Yearly Archives : 2011

past-present-futureUnde te vezi peste 5 ani?

Unde te vezi peste 5 ani?

Am servit intrebarea asta ca angajat si am fost tentata uneori s-o folosesc si ca angajator. I-am inteles “utilitatea” dar, pe de alta parte, mi se pare asa de stupida, mai ales pe inceput de cariera, incat am evitat-o in interviuri.

Eu una n-am stiut niciodata raspunsul. Nu l-am stiut nu pentru vreun om de HR sau pentru vreun potential sef. Nu l-am stiut pentru mine. Am vrut sa fiu doctor cand eram mica, apoi vanzatoare in librarie, apoi ambasador, apoi jurnalist, in cele din urma consultant de relatii publice, n-am vrut niciodata sa fiu antreprenor, dar nu m-am suparat ca asa a iesit. Fapt e ca, oricine m-ar fi intrebat ce si cum, cu cinci ani inainte de ultima mea schimbare fundamentala de cariera, n-ar fi primit raspunsul corect.

Intrebare-cod, ea urmareste, teoretic, mai multe aspecte – loialitate (te vezi in continuare in compania noastra si peste 5 ani), ambitie (te vezi in locul meu?), inconsecventa (te vezi schimband complet domeniul), lipsa de viziune (nu te vezi nicaieri?), materialism (te vezi cu o casa si o masina), naivitate, carierism, viziune si asa mai departe. Nu vorbesc din carti de HR, ci din nenumarate discutii cu prieteni antreprenori, intrebati si intrebatori de asemenea intrebari J

In ultima vreme, raspunsul la intrebarea de mai sus e tot mai dificil si intrebarea in sine devine tot mai anacronica. Cati dintre voi, acum cinci ani, va vedeati acolo unde sunteti acum? Cat de mult au depins traiectoriile voastre de voi si cat de mult de ceea ce s-a intamplat/ se intampla in jurul vostru? De alegerile pe care le-ati facut conjunctural. De deciziile de impuls. De un anunt pe un site. De o demisie care parea sfarsitul lumii. De sfatul bun al unui prieten. De o restructurare. De o discutie la o cafea.

Directorilor de HR care va mai intreaba unde va vedeti peste 5 ani, trimiteti-le cu dedicatie “Funky Business”, carte scrisa acum cativa ani buni, care vorbea despre faptul ca e nerezonabil, in dinamica lumii de acum, sa mai facem planuri pe termen lung, si ca ne-am folosi mai productiv resursele cautand sa valorificam cat mai bine momentele care ni se dau, in loc sa plangem ca n-o sa iesim la pensie dintr-un loc.

Am cunostinte care au facut productie de film ca sa verniseze acum expozitii proprii de arta plastica, comunicatori care si-au regasit linistea aducandu-le oamenilor cosmetice bio alese de mana lor, scenaristi care vorbesc cu patima despre design-ul unei lampi si armonia unui interior de vila, ingineri care fac comunicare, chimisti care aduc pe piata electrocasnice si asa mai departe.

Sunt toti oameni care si-au intrerupt, la un moment dat, planificarea scolareasca a propriei cariere si si-au urmat pasiunile, visurile, oportunitatile. Fiecare in felul sau e un om fericit, genul de om care, vorba cliseului, a ajuns sa nu mai munceasca nici o zi din viata lui. Daca acum 15 ani chestia asta era un moft, acum e un must (Doamne, ce ma enerveaza cuvantul asta, dar jur ca e potrivit in context). Sigur, asta implica o doza zdravana de risc, un calcul atent al momentului si o auto-evaluare nemiloasa, dar e mai mult decat posibila, e frecventa.

Nu conteaza unde vei ajunge peste cinci ani – cu conditia sa fii acolo unde n-ai fi indraznit sa te visezi cu cinci ani in urma.

*

Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication

9271
Gualtiero_Marchesi3 stele Michelin la McDonald’s

3 stele Michelin la McDonald’s

citesc despre o miscare de marketing foarte foarte desteapta realizata de echipa McDonald’s Italia.

l-au invitat pe unul dintre cei mai faimosi chef-i ai lor, Gualtiero Marchesi, sa creeze 2 hamburgeri si un desert.
Fast Food? desigur…
dupa reteta McDonald’s? aproape…

*

Marchesi, care e primul bucatar italian care a primit 3 stele Michelin (maximum din cite poate primi un chef), a investit mult in educatia pentru o mincare sanatoasa, iar retetele lui sunt un pic diferite de ce are McDonald’s in meniu de obicei.

unul dintre burgeri se numeste Vivace si contine, bacon, spanac, ceapa marinata si maioneza cu seminte de mustar; cel de-al doilea se numeste Adagio contine vinata dulce, felii de roshii, ricotta sarata, toate acoperite in unt de arahide.

burgerii vor fi pe piata pentru doar 3 saptamini, doar in italia, pina pe 15 noiembrie, pentru 4, 7 euro fiecare.

*

stiu ca pare ciudata miscarea aceasta de marketing. dar ginditi-va la Lanvin pentru H&M sau , mai nou (din noiembrie adica), Versace pentru H&M si la faptul ca unii dintre tineri au acces astfel la lucruri de calitate la un pret rezonabil.
sigur ca e iluzia lux-ului la pret acceptabil, sigur ca e dorinta de a forma o noua nisa de piata pentru a largi capacitatea de productie…

dar dincolo de toate acestea, e si ceva educativ.

Marchesi e primul chef din afara Frantei care a primit 3 stele Michelin, daca cineva care maninca burgerul Adagio invata sa faca combinatii creative in sandwich-urile lui, isi pune problema sa invete asta, e o victorie imensa. dar si chiar daca nu invata, dar descopera gustul nou, tot e un progres.

as vrea sa stiu, daca s-ar face asta in romania, cine ar fi chef-ul care a gira, cu responsabilitate, pentru asta:)

retele lui Marchesi aici

2918
Flyer_A5_romtelecom-01copilul tau in cartea recordurilor? da!

copilul tau in cartea recordurilor? da!

stiu ca inca de cind te-ai hotarit sa faci un copil (bravos, pentru curaj!), ti-ai propus si promis ca o sa faceti impreuna lucruri memorabile. ca o sa-l educi ca sa stie lucrurile importante in viata si sa ia cele mai bune decizii.

si sunt multe feluri in care poti sa faci asta. uite, te exemplu ai putea sa mergi miine de la ora 12.00 la Arenele Romane cu copilul tau si … sa ajuti la doborirea unui record mondial: poza cu cele mai multe zambete de copii.

e un lucru memorabil, despre care ati povesti nepotilor peste ani, dar e si o intimplare din care copilul va avea ceva de invatat.
evenimentul , recordul, e organizat de Asociatia Telefonul Copiilor care aniverseaza 10 ani si i-ai putea povesti copilului tau cit de important e sa vorbeasca si sa ceara consiliere cind are nevoie.

*

timp de 10 ani Asociatia Telefonul Copilului a rezolvat peste 30.000 de cazuri de incalcare a drepturilor copilului si pentru a marca acest rezultat, miine, pe 11 octombrie, ar trebui sa fie mii de zambete in poza.

detalii despre cum poti sa participi cu copilul tau (sau sa-i inviti pe toti colegii lui de clasa), aici.

2379
baryshnikovBARYSHNIKOV FARA SECRETE

BARYSHNIKOV FARA SECRETE

toata viata inveti facind greseli. adica inveti din greseli.
daca esti perfectionist si ambitios, ti-e greu sa accepti ca si ceilalti stiu greselile tale, vrei ca ei sa vada doar rezultatul final, ala pe care-l tu crezi cit mai aproape de perfectiune, ca sa fii apreciat.

daca esti artist, traiesti si te hranesti cu aprecierea altora; nu faci meseria ta doar pentru tine, o faci mai ales pentru aprecierea celorlalti.

si-ai nevoie de o mare incredere in tine, sau multa intelepciune, sau… sa nu mai ai nimic de pierdut … ca sa vrei sa imparti din greselile tale cu toata lumea.

*
Baryshnikov, unul dintre cei mai mari balerini ai lumii (si unul dintre barbatii cu cele mai frumoase miini din lume), a decis sa doneze bibliotecii publice pentru “Performing Arts” din New York casetele cu toate repetitiile lui.

35 de cutii mari pline cu peste 650 de casete, de la Baryshnikov copil de 16 ani repetind cu Pushkin la Academia Vaganova care a scos cei mai mari balerini ai lumii ( in St. Petersburg) pina la inregistrari recente – intr-una in fata celebrei Martha Graham.

in stinga e Baryshnikov in adolescenta

*
habar n-am ce l-a facut pe Baryshnikov sa faca publice toate repetitiile sale, sa se arate vulnerabil in fata tuturor, sper doar sa nu fie “nu mai am nimik de pierdut”. dar ma bucur ca toate aceste repetitii sunt acum publice si stiu ca in urmatoarea mea vizita la New York, am sa stau o zi in aceasta biblioteca sa gust o parte din ele.

Did he consider selling the collection? “Sell? Sell what?” he asked. “Your life? I do that all the time onstage.”
(…)
Now, with the boxes safely delivered to the library, “I feel a weight from my shoulders.” he said, adding, “In the first part of life, you accumulate things. In the second part of life, you get rid of it.”

New York Times

1780
windowcuratenie

curatenie

– ce faci?

– curat. n-am fost mult pe acasa si trebuie sa mai fac si curat prin casa. a venit toamna.

– stii, oamenii fac curatenie dupa cum sunt. unii incep din interior , cu lucrurile nevazute (sertare, dulap etc) apoi cu lucrurile la vedere; altii, invers.  n-am sa te intreb cum ai facut tu.

*

o conversatie de azi de dimineata, cu un prieten, la telefon …

1665
Julie Taymor's Calibantu cind te-ai simtit european in romania?

tu cind te-ai simtit european in romania?

e o campanie la radio guerrilla in care ascultatorii sunt invitati sa spuna un moment din viata lor cind s-au simtit europeni in propria tara. e un alt fel de a vedea si lucrurile pozitive din Romania.

pentru ca aud in fiecare dimineata campania asta, mi-a ramas in minte, iar vineri seara la cinema corso , mi-am amintit de ea.

*

era trecut de 11 seara si in fata mea, linga ecranul de cinema era o doamna care vorbea despre Sandy Powell. n-auzisem de Sandy , dar doamna povestea cu naturalete ca si cum as vorbi eu despre prietenii cu care merg la cafea, neostentativ, doar informativ, ca Sandy a facut costumele pentru Shakespeare in love si toate filmele lui Scorsese, si-a luat si niste Oscaruri. dar acum era Sandy care i-a facut si ei costumele pentru filmul pe care-l vazusem.

era asa de naturala si fireasca descrierea, iar cinematograful corso proaspat renovat imi aducea aminte de BAM, NY, incit pentru citeva secunde nu m-am simtit nici europeana, nici romanca, nici americanca -> ci un om care apartine unei societati care se bucura de globalizare.

*

We are such stuff as dreams are made on, and our little lives are rounded with a sleep, e o replica din filmul pe care tocmai il vazusem, Furtuna ( dupa Shakespeare, cu Hellen Mirren – Prospera, nu Prospero:) ). doamna din fata mea era Julie Taymor , daca n-ati fost simbata la Corso ati pierdut o sansa de a va simti mai mult decit european.

de a fi pur si simplu mindri, un fel de mindrie din aia patriotica ( uite ce  minune se intimpla la noi pe bulevard intr-un cinematograf in care lumea nu mai intra pentru ca vrea la mall) pe care nu o mai promoveaza nimeni.

*

Julie Taymor a fost invitata Romanian International Film Festival 2011. am avut onoarea sa fac un interviu cu ea, il puteti citi aici.

*

ar trebui sa vedeti Tempest ( Furtuna) in versiunea lui Julie Taymor; e o intilnire frumoasa dintre Shakespeare, Matrix, Inception = lumea viselor.

*

*

chiar asa, tu cind te-ai simtit european in romania? (eu n-am premii de dat ca Radio Guerrilla, dar mi-ar placea sa stiu momentele voastre de mindrie/bucurie )

manray1933brancusi_t1Anul meu cu Brancusi

Anul meu cu Brancusi

Probabil ca o sa credeti ca am inceput sedintele de spiritism in care il chem pe marele Constantin Brancusi. Ei bine, inca nu a venit momentul, dar daca se va intampla, o sa va anunt:)

Anul acesta am citit biografia lui Peggy Guggenheim, in care exista multe referiri la marele Brancusi. Acesta a avut o aventura cu Mrs Guggenheim, urmata de o lunga si frumoasa prietenie. De altfel, celebra Pasare in spatiu a fost achizitionata de Peggy la mijlocul anilor ’20 pentru suma de 1,200 de dolari, un pret destul de mare, avand in vedere ca in acea perioada o lucrare a lui Yves Tanguy era cotata la 200 de dolari.

Va recomand cartea, o gasiti la libraria de carte engleza Anthony Frost.

Designerul californian Rick Owens a creat pentru colectia toamna/iarna 2011/2012 o pereche de cizme inspirate de artistul roman. Le puteti achizitiona de la acest link, dar cu siguranta le veti gasi si pe alte site-uri de shopping online. Nu garantez ca le veti mai gasi in perioada de reduceri, dar daca se intampla sa castigati vreo mostenire sau sa aveti norocul sa ghiciti toate numerele la loto, merita sa faceti aceasta achizitie. Acum cateva minute, cautand imaginea cu cizmele Brancusi ale lui Owens am vazut ca au scris si fetele de la Alo Moda despre ele:)

Pana va cumparati cizmele de la Rick, profitati de toamna asta minunata si faceti o excursie pana la Targu Jiu, pentru o lectura de weekend sub Poarta Sarutului.

Va pup si pe curand!

*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

3479
IMG4336 lectii dintr-o zi de voluntariat

6 lectii dintr-o zi de voluntariat

nu construiesti in fiecare zi o casa; adica, sa construiesti pe bune, cu mina ta: sa pui pereti, sa dai cu gled glet, sa montezi acoperisul.

cind o faci, daca ti se intimpla vreodata in viata asta, trebuie sa fii responsabil. pentru ca o casa e pentru totdeauna.

*

responsabilitatea a fost prima lectie pe care mi-am reamintit-o in timp ce participam la constructia uneia dintre cele 10 case din proiectul Big Build 2011, Habitat for Umanity. Robi, seful de santier pentru casa nr 6, m-a invatat sa gleduiesc, sa dau cu un maglavaiz gri (care devenea alb cind se usca) in locurile in care placile peretilor se imbinau, sau acolo unde fusesera puse cuie.
parea usor ce trebuia sa fac; luam cu o unealta maglavaiz, il puneam in locul “care trebuia tratat” si aveam grija sa umplu/acopar, apoi sa nivelez frumos. simplu. nu mi-a iesit din prima. dar nu asta m-a pus pe ginduri, ci explicatiile lui:

– daca tu lasi glet-ul neintins bine, miine cind finisam, inainte de vopsire/varuire, cineva o sa munceasca mai mult. pentru ca peretele trebuie sa fie drept, fara denivelari.
– daca nu acoperi cuiele bine, sau daca ele sunt in relief, cind vopsim o sa favorizam ruginirea lor. si vor aparea pete de rugina pe pereti.

nu era casa mea si e foarte posibil sa nu ma mai intilnesc niciodata cu domnul pentru casa caruia am voluntariat, dar explicatia lui Robi m-a responsabilizat foarte mult. iar cind eu am spus-o mai departe, colegilor bloggeri parteneri in gleduirea unui dormitor si ei au tresarit: “na, acum ca stim trebuie sa facem si cu mai multa atentie”

*

validarea, recunoasterea e a doua lectie pe care mi-am reamintit-o in ziua mea de voluntariat pentru Habitat for Umanity.

Calin Goia de la Voltaj a muncit la aceeasi casa nr 6. Cind a inceput sa-i explice cum trebuie sa gladuiasca, Robi avea vocea mai ferma, spatele mai drept si era extrem de bucuros. vedeai in gesturile lui bucuria ca munca ii e recunoscuta si ca el, om de santier, il invata pe Calin ceva, care e vedeta, deci mai sus decit el in reperele publice.
Calin a fost un voluntar exemplar, a muncit mult si ne-a mai reamintit o lectie.

*

Bunul simt, modestia. Calin Goia a muncit la casa 6 alaturi de 3 bloggeri, 6 angajati Vodafone, Robi si viitorul proprietar al casei Vasile Stefan, citeva ore bune. Nu trebuia sa munceasca, el fusese invitat pentru a le face o surpriza voluntarilor, a-i sustine moral si a-i bucura stind de vorba cu ei (stiti voi, bucuria de a fi aproape de o vedeta, de a o intreba orice vrei si a-ti face o fotografie amintire), dar Calin a muncit, muridarindu-se de var si glet. apoi s-a dus sa-si faca treaba, s-a fotografiat cu toti cei care si-au dorit sa-l cunoasca, a dat interviuri si, inainte sa plece, s-a intors la membrii echipei cu care muncise: sa le multumeasca si sa-si ia la revedere.

*

Rasplata emotionalaomul e un animal ciudat, are nevoie de vorbe bune si poate sa miste muntii din loc. – cel mai adesea uitam vorbele astea, dar in ziua de voluntariat la Habitat for Umanity mi-am adus aminte cit de important e sa-i motivezi emotional pe oamenii care muncesc. in ziua in care noi am fost acolo, au venit pentru a face o bucurie muncitorilor Laura Cosoi, Alexandru Arsinel, Dani Otil si Calin Goia. poate parea putin ca ei au venit acolo, dar pentru niste oameni care-i vad doar la televizor, sa poti sa stai 5 minute de vorba cu ei, sa poti sa -ti faci o fotografie cu ei, inseamna o amintire minunata. si e o altfel de rasplata pentru munca pe care au prestat-o.

*

Daca dai, primesti – asta e lectia pe care o invata si familiile beneficiare ale programului; nu ti se construieste casa daca nu participi la constructia ei, daca nu te angajezi sa ai 600 de ore de munca pentru Habitat for Humanity (la constructia unor alte case) si nu poti plati 200 ron chirie pe luna. nu vorbim de case pentru saraci, vorbim de case pentru oamenii in nevoie, care odata ajutati, pot ajuta pe altii. Robi, responsabilul casei la care am lucrat, lucreaza de 13 ani pentru Habitat; abia dupa 3 ani s-a calificat in program, are casa construita de Habitat de 10 ani, dar vine si munceste pentru alte case.

*

Spiritul de echipa – asta pare asa o vorba mare, un sablon, un cliseu. dar si asta s-a intimplat in ziua aia. nu stiu sa explic cum si de unde, dar la pauzele de tigara ne faceam planuri cum sa venim inapoi peste 2-3 luni la mini cartierul care tocmai se construia, sa le aducem daruri oamenilor pentru care am construit si sa vedem cum mai arata casele noastre.
si absolut nimanui nu i se parea straniu ca spuneam casele noastre desi noi eram acolo de doar citeva ore.

*
daca intrebati pe oricare dintre cei 30 de bloggeri care au voluntariat pentru o zi pentru Habitat for Humanity o sa va spuna ca tema sub care noi ne-am adunat – “construim” – n-a fost doar despre case. a fost si despre cele de mai sus, dar si despre altele pe care n-ai cum sa le explici, dar le simti: esti pe drumul catre casa, frint de oboseala, dar esti vesel , spui bancuri si te simti printre ai tai, intr-un banal autobuz cu 30 de oameni pe care i-ai intilnit prima data cu doar citeva ore in urma, sau de doar citeva ori in viata.

au voluntariat pentru Habitat for Humanity Cristian SutuAlex TunaruDoru PanaitescuDavid Pripas, Carmen Albişteanu, Sebastian Morea Tina FloreaAndreea BurlacuOana BrătilăPandutzuIonuţ BunescuIvo BobalAdi Zăbavă,ByubayAndrei ZdetovetchiBogdan SanduBogdan CiungaraCezar VasileAlex ConuRăzvan BaciuDiana StoleruAndreea VasileCorina AnghelCristian ClitaLucian GhindăLavinia MaricaDaniel Vrăbioiu.

*

in fiecare an Habitat for Umanity construieste case sociale pentru familii in nevoie; va puteti inscrie in programul de voluntariat pentru Habitat for Humanity aici

4463
299048_103381696432723_103381139766112_15514_7272885_nSpune-ti Povestea! Ai curaj?

Spune-ti Povestea! Ai curaj?

Toti ascundem cite un secret. Sau mai multe.

Pentru toti, undeva in viata a fost o intimplare care a facut un switch. Ne-a schimbat de pe traseul initial.
Uneori e greu sa povestim asta, alteori e amuzant. Depinde si de context, ambianta sau… bautura fina pe care o ai alaturi.

Eu mi-am spus povestea “rusinoasa” pentru Grant’s: cind eram mica, nu citeam. Nimik. Ce si cum s-a intimplat de s-au schimbat lucrurile aflati din povestea de mai jos. Va mai dau un singur hint: are legatura cu barbatii din viata mea. Ca toate lucrurile bune pe care le-am invatat:)

Stiu sigur ca si tu ai o poveste.

Impresiile din calatorii, oameni si fapte care ti-au schimbat viata, intamplari care te-au impresionat, reintalniri cu oameni dragi sau amintirile din copilarie… toate sunt povestile tale. Povesti pe care le impartasesti cu prietenii si familia pentru ca nici o intalnire cu cei dragi nu ar mai fi la fel fara ele.

Ce-ar fi sa mi te alaturi? Descopera Grant’s. Spune-ti povestea! Si apoi invita-ti prietenii sa o voteze.

Cele mai votate 25 de povesti inscrise in campanie vor primi cea mai populara tableta de 16 GB . Concursul se desfasoara in perioada 15 septembrie – 15 decembrie 2011.

Spune-ti povestea pe pagina de FB www.facebook.com/grantswhiskyromania . Abia astept sa votez intimplarile care ma emotioneaza.

P.S. Povestea produselor Grant’s este un amestec de traditie si ingrediente special alese, arome si gusturi unice si, poate cel mai important, nenumarate picaturi de pasiune. Este povestea unei familii care intelege, apreciaza si respecta valoarea momentelor petrecute impreuna. Dar am sa-ti povestesc despre asta, cu exemple intr-un interviu tres tres simpa zilele viitoare

4051
JulieTaymorcu Julie Taymor – despre a fi diferit, Steve Jobs si oglinzi

cu Julie Taymor – despre a fi diferit, Steve Jobs si oglinzi

Daca as face un film doar ca sa-ti pun o oglinda in fata, nu te-ar interesa; e o imagine pe care o stii, ti-ai mai vazut fata. Dar daca as pune oglinda aici (si duce mina dreapta la ceafa), sau aici (mina se intreapta care urechea dreapta) sau aici (mina e la piept, in dreptul inimii), ai vedea altceva. Iar eu vreau sa pun oglinda in felul asta, ba chiar sa desfac ce e aici (arata din nou pieptul, in dreptul inimii), sa pun o oglinda inauntru si sa-ti arat ce n-ai cum sa vezi. Asta e treaba mea ca artist. Daca nu-ti place, e ok. Uneori insa publicul nu stie de ce-i place ceva, iar asta e cel mai bun lucru care ti se poate intimpla. Inseamna ca i-ai dus pe un teritoriu nou. Atunci stiu eu ca am facut ceva special, unic.

Julie Taymor mi-a spus cuvintele acestea in urma cu doar 2 ore, intr-un meeting room din hotelul Howard Johnson. Era imbracata cu o camasa alba si pantaloni negri, foarte elegant minimalist si-avea un machiaj f f fin cu negru in jurul ochilor. Arata mult mai tinara decit anii din buletin (58) si, desi e foarte sigura pe ea cind incepe sa vorbeasca despre teatru, film sau opera, trada timiditatea. Vazusem asta si mai devreme in conferinta de presa ROIFF, din gesturile ei care erau ample- aproape ca o acopereau, din cum isi explica teoriiile precum un personaj – femeia sigura pe ea, artistul care are premii si care e antrenat sa raspunda la intrebari delicate.

Dar Julie, dincolo de interfata oficiala, e un artist care a facut lucruri foarte diferite de restul lumii in teatru, film sau opera; bazindu-se de fiecare data pe backgroundul sau impresionant: a facut actorie cind era mica, apoi a studiat scenografie si costume (cu o specializare pe masti antice si pe teatru de papusi – de fapt, umbre ale papusilor), ca sa ajunga la regie de teatru si film.

– Am ajuns la teatru gratie surorii mele care e cu patru ani mai mare si care ma obliga sa facem piese in curte, ea le regiza si mie imi dadea toate rolurile personajelor rele. Dar nu ma suparam, era chiar mai interesant. Aveam 4-5 ani pe atunci.

– Si nu va e dor de actorie?

– Cind regizez, ma folosesc de actorie, nu ca sa le dau direct solutia actorilor pentru modul in care sa-si spuna replicile, ci pentru a-i duce intr-o stare care sa-i faca sa-si gaseasca singuri linia pentru replici. Dar mi-ar placea sa mai joc, sa fiu actrita.

