in disputele noastre o luam uneori razna…
cam ca in fotografiile acestea din Londra, zilele trecute cind o femeie a fost aruncata de la etaj si prinsa de niste politisti, in timpul disputelor intre tineri si autoritati.
via Mr P din Time Light box
paparazzi la Anonimul
in spatele meu, pe o terasa in Green Village la Anonimul, niste domni simpa joaca wist.
am facut pe paparazzi si i-am surprins intr-o foto
ma rog, ca sa fiu onesta, le-am cerut voie.
in foto: Catalin Catzoiu, Dan Chisu, Gabi Cotabitza
cronicile s!mpa sunt realizate cu sprijinul Vodafone, partener oficial Anonimul 2011
Jane and Serge
Stiti deja ca Jane Birkin va concerta in Romania, in data de 13 noiembrie. Un concert dedicat lui Serge Gainsbourg, alaturi de care aceasta a format unul dintre cele mai chic cupluri ale anilor ’70. Pana atunci va recomand un film despre viata lui Gainsbourg, care a rulat si in Romania anul trecut. Gainsbourg, a heroic life.
Pe curand!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania
Lacroix pentru Desigual
Cel mai vesel si mai simpa dintre brandurile de haine, Desigual, are in aceasta toamna o colaborare de senzatie: Christian Lacroix.
iata in avanpremiera doua dintre schitele (dar si produsele finale) ale colectiei viitoare Desigual by Lacroix.
colectia va fi inspirata din anii 60, va avea printuri cu schitele lui Lacroix, chiar chipul lui Marilyn Monroe, va contine nu doar haine ci si accesorii, va fi COLORATA, desigur, si va fi destinata sezonului de primavara vara 2012.
va fi o colectie care va vorbi despre optimism si despre visele noastre frumoase.
si da, colectia va fi si in romania in magazinele desigual.
Economisesti cumparind cu cardul
experimentul meu Economisesti cumparind cu cardul se apropie de sfirsit.
Ieri in linistea din Delta ( sunt la festivalul de film Anonimul ), mi-am facut calculele sa vad ce si cum mai am de cheltuit
si de-abia acum am constientizat puterea cumparaturilor online… culmea e ca nu are legatura cu bugetul (citi bani mi-am stabilit ca am sa cheltui), ci cu ceva… la care nu ma asteptam…
eram exact in locul din fotografia de mai sus. in mijlocul deltei, intr-o liniste minunata in care si adierea usoara a vintului se auzea ca si cum ar fi fost un suier… paream ca sunt in rai, la capatul lumii si eram conectata prin internet la outlet-ul unuia dintre cele mai mari branduri din lume…
asta mi se pare cu adevarat minunat si diferit de orice alta experienta, pentru ca – in linistea apartamentului meu – cumparatea unor lucruri via internet parea oarecum obisnuita. dar aici – unde nici masini nu sunt, pentru ca nu ai ce sa faci cu ele – sa cumperi ceva dintr-un magazin luxos al lumii e un pic SF:)
marea dilema a zilei a fost “mai am 15 euro.. ii cheltuiesc cu riscul de a depasi un pic bugetul ( pentru ca implica costuri de transport). raspunsul il aflati in 2 zile cind va arat cum mi-am administrat bugetul:)
*
altfel, daca sunteti la Sfintu Gheorghe si veniti sa ma trageti de mineca (eventual sa-mi povestiti daca v-ati cumparat vreodata ceva de pe internet ), va dau un tricou simpa pe care scrie “Everything on me is bought on the internet”. Astazi port si eu unul la fel…
Anonimul part 3, dincolo de culise:)
ce bine e sa ai o perspectiva din interior la un festival de film.
astazi m-am gindit ca oricit de bun reporter as fi, tot n-as afla ce stie Irina Margareta Nistor despre Anonimul pentru ca dinsa – ca selectioner pentru scurt metraje – e parte din organizare si e om la om pe tot terenul cu “greii”…
asemeni domnului regizor turc, Nuri Blinge Ceylan ( marele premiu la Cannes anul acesta) pe care eu aseara il priveam de la 3 metri distanta (minca la masa de linga mine… unde era si doamna Irina Nistor)…
asa ca astazi am tras cu ochiul sa vad ce povesteste dinsa despre intilnire in aplicatia de pe facebook a festivalului.
Ieri a ajuns si Nuri Bilge Ceylan, (am aflat si cum se pronunta corect Bilghe Geilan), cu producatorul său, fermecatori si dornici sa faca un proiect cinematografic cu Romania, sa vada din «recolta» autohtona, si mai ales sa-l admire in conversatie, neconditionat, pe Cristi Puiu, cu «Moartea Domnului Lazarescu», dar si cu scurtmetrajul care a luat «Ursul de Aur» la Berlin, si al carui protagonist e cu noi, si a jucat si in «Padurea spanzuratilor» (daca tot m-a intrebat care cred ca e cel mai bun film romanesc…). Maine mi-as dori ca acesti mari creatori sa se intalneasca, mai ales ca Maestrul Victor Rebengiuc tocmai vazuse «Trei maimute» si ramasese profund impresionat. Azi se pleaca pe canale, cu lotca, spre locurile care ii amintesc turcului de o regiune de pe la ei, unde sunt niste imense broaste testoase. La noi cu pasarile paradisiace!
cronicile simpa vin cu participarea Vodafone, partener al festivalului Anonimul 2011
Anonimul 2011, part 2 – concurs tango
pe drumul catre Anonimul i-am avut colegi de calatorie pe cei trei membrii ai trupei ND Tango care in aceasta seara vor cinta pe plaja din Sf Gheorghe.
am avut 5 ore de conversatii minunate pe care le -am povestit intr-o cronicutza pe aplicatia Vodafonebuzz
Cel mai frumos moment al drumului nostru catre Sfintul Gheorghe a fost cind am vorbit despre mass media. Winfi (partea germana a trioului care mai contine un argentinian si un italian) mi-a spus ca a citit undeva ca noua mass media e ca un masaj: daca nu te atinge, nu conteaza. Doar ca e o actiune in sens dublu: daca eu, jurnalist, te ating pe tine cititor cu informatia pe care ti-o transmit, inseamna – ca la masaj- ca si tu esti in contact direct cu mine si poti sa ma atingi/lovesti/jignesti.
*
Tot aseara m-am reintilnit cu Gabi Cotabita care e unul dintre cei mai rafinati cinefili pe care-i stiu. Cum el a vazut deja citeva filme, abia astept sa schimbam astazi opinii.
Spotted: Marcel Iures, Mihai Bendec, Ana Ularu, operatorul preferat al lui Radu Muntean – Tudor Lucaciu (cu fiul lui minunat).
am facut si o descoperire gingasa: sora lui Tudor, Ana Maria Lucaciu este balerina la NY. despre astea insa…. putin mai tirziu.
*
cum diseara la Anonimul e un concert de tango va provoc la un concurs:
cine scrie cit mai multe secvente cu tango din filme, cistiga un kit de supravietuire in delta din partea Vodafone (de la Autan contra tintarilor pina la creme de protectie solara, Eucerin + o cartela Pre Paid Vodafone cu 500 de minute incluse.
atentie!!!
concursul e valabil pina la ora 24.00. lasati comentariile voastre aici. pentru a nu va inspira din raspunsurile precedente, nu voi aproba niciun comentariu pina la inchiderea concursului… baftaaaa!
Anonimul 2011 – part1
drumul pina la festivalul de film Anonimul e intotdeauna ca o calatorie initiatica.
intr-o ora de mers, Dunarea mi-a predat deja trei lectii…
lectia nr 1
Cind mergi cu salupa pe vreun canal al Dunarii inveti ca trebuie sa-i respecti pe cei care trec pe linga tine, pentru a fi respectat. Valurile pe care le faci, daca mergi in viteza, pot rasturna barcile din jur, asa ca – o lege nescrisa a Dunarii spune ca trebuie incetinesti.
Daca am face asta si in viata, si n-am trece in viteza pe linga cei din jur, fara sa ne pese de efectele valurilor noastre, poate ca am fi ceva mai linistiti. Si nici nu ne-am mai “rasturna” asa usor.
restul lectiilor le gasiti pe Vodafone Buzz acolo unde este o aplicatie speciala care va conecteaza la cronicile de festival semnate de Irina Margareta Nistor, Adrian Ciubotaru si subsemnata. aplicatie care este detinatoarea unor premii speciale – kit-uri de supravietuire in Delta – cu o multime de bunatati printre care si cartele Vodafone Pre Paid cu 500 de minute incluse.
Timpul lu Bumbutz
pe Cosmin Bumbutz il stiu cu mult inainte de a-l intilni. cind eram studenta publica fotografii in Dilema si mie mi se parea, cu tot respectul pentru cei care scriau acolo, ca imaginile lui erau cel mai bun lucru din ziar.
de foarte multe ori spuneau mai mult decit pagina de text de linga fotografie.
la 25 de ani, unul dintre sefii mei de la radio m-a intrebat ce-mi doresc de ziua mea: imi doream o anume fotografie a lui Bumbutz. au facut demersuri toti cei din radio, au vorbit cu o agentie de publicitate prietena cu Bumbutz si mi-au adus o fotografie. nu era aia care-mi placuse mie cel mai mult, era din seria respectiva, dar artistul nu voise sa mi-o dea pe preferata mea…
cind m-am angajat la tabu n-am intrebat citi bani imi dau, ci daca au bani sa-l plateasca pe Bumbutz pentru ca eu vreau sa lucrez cu el… am facut unele dintre cele mai frumoase proiecte jurnalistice ale revistei impreuna cu el… si m-am bucurat de fiecare secunda in care-mi explica mici chestii despre cum prinde el lumea…
cind am implinit 33 de ani mi-a facut el cadou fotografia pe care nu a vrut sa o vinda cu 8 ani in urma:)
fotografiile acestea doua inramate se afla pe peretii dormitorului meu. in fiecare dimineata cind ma trezesc, le am in fata.
pentru cei care nu stiu, Bumbutz e si un foarte foarte bun reporter. si stii ca-l pasioneaza subiectul cind incepe sa intrebe: scurt, direct, fara ocolisuri. cu curiozitate pura.
asa ca imi imaginez ca Cezar Paul Badescu, care l-a intervievat zilele trecute, a avut ceva viata grea cu el. pentru ca atunci cind nu fotografiaza, Bumbutz vorbeste putin…
Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark
Ce astept de la Anonimul 2011?
Prietenii mei zic ca e una dintre cele mai bune editii si, cei care nu ajung la festival, ma invidiaza. De diseara sunt in Delta, la Sfintul Gheorghe in complexul ca un colt de rai, Green Village.
Ce asteptari am de la aceasta editie de festival?
Sunt nerabdatoare sa-l simt pe Nuri Blige Ceylan. Nu sa-l ascult, nici sa vorbesc neaparat cu el. Vreau sa-l vad cind nu stie ca e privit, ca sa –l simt cind nu se “apara”. am sentimentul ca vorbeste putin si observa mult. E vedeta acestei editii a festivalului, tocmai ce a cistigat Marele Premiu la Cannes anul acesta si o sa-I vedem filmele, in aer liber, briza de mare si-o atmosfera plina de energii tinere. Ajunge in seara asta in delta, cu elicopterul, deci o sa vada romania de sus. frumoasa:)
O sa fie o editie cu oameni noi la Anonimul, vor veni – din cite stiu – Marius Manole, Dl Rebengiuc, Dna Mihut, sa vedeti ce de povesti o sa avem din green village de la ei! ca acum citiva ani cu doamna Coca Bloos
vrei sa stii ce am scris despre alte editii Anonimul?
O sa fie o editie cu citeva scurt metraje romanesti foarte bune, iar realizatorii filmelor sunt si ei la Sf Gheorghe, deci…. o sa-i intrebam cite ceva:)
Apoi vreau sa vad daca mai exista catelul cu care m-am jucat acum 2 ani… sa maninc o ciorba de peste buna buna, in sat la cite o bucatareasa care gateste-n oala mare mare si vinde papa bun celor care vin la festival… si vreau sa vad marea dimineata de tot, intr-un loc anume, unde se intilneste cu dunarea.
Promit insa ca despre toate acestea… cu foto si filmulete, am sa va spun si voua.
Mi-am facut bagajele, plec in 2 ore catre Sfintul Gheorghe, intr-o masina in care vor fi … protagonistii unuia dintre concertele serilor viitoare. Asa ca pina diseara, va spun ceva povesti si despre ei:)
*
anul asta sunt reporter special din partea Vodafone (care e partener oficial al festivalului) si, daca sunteti prieteni cu VodafoneBuzz (pe facebook), o sa veti parte acolo, doar acolo, de ceva exclusivitati.
zina buna de la Anonimul
v-am mai spus ca eu cred in lucrurile magice?
in puterea oamenilor de a face fapte bune si a-i bucura pe cei din jur?
iata un exemplu.
vodafone, ca partener al festivalului Anonimul, a organizat saptamina trecuta un concurs pentru un loc la festival ca blogger acreditat. a fost o nebunie de inscrieri, multe… de la bloggeri foarte mici pina la dintre cei mai mari.
printre ei, un pusti simpatic, Bogdan, care iubeste mult filmul si-a facut tot ce e posibil sa se apropie de aceasta lume; acum e parte in echipa TIFF dar si a Festivalului Filmului de comedie de la cluj. doar ca, prin job-ul lui, nu apuca niciodata sa mearga la filme…
si-si dorea sa mearga anul acesta la Anonimul.
a scris un mesaj emotionant despre de ce vrea el la Anonimul si mai multi iubitori de cinema i l-au preluat pe pagina lor de Facebook
n-a cistigat el concursul, blogul lui e unul micutz, criteriile de selectie au fost si in functie de implicarea in social media si de audienta pe care o ai in online… Bogdan era impacat chiar daca nu cistigase, pentru ca-l emotionase sprijinul comunitatii online. stia ca astea sunt regulile concursului, ca e greu sa ajungi la Anonimul pentru ca fiind intr-un complex in Delta locurile de cazare sunt limitate (ca in fiecare an, si anul acesta e full in green village) si se impacase cu victoria lui.
dar uite ca planetele s-au aliniat, o zina buna de la Anonimul a facut demersuri uriase si … toti bloggerii acreditati ca reporteri Vodafone ( Adi Ciubotaru, Oltea Zambori si subsemnata) au contribuit cu cite ceva mic, iar Bodgan merge cu noi la Anonimul.
de asta imi place mie mult lumea de pe 2.0…. se aduna frumos energiile si se fac mici bucurii cu valoare de fapte mari…
Bogdanel, ne vedem joi la Anonimul!
O sa fie o editie minunata si pentru ca zinele bune au aliniat planetele in asa fel incit sa facem o bucurie.
biroul
Trecem acum la birou printr-o renovare masiva. Stam cu chirie de mai multi ani intr-o casa superba si veche, cu o poveste frumoasa, si bantuita, la modul pozitiv, de o femeie frumoasa, talentata si puternica, pictorita Pia Massaci, care a reusit sa o pastreze intreaga zeci de ani, in ciuda adversitatilor vremii. De cand am inceput renovarea, curatenia si reamenajarea tot asta am auzit – de ce bagi atatia bani in ea daca stati cu chirie? De ce cumperi calorifere misto daca nu e casa ta? De ce iei ornamentele astea si vopselele astea si lucrurile astea daca e doar un birou?
NU e DOAR un birou. Stati un pic sa va ganditi. BIROUL este locul in care va petreceti cel mai mult timp constient. E locul in care veniti in fiecare dimineata, si starea cu care veniti spre birou va marcheaza intreaga zi. E locul in care intalniti oameni care nu va sunt nici prieteni nici rude, dar cu care petreceti mai mult timp decat cu prietenii si rudele. E locul de unde va luati banii ca sa faceti ce va doriti sa faceti cand ajungeti acasa sau plecati in concediu.
BIROUL conteaza enorm in vietile noastre. El poate fi slujba, scirbiciul, jaful acela de loc de munca de unde incasezi un salariu de doua ori pe luna si de unde nu stii cum sa scapi mai repede. Cu oameni naspa, clienti naspa, atmosfera naspa, locul ala unde nu esti apreciat, si unde musti si tu inainte sa fii muscat de altii. Si unde ti se intampla lucruri sau nu ti se intampla lucruri dupa caz. Locul acela unde toate chestiile nu apartin nimanui, unde cestile de cafea aduna mizeria si masa e o chestie frugala si insalubra si scaunele iti dau dureri de spate si neoanele iti ard in creieri, unde miroase a plastic si toata lumea urla si e plina de nervi. Unde muncesti pana ramai ultimul, in fiecare zi, nu (numai) pentru ca ai fi cel mai fraier, ci si pentru ca ti se da mai mult decat poti duce.
Sau poate fi altfel. Poate fi elegant, linistit, confortabil, fara sedinte lipsite de sens, cu colegi haiosi si clienti fericiti si proiecte care sa te inspire si cafea buna, in canile Anei Wagner, si seri, foarte multe seri, in care sa poti pleca la ora 6, cu toate treburile in ordine in urma ta, ca sa-ti continui acasa o zi buna, care a inceput bine. Sunt foarte multe lucruri care intra in definitia unui loc de munca bun, poate vom apuca alta data sa vorbim despre ele, dar dupa parerea mea, biroul e unul dintre ele si unul dintre cele mai importante.
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication
o intilnire cu Toma Coconea
La 11 august 1999 Toma Coconea, campionul national la zbor cu parapanta, avea bazinul fracturat si miinile rupte. Se ranise intr-un accident cu parapanta si era internat in spital, dar in ziua aia si-a infasurat strins cu un cearceaf bazinul fracturat, a gasit un cal pe linga spitalul din Petrosani, l-a incalecat fara sa, s-a tinut de coama lui precum fetzii din povesti si-a ajuns in munti la niste prieteni care urmau sa se lanseze cu parapanta.
“A coborit de pe cal mai mult mort decit viu”, isi aminteste Daniel Pisica, unul dintre prietenii lui.
In ziua aceea era eclipsa totala de soare. Prietenii stiau ca cea mai mare dorinta a lui Toma Coconea e sa zboare exact la momentul maxim al disparitiei soarelui si se gindeau ca, din cauza accidentului, a renuntat.
Dar s-au trezit cu el in fata, epuizat de zdruncinaturile calului peste bazinul fracturat si l-au ajutat sa- si implineasca visul: l-au prins intre curelele parapantei si au facut, in tandem, manevre de lansare pentru ca Toma nu putea. Avea miinile rupte.
Putin dupa ora 14.00, pe 11 august 1999, in timp ce luna acoperea aproape cu totul soarele, Toma Coconea zbura.
Pentru ca pentru Toma Coconea nu exista “nu se poate”.
*
– Stii, eu cred ca esti alien; n-ai avea cum sa faci ceea ce faci tu, daca ai fi ca mine si ca toata lumea, i-am zis lui Toma astazi, la prima noastra intilnire dupa mai bine de 2 ani de cind il urmaresc in toate competitiile sportive la care participa.
A ris si mi-a aratat o dantura asa de alba, incit m-am gindit ca ar putea foarte bine sa faca reclama la pasta de dinti.
– Totul e in mental, in capul nostru. Corpul poate face mult mai multe decit credem noi.
– Si cum faci cind simti ca nu mai poti? Ce-i spui corpului?, am intrebat avind in minte cei 80 de km (cit 2 maratoane) alergati intr-o zi, prin munte, dupa 11 zile de mers si zbor si chin ingrozitor.
– Daca te gindesti ca nu mai poti, gresesti. Nu exista “nu pot”.
– Aaa, inseamna ca noi, ceilalti, suntem setati gresit…
A ris din nou, timid. Cred ca n-ar spune niciodata ceva rau de noi, ceilalti, cei care nu putem sa facem ce face el.
Toma Coconea are 34 de ani, e din Petrosani si participa la una dintre cele mai complicate competitii de sport extrem din lume: Red Bul X Alps – o cursa nebuneasca in care cistiga cine ajunge cel mai repede (sau la cel mult 48 de ore de la primul finish) de la Salzburg pina la Monaco. 864 km. Prin munti. Uneori ghetari, alteori stinci ametitoare.
E una dintre vedetele acestei competitii si, chiar si in lumea lor, a sportivilor bine antrenati ca sa parcurga aceasta cursa, tot e considerat un tip cu o vointa inumana.
La una dintre editiile trecute a RedBull X Alps, a luat o decizie gresita si-a ajuns pe timp de noapte pe un ghetar, neechipat corespunzator.
“Am lucrat la salvamont, am carat multi oameni morti de hipotermie, stiam ce inseamna asta. Eram pe o stinca, in dreapta prapastie, in stinga hau. Ma luase somnul… Moartea cea mai usoara… Ca sa nu adorm am luat o piatra si mi-am dat in cap. Aveam si capul spart. Am facut toata noaptea genoflexiuni si miscari, ca sa imi tin activ singele. Aveam un aparat cu un buton pe care daca apasam veneau sa ma recupereze, dar ar fi insemnat abandonul cursei. Si ca sa fiu sigur ca nu sunt tentat sa apas butonul ala, am spart aparatul.”
Cind spune astea are in voce un amestec de amuzament si indirjire. E constient de puterea psihicului sau din acea noapte de pe munte, dar o valorizeaza amuzat, fara sa pare ca pune mare pret pe ea. Cu modestie.
*
Nu stiu si nici nu pot intelege ce-l mina pe Toma Coconea sa participe la asemenea competitii. Sigur ca, in cuvintele noastre, asta are legatura cu depasirea propriilor limite, cu vointa, cu increderea in tine, poate cu adrenalina unei intreceri care e ca pentru Zei. Dincolo de cuvintele cu care am putea verbaliza ce fac sportivii asemeni lui Toma sunt niste trairi pe care am sentimentul ca nu le intuim nici la jumatate din intensitatea lor.
De exemplu – durerea.
“Dupa 2 zile si 200 de km parcursi apare oricum durerea, ea e prezenta mereu. Inveti insa sa nu o mai simti, te concentrezi pe altceva. Toma si-a luxat glezna in a treia zi de competitie, a venit cu un picior ca de elefant si mi-a zis ‘daca spui medicilor ca e grav, iti sparg capul’. In ziua urmatoare a alergat 100 de km, fara sa se mai gindeasca la piciorul lui”, a explicat Daniel Pisica – maistru militar – cel care e un fel de antrenor – plasa de siguranta – in perioada competitiei. (ajuta la stabilirea strategiei, gateste, curata echipamentele si mai ales …il motiveaza pe Toma).
Daniel e asemeni baietilor din trupele Seals, tot numai fibra musculara, antrenat sa raspunda in orice secunda cu un mesaj cu valoare de motivare emotionala .
– Oamenii vin la mine ca sa-i antrenez si de multe ori spun “nu mai pot”, dar eu le arat ca pot dincolo de limita pe care ei si-au pus-o. Si-apoi ii invat sa se uite mai sus, catre o alta limita.
Imi spune asta cu o voce ferma, taioasa (chiar daca politicoasa), asezat intr-o pozitie de autoritate masculina, cu picioarele departate si miinile la spate. Ca pe un teren de instructie.
– Si de limitele tale cine se ocupa?
Zimbeste, isi muta greutatea corpului de pe un picior pe altul, ma priveste fix.
– Incerc sa fiu autodidact.
Ii spun ca dincolo de tot ce-mi povesteste el – vointa, durere, incredere -, cred ca e mult mai mult; ca intre ei acolo pe munti, noaptea in cele 5 ore de odihna (obligatorii prin regulamentul competitiei) se spun lucruri care au la baza o prietenie barbateasca solida, altfel n-ar putea exista puterea de a o lua de la capat a doua zi.
– Bine observat, raspunde Daniel, mutindu-si iarasi greutatea de pe un picior pe celalalt.
Si din semnalul obrajilor sai care s-au inrosit usor, stiu ca m-am dus intr-o zona intima.
– Ne leaga o prietenie puternica, noi spunem ca suntem ca o stinca si orice ar fi nu o sa ne spargem. Am trecut prin multe impreuna, dar unele lucruri nu vreau sa le spun, altora nu le mai dau importanta, pe altele s-ar putea sa nu le mai vad, sa para obisnuite pentru mine. Anul asta televiziunea japoneza a venit si ne-a filmat non stop, ca sa faca un documentar; fiecare transpiratie, fiecare clipa in care luam decizii, peste tot. Cred ca doar asa o sa vedem ceea ce intrebati, altfel nu stiu sa explic.
Desi pare mai usor ce face Daniel, in realitate, el face aproape aceleasi lucruri ca si concurentul intr-o competitie: se catara uneori cu partenerul lui ca sa –l ajute la decolarea parapantei (sper ca acesta e termenul corect 🙂 ), poate sari oricind cu parapanta, gateste si are grija de echilibrul de vitamine si minerale din corpul concurentului ( de la efortul extrem se pierd minerale ), doarme cam 2-3 ore pe noapte pentru ca trebuie sa fie treaz ca sa pregateasca micul dejun sau sa curate vasele dupa cina si sa salveze orice secunda de somn sau confort a concurentului. In cea mai mare parte a zilei conduce masina (in care se afla echipamente, parapantele de rezerva etc) zeci de km ca sa fie la popasul stabilit.
*
Masina lui Toma arata ca un van pe dinafara, dar inauntru e un pic din stilul lui simplu si auster. A modificat-o acum ceva vreme si nu mai are decit doua locuri. In spate e un pat facut de el, cu loc special pentru bagaje , dedesubt, si un spatiu de dus. Cu masina asta pleaca la antrenamente in munti in Elvetia sau la alte competitii. E a doua lui casa. Desi, daca stau sa ma gindesc bine, e prima lui casa.
– Ce zic prietenele/ sotiile voastre cind aud vreti sa participati la o noua competitie?
– Anul asta l-am vazut pe Toma mai indragostit ca niciodata, de asta – desi ma opun de obicei sa vina lumea cu noi – logodnica lui i-a fost aproape. Il stiu de multi ani si niciodata nu i-am vazut scinteile din ochi ca acum. I-am si zis, ca atunci cind i-a fost mai greu, s-a hranit cu dragoste. Sotia mea are o vorba “ plecati pentru ca va place, important e ca va intoarceti”, ride Daniel.
Culmea e ca vor sa se intoarca si acasa, dar mai ales la competitii. Cind mai avea 2 zile din cursa Red Bull X Alps 2011 , Toma a aflat ca anul viitor ar putea fi organizata o noua competitie in America: “Nici nu o terminasem pe asta si ma si gindeam la cursa de la anul!”, ride cind isi aminteste.
Anul asta din 30 de sportivi aflati in competitie (selectati de organizatori din sute de sportivi), doar 2 au terminat cursa, elvetianul Christian Maurer si Toma Coconea, iar Toma detine recordul distantei parcursa pe jos: 1000km!!
Toma Coconea participa de 10 ani la RedBull X Alps, in 2007 a obtinut locul 2 si, conform organizatorilor, daca s-ar realiza un clasament cu punctajele obtinute in fiecare participare, ar conduce detasat.
De o saptamina de cind s-a terminat cursa ar trebui sa fie in vacanta. Dar se gindeste deja la urmatoarea competitie in Dolomiti, in septembrie.
– Si nu te-ai odihnit deloc?
– Doua zile la Felix, dar pe cuvint ca nu aveam stare. Ma uitam la nori si ma gindeam “astia ar fi buni de zbor”
*
Daca as fi ministrul invatamintului as face un documentar cu Toma Coconea si as incepe anul scolar urmator cu filmul asta; i-as pune pe copii sa se uite la povestea unui om care are puterea mentala a unui zeu si modestia unei floricele, care invinge durerea pentru ca vrea sa reuseasca, care si-a scos de multa vreme din vocabular expresia “nu pot” si care, printr-o minune, si-a pastrat inocenta intacta.
Le-as da elevilor o poveste despre vointa, caracter, barbatie, bun simt, modestie si le-as spune ca si ei ar putea fi asa. Poate nu pe munti, sau in cer cu parapanta, dar cu siguranta pe o carare a lor, in viata.
Le-as mai spune ca la sfirsitul anului ii rasplatesc cu o intilnire cu Toma pe cei mai merituosi, nu neaparat cei care au luat cele mai mari note – ci pe cei care s-au depasit pe sine.
Nici nu stiti cit de mult face o intilnire cu Toma Coconea. Pleci de acolo ca si cum ai pasi pe nori.
8 august 2011
cistigatori concurs: sacrificii pentru un obiect vestimentar
ne dorim citeodata cu atita ardoare un lucru (vestimentar sau nu), incit pare ca orice sacrificiu merita.
noi, femeile, facem sacrificii din astea pentru haine…
habar n-am de ce… poate prin asta avem iluzia ca apartinem unui grup la care rivnim, poate pentru ca vrem sa imprumutam din calitatile altora si asta e calea cea mai simpla…
oricum ar fi, nu cred ca exista femeie care sa nu se recunoasca in emotiile de mai jos: dorinta de a avea, bucuria de a ti invinge limita pentru a face sacrificiul si fericirea posesiunii… emotii nepretuite.
*
am intrebat pe Facebook ce sacrificii ati facut pentru a va cumpara ceva pe care vi-l doreati foarte mult.
am ales trei cistigatoare care primesc tricouri in editie limitata, create special pentru experimentul meu Economisesti cumparind cu cardul de Agnes Keszeg.
Louise Delmont In anii 80, pe la inceput, stiti, functiona teribil mitul Nadia si tot restul. La “Confectii si tricotaje”, comertul de stat, bagasera costume de gimnastica, albastre-intens,pentru fetite, iar eu eram un copil dintr-un oras atit de mic incit nu puteai face decit vioara (exista un batrin, Petras, care dadea lectii). Niciun sport, niciun hobby in acei ani, in acel loc – asa ca acele costume de gimnastica erau utterly useless, pe rafturile intesate de lucruri indeobste utile. Totusi, in ciuda logicii, a mamei si a bugetului familiei, am strins toti banii pe care i-am putut stringe din monede subunitare, am dus borcane si sticle la centru,am facut uriasa suma de 30 de lei si mi-am cumparat… un costum de gimnastica. Pe care nu l-am imbracat decit prin casa, cind faceam, imaginindu-ma o Maia Plisetskaia, balet. Si pe care cred ca il am si acum pe undeva, printr-un sac cu haine din pod.
Sint mult mai realista acum, inteleg ce s-a intimplat atunci cu noi, ca societate, dar cind dau intimplator de costumasul acela (care e minuscul pentru persoana care sint eu acum…) mi-amintesc doar de campionatele de gimnastica din fata blocului (aveam batator de presuri cu 2 bare, aka “paralele”, un patrat de iarba, aka “sol”, o buturuga de salcie, aka “sarituri” si o scindura de 10×2 cmx2m, aka “birna”, aveam medalii facute din capacele de la sticlele de lapte si muult, muult entuziasm.). Da, erau vremuri interesante.
PS: n-am avut niciodata curajul sa ies la “Olimpiada”, in fata blocului, imbracata in costumul albastru.
Maria Diaconu Într-o fatidică zi de toamnă târzie a anului 2000, am văzut la televizor o piesă vestimentară pe care mi s-a pus pata instantaneu. Era o fâşie de blăniţă cu doi ciucuri mari la capete, cu care prezentatoarea se alinta în fel şi chip, mângâindu-se cu ea pe obraji sau băgându-şi nasul jucăuş între cei doi ciucuri din blană pufoasă. Era şic, era cool, era… sooo me!! Nici nu mi-am imaginat că o voi găsi vreodată într-un magazin, credeam că e vreo chestie exclusivistă pentru vedete, făcută unicat de vreo mare casă de modă. Şi iată că, peste puţin timp, o văd într-un magazin din Piaţa Romană! Nu am ezitat nicio secundă. Costa sapte sute de mii de lei (vechi). Ca proaspăt angajată într-o instituţie de stat, aveam salariul de un milion de lei. Era, pare-mi-se, primul sau al doilea salariu pe care îl luasem. Îmi amintesc şi acum emoţia cu care i-am spus vânzătoarei să mi-o împacheteze ca pe un cadou. Şi emoţia cu care am ajuns acasă, am desfăcut ambalajul şi am început să mă joc cu blăniţa, constatând cu dezamăgire până la furie că nu se potriveşte cu niciuna dintre hainele mele… se potrivea doar, simplu, cu… mine! Nici nu pot descrie mutra sau cuvintele soţului (desigur, actualmente ex!) la vederea blăniţei şi a chitanţei… Ştiu doar că am defilat cu ea la serviciu de vreo două ori – colegele, desigur, nişte invidioase încuiate, mi-au aruncat vorbe de genul “n-ai minte, dragă…” – iar acum o ţin în şifonier şi zâmbesc ori de câte ori dau peste ea, ca şi cum m-aş întâlni cu o prietenă veche, complice la cine ştie ce nebunie din adolescenţă!
Antoaneta Sabangeanu Fericirea este arta de a-ţi împodobi memoria cu amintiri frumoase.Era prin anii ’90 cand au aparut si la noi acei blugi( turcesti sau nu, dar sigur adusi de oceanisti):)))Pe atunci eram eleva si imi doream nespus de mult sa am si eu o pereche, iar ai mei parinti nu prea erau de acord cu ideea, eram in stare sa fac orice tip de compromis, chiar si cu scoala, numai sa am si eu o pereche.O luna de zile numai despre asa ceva vorbeam ajunsesem sa si visez pereche care mi se potrivea perfect :))), dar cu ” oglinda elevului”/carnetul mereu in mana sa dovesesc eforturile mele:)))Ziua cand s-a intamplat minunea, de a avea acea pereche imi aduc aminte ca nici in casa nu mai vream sa ii dau jos…cateva zile a durat entuziasmul meu, apoi am trecut la altele:)))
mastroianni autoportret; genial!
am un documentar despre viata lui Marcello Mastroianni povestita chiar de el… absolut genial. vezi cadoarea si bunul simt al unui om care era unul dintre cei mai mari actori ai lumii si care nu s-a vazut asa niciodata.
iata citeva fragmente din ce povesteste…
am inceput sa lucrez la 11 ani. primul meu fim a fost la 11 ani. prietenii de familie ai parintilor mei aveau unul dintre cele trei restaurante din Cinecitta si imi dadeau vouchere ca sa pot intra in studio. altfel nu aveai cum sa intri pentru ca era un paznic urias. la primul film am fost figurant intr-un bilci. am luat-o si pe mama, a jucat si ea. 11 lire am cistigat si trebuei sa recunosc ca munceam nu doar pentru ca voiam sa fac eu cinema, ci si pentru ca aveam nevoie de bani.
*
dolomitii – pastrez muntilor astora o amintire profunda. prima data cind am plecat din cartier (pentru ca noi nici in centrul orasului nu mergeam, stateam in cartierul nostru ca un satuc), am fost intr-o excursie in dolomiti. am furat mere, am mincat afine, am facut excursii, ne-am catarat, iar mie muntii mi s-au parut uriasi si surprinzatori: mai apareau si copaci si poienite. e una dintre cele mai impresionante amintiri ale mele.
*
mama lucra la Banca Italiei ca dactilografa, iar colega ei era Maria sora regizorului Vitorio de Sica. Eu imi doream mai mult ca orice sa fiu actor si m-am rugat de mama sa mergem in vizita la Maria si s-o rugam sa scrie un bilet de recomandare catre fratele ei…
mi-a scris, m-am dus (aveam 14-15 ani), am apucat sa zic “am o recomandare de la sora dvs” si m-a trimis acasa sa invat. am venit si vara urmatoare… si timp de 5 ani m-a tot trimis acasa… chiar si cind am ajuns sa lucram impreuna tot mai ridea de mine. era minunat si foarte frumos, l-am iubit mult.
*
cind a inceput sa joace in filme si parintii vedeau si de 3-4 ori un film cu el
mama era surda (surzise de multi ani, de batrinete), tata era orb (avea diabet, orbise din cauza asta), erau in sala de cinematograf ca Stan si Bran, ii enervau pe toti. Mama intreba: “ce zice?” si tata ii raspundea “aia si aia”… apoi tata intreba “ce face?”
*
despre televiziune
fellini mi-a zis : “obisnuiam sa ne uitam la marilyn pe ecran urias, la cinema, si sa ne ni se para colosala; acum o privim la televizor, mica, intre ramele unui ecran”.
televiziunea e o inventie colosala: am vazut primul om care a mers pe luna! dar modul in care folosim noi televiziunea…. mamaaaaa. (…) game show-urile stupide, tinerele care se plimba pe podiumuri si se vorbeste despre ele ca si cum ar fi Greta Garbo e cu o sau Marie Curie…. e cu adevarat cretina ceea ce numim televiziune; eu nu ma mai uit decit la documentare.
***
nu gasesc pe yotube fragmentele cele mai frumoase si emotionante, dar puteti simti un pic (9 min) din poveste… aici despre La dolce vita, chiar daca e in italiana. pentru cine vrea documentarul cu subtitrare (are o ora jumatate si muuulte povesti), lasati un comentariu si va dau DVD-ul.
***
shopping – impulsiv, stiu:)
in campania cu “Economisesti cumparind cu cardul” imi propusesem sa nu cumpar nimik de la branduri care au reprezentante si in RO, pe principiul “hai sa va arat ce lucruri frumoase se pot cumpara cu bani putin si de afara”…
doar ca… azi am avut ceva treaba la Mall si m-a atras vitrina de la Mango… dupa care am vazut raionul cu 70% reducere
“hai ca sunt reduceri, ma incadrez la campanie”, am inceput sa-mi gasesc o scuza…
dupa care am vazut niste pantaloni de un verde minunat si o bluza cu o nuanta mai deschisa, dar in acelasi verde…
si s-a dus uzul ratiunii…
stiu potentialul pantalonilor astora, mai am unii bleumarin tot de la Mango, nu s-au deteriorat la spalare, arata impecabil dupa aproape 2 ani.
asa ca n-am rezistat.
plus ca la reducere am platit 48,90 ron pe pantaloni si 34, 90 pe tricoul care, cu decolteul rotind si mineca trei sferturi, aminteste de Brigitte Bardot.
deci mai putin de 100 de ron ( n-am incalcat cu mult promisiunea pe care mi-am facut-o, nu-i asa?)
stiti ca mai sunt si pe crem si pe maro… ma rog mai sunt f multe feluri de bluze si pantaloni cu 70% reducere, dar am iesit repede din magazin. (la Mango Vitan am fost, pentru cine isi doreste ceva similar)
sa vina toamnaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
*
pina diseara fac calculele pentru ce am cumparat pina acum si ma gindesc cam cum pot folosi bugetul care mi-a ramas pentru ultima saptamina din experimentul in care arat ca pot fi CardMaster-ul MasterCard-ului meu…
da’ daca depasesc un pic mic bugetul o fi vreo tragedie?? (zic si eu, asa ca un gind, o adiere)
prea multe freaky shows la tv?
v-ati saturat de prostiile de la tv? de toate show-urile cu ciudati ( din oricare zona ar fi ei – politic, social, artistic)?
luati-va 2 ore de pauza, un computer, filmul Ginger & Fred si uitati-va la televiziune prin ochii lui Fellini.
o sa zimbiti, o sa va emotionati si o sa va ginditi: omul asta a anticipat unde merge televiziunea inca de acum 25 de ani.
cine vrea filmul trebuie doar sa spuna, il am pe dvd original si cu interviuri ale actorilor.
( Ginger e Fred este povestea a doi dansatori batrini care sunt invitati – dupa 30 de ani de la ultima lor aparitie intr-un show in care ii imitau pe Ginger Rogers si Fred Astaire – la o emisiune de Craciun cu travestiti, sosii ale personalitatilor, oameni care vorbesc cu spiritele etc etc etc.)
*
l-am revazut in aceasta dimineata si mi-am amintit cit de minunati erau Giulietta Massina si Marcelo Mastroiani.
uneori ma gindesc ca, pur si simplu, oameni ca ei nu se mai nasc.
*
am mai scris cite un pic despre fellini si in anii trecuti 🙂
Vocea Lui Amos Oz
Era final de august, aerul un pic rece, anul trecut cand l-am sunat pe Amos Oz pentru un interviu
Stateam pe un scaun ergonomic, in biroul capitalist al sefului, unde se afla singurul telefon cu speaker. Un birou patrat, nu mai lung de trei metri si jumatate, cu pereti transparenti. Ridicam privirea si vedeam, ca intr-un glob de sticla, ziaristii si drumurile lor (zilnice) catre editorii foto, dtp si sedinte.
20 de minute. Atit i-au trebuit vocii lui Amos Oz sa cucereasca. Teancurile de ziare si carti de pe birou; imaginile care curgeau, fara sonor, pe plasma dintr-un colt; o-ntreaga cladire din cartierul Pipera in care, uneori si doar seara tirziu, nu se mai aude altceva decit fisiitul citorva zeci de calculatoare.
Vocea lui Amos Oz. A unui Leonard Cohen mai putin gutural. Vocea unui amant batrin, erotica si blinda.
20 de minute, si prin peretii de sticla se vedea desertul Aradului (Israel), fotoliul greu din „camera de studiu separată de restul casei prin câteva trepte şi-o uşă”. Si Amos Oz ridicand privirea catre micuta sa gradina, uitindu-se pe fereastra la lamii din curte, la cei citiva chiparosi, la „fâşia de cer” de deasupra lor.
***
Iubesc vocile. Exista ceva suprem si subtil in puterea lor. Ele hranesc imaginatia in felul in care doar literatura o mai poate face.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist. Scrie pentru Adevarul, Dilema etc
ssst. piano. buna dimineata
sssst. buna dimineata. piano piano.
m-am trezit cu melodia asta in cap (din nou)
09 – Track 9
Asculta mai multe audio instrumentala
vineri mi-am cumparat un set de cesti de espresso designed by william kentridge (intr-o colectie limitata pentru Illy). de la The Place la un pret mai mult decit onorabil, 260 ron
rosenthal + arts + coffee (+ music) = a veeery good morning
*
william kentridge este ilustrator si realizator de filme animate. in 2009 revista Time l-a inclus in primii 100 de oameni influenti ai lumii
*
dupa cafea, pentru ca tot am fost in italia zilele trecute, m-am gindit la fellini… asa ca in aceasta dimineata am vazut acest film… ceea ce va doresc si voua.
stilistii aleg ce sa-mi cumpar, part 3
si andreea inankur de la alomoda.ro (ale carei sfaturi despre cum sa faci shopping inteligent le-ati citit saptamina trecuta) a ales ceva foarte personalizat pentru mine.
regula era aceeasi: max 100 euro
alegerea andreei:
Rochia perfecta semnata de designerul roman George Neagu @TuxedoConfessions – 312 lei
Pentru ca in moda ‘perfectiune’ ar inseamna ‘fara de cusur in potentarea frumusetii si feminitatii’, eu ma gandesc la aceasta rochie nude, drapata, din colectia “Marile Sperante”, creatie George Neagu.
Fara de spate sau fata, te lasa sa te exprimi libera… decolteu V adanc in fata sau discret, in spate, pe coloana vertebrala. Bust conturat prin taietura adanca de la omoplati sau evidentiat prin decolteu, talie marcata printr-un cordon, solduri potentate prin drapaje ample…
George ti-o poate face la comanda, dupa marimea ta si o porti porta oricand si oricum, fie cu un sacou sau o geaca din piele, cu conversi, balerini sau o pereche de pantofi cu toc.si povestea mea despre rochie si perfectiune 🙂 ca sa vezi de unde ideea
*
imi place la nebunie aceasta rochie si incep sa ma uit serios in buget sa vad pe unde sunt ca sa stiu ce si cum mai cumpar.
miine trag linie si la cumparaturile din aceasta saptamina. trebuie sa va spun ca am fost ieri la The Place si am cumparat ceva tres tres chic… miine va arat si foto.
stiti deja deviza, sunt CardMaster-ul MasterCardului meu, cumpar inteligent si ma folosesc la maximum de perioada de reduceri.