Cel mai tare îmi place cand un intervievat lasa garda jos. Si se joaca. E-o forma de protectie data de combinatia unei marturisiri sub centura si dorinta de ascundere care-o urmeaza; glumeste, te ia si se ia la misto ca sa se apere dupa o mărturisire grea.
Frederic Beigbeder a fost saptamina trecuta in Romania. Pentru a patra oara. Programase intilnirile cu presa intr-o duminica dimineata si venea dupa o noapte nedormita – “votca inca imi mai umbla prin vene”, spunea.
S-a asezat pe o canapea din holul hotelului Radisson, intr-un tricou alb-negru si niste blugi tigareta asortati la pantofi de lac, care-l faceau sa para un rock star. A vrut o cafea cu lapte.
Inceputul interviului a fost doar o tatonare. El inca se trezea, eu incercam sa-l intuiesc.
Cand ne relaxaseram, am intrebat: In viata personala, cat de des trebuie sa te rupi de lucruri ca s-o poti lua de la capat?
Mai intai, Beigbeder a zambit: “Asta sunt eu, e adevarat, da. Ma si mut dintr-un apartament in altul, schimb mereu adresele, telefonul pe care il am azi, maine nu mai e valabil.”
Deja razand: “Trebuie că sunt nebun…”
E singura explicatie?
“Poate si pentru ca parintii mei au divortat cand aveam 3 ani.”
Zicand asta, Beigbeder s-a intins cu totul pe canapea. A luat perna de linga el in brate si-a privit in sus, catre candelabrul hotelului inalt.
“Hai, tu esti doctorul Freud si eu sunt pacinetul care are o problema cu perna asta.”
Lovind cu pumnii in ea: “Nu stiu de ce, dar sunt obsedat de perna asta, vreau sa scap de ea!”.
Si-am ris impreuna, un pic surprinsi de teama, stiind ca in spatele spectacolului pe care tocmai il juca, un adevar emotionant iesise la iveala.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema
