La mijlocul anilor ’90, când eram studentă în California, am trecut într-o iarnă printr-o pană de curent. Iarnă în California înseamnă un pic sub zece grade și ploaie, iar pană de curent înseamnă că au căzut undeva niște stâlpi de la o furtună.

Locuiam în campus, într-un grup de clădiri construite din plăci destul de subțiri de lemn. Încălzite de aer condiționat. Bucătăria era complet electrică – plita, hota, frigiderul, cuptorul. Televizorul – în priză. Radioul, așijderea. Telefonul – la fel. Mobile nu erau pe vremea aia decât vreo zece în tot orașul, pentru că era campus universitar și nici la ei profesorii nu aveau bani să-i întoarcă cu lopata. Eu, evident, nu aveam nici noțiunea, darămite obiectul…

De la colegii care mai trecuseră prin asemenea situații am aflat că, dacă nu e curent, nu se face școală. Safeway-ul de peste drum era închis, cu toți angajații în ușile magazinului, pentru că sistemul de securitate era electric. După cum erau și toate lăzile frigorifice, și toate casele de marcat, și toate ușile automate.

Pe timpul zilei a mai fost cum a mai fost, dar spre seară s-a lăsat frigul. Cu întunericul generalizat, combinația era cam sinistră și de atunci cred că am văzut câteva filme de groază care porneau de la premise asemănătoare.

Fată de la București, obișnuită cu penele de curent, am făcut inițial mișto de reacția exagerată de a închide campusul universitar până la remedierea situației, dar pe parcurs am realizat că în țara noastră multilateral dezvoltată din acea vreme destul de puține lucruri erau electrice, și dintre acelea puține esențiale. În timp ce în California…

Flash forward în Bucureștiul din 2011. Pana de curent m-ar împiedica să termin acest text (dacă scrierea lui îmi ia mai mult de șapte ore, cât durează bateria laptopului). Adio FaceBook, adio Internet, adio mail către Cristina cu textul scris, adio aer condiționat, alarmă, frigider, plită, televizor, încălzire, comunicate de presă trimise spre aprobare la clienți sau către jurnaliști, Twitter, telefoane, comenzi online la taxi sau pentru masa de prânz etc.

Flash forward către un 2020 mi-e și teamă să fac. Și așa mă simt foarte inconfortabil că toată industria comunicării se năpustește în ultima vreme asupra unor medii care depind de on/off. Că lucrurile pe care le considerăm eterne undeva pe un server sau într-un cloud pot dispărea abrupt dacă se taie curentul. Că oamenii se miră când îmi umplu stiloul cu cerneală. Că n-am o mătură în casă, doar aspiratorul. Că dacă aș ajunge pe “Insula misterioasă” a lui Jules Verne mi-ar lua mult să mă fac în vreun fel utilă societății, pentru că habar n-am să aprind focul cu două pietre sau o lentilă de ochelari.

Când mă mai surprind extaziindu-mă în fața ecranului de IPad sau văd că nu mai am pete de cerneală pe degete, îmi repet periodic – don’t get too comfortable. Nu pentru că aș fi de acord că sfârșitul lumii vine în 2012, ci pentru că, pentru toate lucrurile care ți se dau, pare că sunt altele care ți se iau, pe nesimțite. De unele te poți lipsi fără regrete, de altele… n-ai de unde să știi. Și n-aș vrea să ajung vreodată să mă trezesc că depind cu totul de vreun buton de on/off.

*
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication