtie aflate pe biroul meu. Notele astea au o viată a lor, în care fictiunea e doar o formă exterioară, aditională, asa cum un mugure e parte a unui ciclu al vietii. De îndată ce termin de lucrat la o carte, duc toate post-it-urile, foile si drafturile în mansardă. Acolo, formează un arhipelag de insule!
*
ESQ: Ai fost dependent de droguri. Cât timp a trebuit să treacă până să scrii din nou?
W.S.: Continuasem să scriu si în timpul perioadei de recuperare – care e, oricum, perpetuă. De fapt, renuntasem la droguri si pentru că nu reuseam să termin cartea la care scriam atunci, “Cum trăiesc mortii”.
ESQ: Înainte să te laşi, ai apucat să vezi ce era de “partea cealaltă”?
W.S.: Da, într-un moment de claritate. Era nebunia. Era moartea.
Will Self, despre sex aici
N-am vazut-o jucind, nu o stiam. M-am prins insa ca e una dintre nominalizate dupa oftatul apasat de dinaintea sectiunii cel mai bun debut.
Era ca si cum daca ar fi dat tot aerul afara, ar fi fost nu doar mai usoara, ci si mai putin stresata. Ca intr-un exercitiu de relaxare, doar ca era executat cu maxima incrincenare si incordare.
Am in minte chipul ei incruntat si cum i-a iesit aerul din piept, pe gura, umflindu-I obrajii. Nu i-au trecut emotiile nici cind trecusera mai bine de doua ore de la momentul in care a cistigat premiul. Se agata de mina iubitului ca si cum fara asta nu si-ar fi putut mentine echilibrul pe scaun. Singurle clipe in care nu s-au tinut de mina, au fost cele in care ea era pe scena, cu rochia tremurinda, luindu-si premiul.
Mi s- a spus ca e fata de oameni conectati la lumea teatrului. Am uitat cine ii sunt parintii.
daca vreti sa stiti cum e prin redactie, aveti live pe twitter info.
plus birfe de la evenimentele si petrecerile la care mergem
taburo
Pt ca i se inmina premiul pentru intreaga activitate, dna Margareta Pogonat a vnt la gala. era insotita de Alexandru Bindea si statea in spatele cuplului Rebengiuc- Mihut.
Cu 10 minute inainte de a se ajunge la premiul domniei sale si-a scos din geanta o hirtie. Impaturita in patru, o coala A4, cu insemnele unui hotel; un logo cu o fetita imbracata cu roshu si verde.
Pe ea scris de mina, cu cerneala albastra, cu litere ondulate, cu “l” si “T” unduit, era discursul.
L-a citit in gind, tremurind. O vedeam cum ii creste emotia in timp ce-l parcurgea. Alexandru bindea a incurcat sectiunile si i-a fct semn ca va urma dinsa, l-a linistit discret cu mina stinga in timp ce cu dreapta tinea in continuare hirtia.
A impachetat apoi atent hirtia, a pus-o in geanta maro si s-a intors cu gindul la ceremonie.
Peste o vreme l-a rugat pe Alexandru Bindea sa-i verifice salul cind se va ridica, sa nu se agatze de ceva si sa i se vada urit din spate.
Domnul Bindea si-a facut treaba ca un elev constiincios si gesturile lui te faceau sa crezi ca ar fi dus-o pe brate pina pe scena, numai sa-i fie bine.
Discursul doamnei Pogonat a fost poate cel mai emotionant din toata ceremonia; simplu, direct, cu vocea gituita de emotiile lucrurilor care erau spuse printre cuvinte.
Cind s-a intors in sala, Alexandru Bindea i-a sarutat mina.
*
Cind ma gindesc la doamna Pogonat de aseara, am in minte elasticul cu care avea prins parul, poate pentru ca stateam chiar in spatele sau. O banda neagra din aceea cu un fel de sirma in ea, care se stringe in jurul parului in tot felul de forme. Era rasucit pur si simplu, si ascundea un alt elastic negru.
Un par proaspat spalat prins in coada- coc cu elasticul ala.
Ma gindesc ca ar fi meritat cel mai bun coafor din oras. Cadou. Cu abonament pe viata.
Dl Rebengiuc avea un aparat foto. Digital. Mic, intr-o husa neagra.
Cind a cistigat premiul pentru cel mai bun actor, i-a dat aparatul doamnei Mihut sa-l fotografieze. Nu i l-a deschis, doar l-a scos din husa si doamna Mihutz s-a uitat pret de citeva clipe la el, cit domnul Rebengiuc urca scarile catre scena. Apoi pt ca nu stia ce sa faca cu el, l-a pasat Dorinei Chiriac, care i l-a pasat lui Florin Piersic Jr.
A privit alternativ, pe scena la dl Rebengiuc, in sala la Florinel. Sa faca fotografia.
A fost foarte emotionat dl Rebengiuc. Si emotionanta mentionarea Aurei Buzescu.
Cit cobora scarile dl Rebengiuc, doamna Mihutz cu o infinita tandrete si o complicitate de mama fiica, i-a spus Dorinei “Nu imi imaginam ca poate sa fie asa de emotionat.”
Citeva minute mai tirziu, cind dna Mihut a luat premiul pentru cea mai buna actrita, la fel de emotionata a recunoscut ca “e ca si cum n-as fi luat niciodata un premiu in viata mea”. Din sala dl Rebengiuc ii facea fotografii cu camera digitala.
Cind s-a intors la scaune, era o complicitate intre ei, isi multumeau/se felicitau din priviri/ se bucurau fara vorbe si fara gesturi. Magia unui cuplu care a impartit multe, multi ani.
Catre sfirsitul spectacolului Dorina a zis ceva simpatic cu vocea ei de copila, iar dl Rebengiuc a mingiiat-o ca pe copii: i-a apasat nasul cirn cu aratatorul.
*
Nu stiu daca se pune, dar il iubesc pe domnul Rebengiuc, iar intilnirea pentru Moromentii 20 de ani mai tirziu, e unul dintre cele mai speciale momente pe care le pastrez in minte. Daca n-ati vazut-o pe doamna Mihut in regele Lear, ati ratat mult. E ca si cum ati fi putut sa luati masa cu Katherine Hepburn si nu v-ati dus pentru ca nu stiati cu ce sa va imbracati.
*
anaceadeteapta mi-a dat articolul din evz despre mostenitorul lui Ceausescu.
am citit si iata conversatia cu ea:
Acd: exemplu de aplicatiune in presa romaneasca:
Acd: m-am intrebat ce narativ ar fi iesit de-aici
cristina: oooohohoho
cristina: o bijuterie
Acd: il pun pe grup de depanat povesti, mai ca ma tenteaza
cristina: si ce prost e deschis
Acd: dar cum e plin de “probabil ca”
Acd: ramine un mister
cristina: După o investigaţie ce a durat mai bine de un an…
Acd: daaa
Acd: asta am zis si eu
Acd: trebuia sa stie si ce chiloti poarta
Acd: dupa un an
cristina: dar ce ne intereseaza pe noi ca a muncit un an?
Acd: nu ne intereseaza
Acd: dar e mai bine ca spus-o
Acd: ne da o dimensiune a rateului
cristina: si asta e cel mai impo lucru pe care il au de spus? e prima prop
Acd: si iolu e mare jurnalist premiat in romania
cristina: pai noi nu premiem scriitura
cristina: ci investigatia
cristina: stirea/informatia
Acd: care arata ca ce?
cristina: ca uite am ajns la omul asta
cristina: noi avem cultura omului de grota
cristina: am vinat, am cistigat
cristina: am trofeul
Acd: birrr
Acd: 🙁
cristina: dar asta nu e articol
cristina: asta e un googalit
cristina: plus info ca ala s-a intors in tara
Acd: nu e, eu ce zic
Acd: dar ma intreb
Acd: cum poti avea acces la surse
Acd: e un subiect care merita reluat si pitrocit
cristina: Bunurile, mare parte din colecţia familiei Borilă, au făcut recent obiectul unui articol in „New York Times”, unde reporterul îl citează chiar pe Valentin Ceauşescu, dar de care cei în cauză sunt extrem de nemulţumiţi şi consideră că a fost scris cu rea-credinţă.
cristina: uite, google
Acd: horror
Acd: dar daca ai acces
Acd: ce narativ ar putea iesi
cristina: si parka vad ca ia premiu la gala jurnalistilor whatever
Acd: n-ar fi primul premiu
Acd: 🙁
cristina: exact
a trebuit sa citesc articolul lui lucian mindruta din esquire ca sa aflu ca e tolea arestat?
houston, i have a problem: nu ma uit la ce trebuie. nici nu citesc ce trebuie.
(nu mai pun la socoteala ca abia acum am citit esquire de aprilie)
nu m-am lamurit insa pentru ce l-au arestat:)
*
altfel super tare articolul lui mindruta. scrie f bine, e printre putinii oameni de stiri care pot umaniza orice informatie, oricit de greoaie ar fi ea. iar inserturile personale din textul din esquire (cea cu copilul…mmmm). f tare!
stiu oamneni care daca n-ar fi fct meseria pe care o fac (cel mai adesea conectata cu arta), nu s-ar fi putut adapta acestei lumi. nu si-ar fi gasit un loc in ea. e forma lor de a vorbi cu cei din jur. si de a lasa ceva in urma, pentru ceilalti.
Mi-am adus aminte de fiecare dintre ei, vazind Synecdoche, NY, filmul nou al lui C. Kaufman.
o mi-nu-na-ti-e: un regizor de teatru vrea sa faca piesa vietii lui. sa-si rezolve dilemele din viata lui. suprapuneri de ani, de vieti, de personaje; realitatea e teatru, teatrul e realitate.
mmmmm
***
I know how to do it now. There are nearly thirteen million people in the world. None of those people is an extra. They’re all the leads of their own stories. They have to be given their due.
*
“Most of your time is spent being dead or not yet born. But while alive, you wait in vain, wasting years, for a phone call or a letter or a look from someone or something to make it all right. And it never comes or it seems to but doesn’t really. And so you spend your time in vague regret or vaguer hope for something good to come along. Something to make you feel connected, to make you feel whole, to make you feel love”
***
btw, miine ma duc cu Radu Afrim la gala UNITER unde e nominalizat la doua sectiuni: cel mai bun regizor si cea mai buna piesa.
ai trei bilete la masina timpului.
iti permit accesul in trei locuri.
ce alegi?
Mr P m-a provocat.
Am ales
Atelierul lui michelangelo – sf secolul 15
Venetia in secolul 16
Bucuresti – intre razboaie
*
cam ce ati alege?
PERISCOP PICTURES si 42KMFILM anuntă selectia filmului POLITIST, ADJECTIV, cel de-al doilea lungmetraj scris si regizat de Corneliu Porumboiu, în sectiunea Un Certain Regard din cadrul selectiei oficiale a Festivalului International de Film de la Cannes – 2009.
POLITIST, ADJECTIV, cu Dragos Bucur, Vlad Ivanov, Ion Stoica si Irina Săulescu în rolurile principale, propune o incursiune într-un gen inedit pentru cinematografia românească – un fals policier despre un tânăr politist de provincie care, treptat, îsi pierde încrederea în legea pe care ar trebui să o aplice.
*
Domnul pintilie a vzt filmul si i-a plct tare. a avt citeva mici observatii si o replica de regizor cu clasa “daca le modifici, nu mai simti ca e filmul tau. asa ca lasa-le asa”
cum faci sa intri in viata unui om, sa te accepte, sa lase garda jos si sa nu pozeze, desi stie ca tu ii vei descrie viata intr-o poveste?
am gasit un interviu mai vechi despre cum au lucrat Lane DeGregory si fotografa cu care a fct echipa, Melissa Lyttle, la povestea care a luat Pulitzer anul asta The girl in the window.
capitolul meu preferat e Buildind relationships
Did you have any concerns or reservations about having someone else broker a story?
Melissa Lyttle: We drove down with her and Dani’s caseworker for the very first interview, the very first time we went to Fort Myers to meet the family. Just to turn it into reality, she was a great intro. They already were familiar with her; they were familiar with the caseworker. They really opened to us because they had that trust. … They passed that along to us. … [Carolyn Eastman] was our passport into that situation.
She obviously wasn’t with you the whole time. How did you build your own relationship?
DeGregory: …We told the family at the end of that first day, “What kind of things do you do with Danielle on a regular basis?” “We go to the beach, she goes to school. She goes horseback riding, we take her to church.” And Melissa and I told them, “We want to be there for all of that. We want to watch and follow her as she progresses and as she learns. We want to be there at bedtime, we want to be there at bath time, we want to be there when you eat dinner.” … I don’t think they anticipated us wanting to invest so much time.
Lyttle: It’s all about relationship-building. The first time was more of an interview. … While Lane got to know the parents and was sitting there with the caseworker who was asking for updates on Danielle and with Carolyn Eastman … I had about three hours with Danielle. And I got her really comfortable in front of the camera because I sat there for so long and I watched the same movements over and over. I’m not the photographer who runs around the room climbing on things, but just being in her presence for that long made the next time that much easier. …
Did the family have any reservations about you saying, “We want to be here all the time”?
DeGregory: Lucky for them, they were three hours away so I couldn’t be there all the time. If they had been in our circulation area, I would have been there every day. But we had to arrange visits with them. And so we arranged to come down for a whole day or to come down for a day [or] overnight and the next day.
daca vreti sa faceti meseria asta, sau o faceti, cititi interviul integral aici
inca un fragment minunat:
I’m fascinated by how you report on someone who seems so unknowable like Dani. How did you gain her trust?
DeGregory: That was the hardest part. I went in thinking I was going to interview this girl and go, “Hey, what happened?” I knew she didn’t speak when they found her, but I didn’t know she still couldn’t speak — until we met her. …Lyttle: I still remember the day that we made the connection. It was the second trip there and I was sitting on the floor in her room as she was watching this little video on her computer screen, a little interactive game kind of thing. I was talking to her like a normal kid — “Oh, which one do you think that is? Is that red?” — just asking her questions they were saying, trying to re-emphasize language skills. I just remember at one point about halfway through her game, she reached out with her foot, and she just touched me. She was kind of checking me out … her little hello there, like a pat on the back. She had initially used her feet for almost everything, to pick things up and to hold her bottle. So it’s kind of like her extended hand in some ways. …
cu rabdare pina la sfirsitul interviului, care e lungutz, gasiti info si despre cum a fost scrisa povestea pentru print, apoi pt web si un alt capitol minunat DEALING WITH THE EMOTIONAL CONSEQUENCES.
We are thrilled to announce the first selling exhibition of work by Cecil Beaton in over 25 years.
Cecil Beaton was essential to the cultural life of Britain and beyond in the twentieth century, both as a creator and a recorder. His unique aesthetic and vision led him to become one of the most popular and celebrated British photographers of all time.
Our retrospective show contains 64 images, including 25 vintage and historic prints, that cover more than 40 years of Beaton’s career.
*
asta e de pe site-ul galeriei Chris Beetles. expo e deschisa de miine, are si album cu toate foto din expo si texte de mario testino, fotografiile din expo aici
foto cu audrey hepburn din 1960 by C Beaton
Dilema postei romane: daca ai buletin, legitimatie de presa cu fotografie, serie si nr de buletin incluse, o recipisa pe care scrie numele tau si amazon.com – si tu poti spune by heart ce e in coletul amazon, care e valoarea lui, cind a fost expediat, cum faci dovada ca tu esti tu si ca e coletul tau cutia care a venit pe adresa redactiei?
– Daca n-ati primit recipisa nu a venit coletul, noi nu ratacim.
– A venit doamna pentru ca am verificat cu furnizorul, mi-a confirmat ca a ajuns.
Pufnituri, trintit de dosare pe birouri, verificat in multe catastife.
15 min o doamna m-a cautat intre dosare. Cind in sfirsit mi-a gasit numele, a inceput nebunia.
– Va trebuie o imputernicire.
– Care sa spuna ce?
– Ca dvs sunteti dvs si ca lucrati la adresa de pe colet.
– Nu e suficient buletinul?
– Nu. Poate nu e coletul dvs.
– Pai nu v-am spus eu de colet? Si ca mi s-a confirmat ca a venit? Cum stiam de el?
– Imi trebuie imputernicire care sa spuna ca sunteti dvs.
– Va dau si legitimatia de serviciu, nu e buna?
– Nu e. Daca nu mai lucrati acolo?
– Doamna e ca-n Ionescu. Daca e sa faca institutia imputernicirea asta, eu trebuie sa semnez pentru ea. Eu semnez toate imputernicirile. Tre sa semnez ca eu sunt eu?
– Faceti glume pe seama mea.
– Nu doamna, sa ne uitam la legitimatie. Va mai arat si alte acte care fac dovada ca eu sunt eu. Am si carduri in portofel tot pe numele asta. Si ca numele asta e ca numele de pe colet. Ce va mai trebuie?
– O imputernicire. Eu de unde sa stiu ca nu luati acte ale companiei la care nu aveti acces.
– Doamna, sa va arat comanda de la amazon. Aveti internet?
– Nu. Noi nu suntem asa de dotati.
– Bine, ma conectez pe telefon.
– Nu. Ca nu ma intereseaza ce imi aratati dvs acolo. Puteti sa-mi aratati orice.
– Va arat ca sunt niste carti, alea care apar si pe avizul coletului.
– Si de unde stiu eu ca nu le-ati comandat pt altcineva si ca acum le luati in locul lui?
– Da doamna le-am comandat pt altcineva, le-am platit din contul meu, au venit pe numele meu si acum le iau in locul altcuiva, le fur adica. Am fatza de infractor?
– Nu. Dar imi trebuie imputernicire. Asa scrie in regulamentul meu, asa facem.
(dupa alte 10 min, timp in care am inspirat aer curat, afara la soare, vizualizind cum o ucid in chinuri, am dat doua telefoane, o doamna simpatica a sunat la posta, m-a sunat inapoi si iata-ma-s la ghiseu din nou)
– Da’ de ce trebui asa faceti atita tambalau? Nu puteati sa veniti si miine cu o imputernicire?
– Doamna, n-am timp sa vin de 10 ori. Muncesc.
– Pai si io muncesc.
– Da doamna, dar dvs munciti pe banii mei. Eu platesc pentru coletul asta niste bani din care dvs va luati salariu.
– Imi dati o declaratie?
– In care sa scriu ce?
– Ca luati pe propria raspundere si ca in cazul in care cineva reclama, dvs platiti contravaloarea coletului. Si nu era nevoie sa dati telefoane ca sa interveniti, ca toti stiti numai cu pile sa obtineti lucruri.
– Cum nu era nevoie? Nu ati vrut si pace sa imi dati si acum iata ca se poate.
– Pai daca nu aveati imputernicire.
Culmea e ca desi as fi ucis-o in chinuri, i-am zimbit si i-am urat o zi buna dupa ce mi-am luat cartile.
Noaptea trecuta s-au anuntat cistigatorii premiului Pulitzer pentru 2009.
M-am uitat in viteza pe numele cistigatoare si-am ales sa citesc un articol The girl in the window.
E o poveste socanta despre recuperarea unei fetite care pina la 7 ani a trait intre propriile fecale, fara sa vada lumina soarelui, fara sa i se rosteasca vreun cuvint, fara sa priveasca pe cineva.
E un maraton jurnalistic acolo pentru ca autoarea,Lane DeGregory, reconstituie o intimplare care a avut loc cu 5 ani in urma din declaratiile politistului care a recuperat fetita, din rapoarte politiei. Apoi intervieveaza mama, familia adoptiva si fratele adoptiv. (capitolul cu fratele e preferatul meu)
Cind citeam textul – care e lung si te solicita – mi-am adus aminte de povestirea Ingerii din jurul ei pe care am publicat-o in numarul de aprilie.
Tot despre recuperarea unei fetite, cu o reconstituire a unor fapte care au avut loc cu 2 ani in urma. Daca am avea premii in Romania pentru jurnalism, as inscrie articolul asta mergind la sigur oriunde.
In lipsa lor, ma bucur sa constat ca pe site-ul tabu articolul Ingerii din jurul ei are unul dintre cele mai mici bounce rate (23%), iar asta inseamna ca majoritatea celor care au intra pe pagina, au citit pina la sfirsit articolul Laviniei Gliga. Un articol lung. Cu un subiect greu. Scris fara a exploata senzationalismul.
E un semn in linia pe care o anunta si Vintila Mihailescu in dilema (unde printre altele mentioneaza si articolul din Tabu)
La această întrebare ar trebui să răspundă, pentru mase, în primul rînd specia complexă a documentarului, de la marile reportaje sau anchetele de teren la literatura non fiction. Dar acestea – ne explică imediat managerii mediatici – nu aduc rating. Cred că diagnosticul a început deja să fie fals într-o măsură considerabilă: documentarele de pe Discovery sau History fac un rating onorabil, iar la o selecţie de filme documentare de la Astra Film Fest, prezentate la Muzeul Ţăranului Român, sala era plină ochi de tineri.
(foto by MELISSA LYTTLE | Times)
Cit am fost in vacanta a inflorit copacul din fata balconului meu.
Il cheama Paulownia Tomentosa si pentru el m-am mutat in casa asta.
Acum 9 ani, tot intr-un aprilie, m-am intilnit cu proprietarul in fata blocului, sub copacul plin de flori care miroseau incredibil, fin, persistent, a violete.
Balconul e pe partea asta cu copacul? am intrebat de jos, din strada.
Da.
Aveti parchet?
Da.
Ok, ma mut aici. am spus fara sa ajung sus, la etajul 2 unde era viitoarea mea casa.
Eram cu o prietena (nevasta de constructor) care-mi datea coate: stai sa vedem daca ai tevile bune prin casa, daca ai nush ce.. bla bla, dar deja ma hotarisem.
Copacul si parchetul ma interesau, restul erau “tzevi” inutile.
Mama frumu (mama aneiceadesteapta) l-a identificat si i-a dat nume stiintific.
Acum stiu si legenda lui.
Paulownia, arborele Printesei, si-a capatat numele in onoarea printesei Anna Pavlovna (1795-1865), fiica tarului Paul I al Rusiei si sotia printului ( mai tarziu rege) William al Olandei (1792-1849). Acest arbore exotic originar din China se remarca prin portul si inflorirea sa abundenta de la inceputul primaverii dinaintea infrunzirii. Atunci se deschid mari corole liliachii asemanatoare ca forma gurii leului, dispuse in inflorescente tip panicule terminale, lungi de 30-60 cm, care emana un parfum discret de violete.
Am o creanga de Paulownia direct in balcon:)
Frunzele – care sunt ca niste urechi de elefant – apar dupa ce cad florile.
In vacanta asta am descoperit twitter-ul.
M-a certat Florin Grozea (Trebuia să facă gălăgie Ashton si cu Larry King ca să îi convingem si pe jurnalistii români…), dar in week endul in care eu incercam sa deslusesc tainele twitterului, invatau acelasi lucru Larry King, Oprah, Perez Hilton. asa ca am avut o companie dragutza:)
Primele cuvinte pe care le-am tastat au fost la find people:
kevin spacey a fost primul pe care l-am gasit.
Apoi am cautat jurnalistii preferati: susan orlean a fost prima victorie in categoria asta. (mike sager si alex kotlowitz n-au cont, are insa “escrocul” de malcom gladwell)
Intre timp sunt 50 de nume pe care le urmaresc (locale si internationale) si daca as lucra la ziar, as avea stiri de scris:
– Susan Orlean scrie o carte despre mexico, plecind de la magari. Fiul ei de patru ani i-a dat voie sa plece in mexico dar…”doar pentru 5 min”.
(aici unul dintre articolele lui orlean, care printre altele e doamna care a scris Hotul de orhidee – carte transformata in filmul Adaptation)
– Demi Moore a mobilizat in citeva clipe citeva mii de oameni care au trimis mesaje simultane catre un pusti bolnav de cancer “mrskutcher U R all amazing he has gone up in followers & when he gets all of UR personal messages I know U will have uplifted his day his week his life”
Actorul Stephen Fry si-a schimbat o plomba, Kevin Spacey e cu una din productiile sale londoneze pe Broadway si miine se duce la TV sa o promoveze, Kevin Smith (care cind nu e regizor, e printre scenaristii preferati ai lui Tarantino) e certat cu iubita si si-a petrecut toata noaptea jucind nush ce joc pe computer, iar Jamie Oliver (bucatarul simpatic) si-a petrecut we cu familia mai mult prin gradina, la joaca.
