saptamina trecuta s-au dat premiile Nobel.

e o mare si importanta chestie sa iei premiul Nobel, daca esti cercetator, scriitor, activist social etc
e recunoasterea absoluta, intrarea in istorie.

dar eu m-am gindit la tristetea care vine dupa cistigarea unui premiu ca Nobelul.

sigur ca e o mare bucurie pentru cistigator, dar daca el/ea e la jumatatea vietii (adica n-a trecut simtitor de mult de 70 de ani) si e un perfectionist in munca lui, de saptamina asta (adica la citeva zile dupa ce a cistigat Nobelul) incepe presiunea…

orice va scrie, face, concepe va fi comparat cu creatia pentru care a cistigat Nobelul, iar Nobelul nu poti sa-l iei de doua ori in viata. si va trebui sa stie sa o ia de la capat cind e in cadere.

ca la dans. dupa ce ai facut cel mai frumos salt si-ai stat pentru o clipa in imponderabilitatea echilibrului perfect gratios, o iei usor cu gravitatia in jos… in cadere. pina la saltul urmator.

sau ca dupa o iubire mare care s-a incheiat. nu poti sa o negi si sa nu te bucuri ca ai trait-o (poate ca altii nu o vor trai niciodata), dar viata trebuie sa continue. pina la urmatoarea iubire.

nu cred ca e usor sa fii cistigator de Nobel. dar daca va doriti asta (cu ce o fi insemind Nobelul pentru voi), sper sa aveti putere sa luptati sa obtineti ce va doriti:)
cred ca e mai usor cu iubirea… cu dansul s-ar putea sa fie la fel de complicat ca si cu Nobelul, asta n-am de unde stii…

in foto, carlos acosta; n-a cistigat Nobelul dar e un dansator care stie cum e sa pastrezi gratia si cind incepi sa cazi.