E distractiv cu twitter dar, dupa ce-i trece flama, va fi distructiv: ori va omori pe unii, ori va fi omorit.
*
Mai devreme susan orlean scria “Just wondering: What happens to someone’s Twitter/Facebook account when they die? (Sadly, have recent reason to wonder).”
Si pentru ca si eu mi-am pus intrebarea asta cu citeva luni in urma, nu mi s-a mai parut o intimplare ca Susan e pe lista mea de iubiti minuitori de cuvinte .
mare concurenta la britain’s got talent.
dupa susan boyle din episodul 1, acum Shaheen Jafargholi
Uneori Pastele imi miroase a batrinete, iar Craciunul a copilarie.
*
You live in your body everyday of your life. Things change slowly, inexorably, in increments too small to measure. You gain weight, you lose weight, your hair falls out. Your skin slackens, your voice thins, your bones become brittle, your ankles swell. Your prostate and a piece of your colon are removed. Your back bends with the weight of gravity and passing time. You wake up twice during the night to pee; once in a hile, you wet your pants. Crossing your legs has become a project that requires your hands; getting out of a chair has become a gymnastics routine; eating a bowl of soup has become a logistical feat. Whenever you go to the store, you can’ remember if you have coffee at home.
(…)
You ask people questions several times over. Sometimes, just as you‘re asking, you realize that you’ve already asked this same question, that you ‘ve already heard the answer. You go ahead and ask again anyway. It’s too embarrassing to do anything else.
(…)
All of this happens; everything changes. But the odd part is, you don’t really notice. You’re aware of it, sure, but somehow it doesn’t integrate. Deep down, to yourself, you are always just you, the same pair of eyes in the mirror, the same familiar voice inside your head still wondering, “when will I feel grown up?”
*
Cea mai frumoasa descriere a batrinetii. Un fragment din Old – profilul unui batrin de 92 de ani – scris de Mike Sager, pentru Esquire Sept 1998.
Articolul e in cartea Revenge of the Donut Boys: True Stories of Lust, Fame, Survival and Multiple Personality
Mi-am adus aminte de el vazind, pe strada, batrinii care pleaca la slujba de inviere.
mai intii a fost aparitia in emisiunea tv de la britanici, Britain’s Got Talent, (megastarul lor), apoi clipul pe youtube , link-uri pe facebook, pe twitter, endorsement din partea vedetei netului in acest moment ( ashton kutcher a comentat pe twitter punind link-ul la clip “This just made my night”) si a sotiei lui suportive (demi moore cu replica tot pe twitter: “You saw it made me teary!” ), peste 25 de milioane de vizionari pe youtube, articole in presa din toata lumea, ( the guardian preferatul meu, ca de obicei)
in 3 zile a dat 60 de interviuri, a fost invitata la CNN si la Oprah. a intrat in direct la toate emisiunile importante din anglia si statele unite.
si-acum drept efect colateral au sarit sacalii;
Max Clifford – PR-ul sacal care a reprezentat-o si pe vedeta bigbrother care si-a vindut presei ultimele zile din viata- face comentarii in presa si probabil ca o va reprezenta curind.
youtube te obliga sa mergi pe pagina lui ca sa vezi inregistrarea ca sa-si controleze bine traficul pe acest nume.
au aparut intrebari despre cine o sa-i ecranizeze povestea.
“ratzusca cea urita si matura, care are succes peste noapte si se transforma intr-o lebada”
*
femeia nu are inca antrenamentul interviurilor in presa, iar raspunsurile ei scurte si directe sunt delicioase prin inocenta lor.
“am 47 de ani si n-am fost maritata, nici macar sarutata”
*
interpretarea ei din show are o energie speciala. m-am uitat de citeva ori si de fiecare data mi-au dat lacrimile, desi din cauza entuziasmului celor din sala nu o poti auzi cum cinta foarte exact.
e ceva magic pe acolo. si din magie multi vor scoate bani.