– Intr-o piesa de teatru sau intr-un film?

– Mai degraba intr-un film, un cameo. Pentru ca nu am timp ca sa fiu atasata unei piese de teatru pentru o stagiune intreaga. Dar oamenii nu se gindesc la mine ca la o actrita si nu-mi propun asta.

***

Nici n-au cum sa se gindeasca la ea ca la o actrita cind are in portofoliu filme precum Frida, Across the Universe sau Titus (cel mai violent film pe care l-am vazut vreodata, desi extrem de arty si de spectaculos), premiul Tony pentru un musical (singura femeie regizor care are premiul acesta), opere montate pe marile scene ale lumii.

Filmele va sunt mai la indemina si daca nu le-ati vazut inca, ar trebui sa o faceti. Niciunul nu seamana cu celalalt; sigur ca e o atmosfera comuna, data de eleganta imaginilor, de atentia pentru detalii si culori, dar ca structura, compozitie, actorie si viziune – niciunul nu seamana cu celalalt.

Cind am vazut prima data Across the Universe, am plecat de la cinema de parca m-ar fi batut cineva in cap. Nu intelegeam cum poti sa iei cintecele lui Beatles si, puse unul linga altul, fara sa le modifici versurile, sa-ti rezulte o poveste despre iubirea dintre doi tineri care sunt exponentul unei generatii incercate de razboiul din Vietnam si de droguri. Astazi am aflat ca e cel mai personal dintre filmele sale, ca personajele principale sunt inspirate din problemele cu care se confruntau in anii 60, cei doi frati ai sai.

Dar si fara sa stii asta, ca spectator – fata in fata cu amestecul de surreal cu muzica si politica – esti bulversat: cum naiba a reusit sa te tina in sala si sa te mai si emotioneze?

“Ma gindesc ca e greu, dar nu ma gindesc la succes. Pentru ca a face ceva diferit nu e despre succes. Seara trecuta la CNN l-am reasculat pe Steve Jobs, cred ca era o persoana incredibila. Stii, a inventat Mac-urile si apoi a fost concediat pentru ca nu s-au vindut imediat. Dar asta era pentru ca el facea ceva diferit. Si cum spunea si el in discurs, ai niste puncte in viata care, in cele din urma se leaga intre ele, si cind se creeaza imaginea din puncte, e ca o explozie; oamenii exclama “gata, m-am prins!”. Toti cei care vor sa faca ceva nou trec prin asta, nu au succes imediat.
Across the univers – producatorii au vrut sa-l schimbe – “prea multa arta”, “prea multa politica”… Putea sa fie un succes si mai mare doar ca nu l-au distribuit peste tot, dar n-am cedat: ceea ce ai vazut e viziunea mea. Insa a mers mult mai bine pe DVD.

Ceea ce cred ca trebuie sa faci, ca vizionar – artist sau cercetator stiintific – e sa –ti faci o protectie, ca la ochelarii de cai, sa vezi doar drumul tau si sa stii unde ai de ajuns. Sa fii pregatit ca va fi o multime de cleveteala in jurul tau, blogging sau alta presa, mai ales acum cind toata lumea are o opinie.
Trebuie sa auzi ce sa intimpla, dar sa nu lasi intimidat. Pentru ca nu poti sa faci arta cum iti cer criticii.
Cu filme ca Inception sau Matrix creatorii nu s-au intrebat ce o sa le placa publicului, chiar daca in sala unii au spun “ce naiba e aici?”. Totul este despre vise, si iar vise, si despre puterea imaginatiei. Isi punea cineva problema in urma cu citeva sute de ani, cind Shakespeare a scris Visul unei nopti de iarna daca e ceva real acolo? Cred cu tarie in puterea povestilor de a-ti spune unele lucruri si de a –ti transmite emotii. Din mitologie traim si ne inspiram de la ele.”

***

Mai aveam o curiozitate; Julie e foarte legata de teatru, dar duce unele piese celebre (Shakespeare) pe marile ecrane, in filme, asa ca m-am gindit ca e posibil sa aiba o teorie despre moartea teatrului.

“Nu cred ca va muri vreodata teatru. Pentru ca e vorba despre ritualul de a merge undeva si a vedea live pe cineva. Tu esti aici pentru ca ai vrut sa ma vezi pe mine, live, sa-mi vezi gesturile, privirea. Asta vor oamenii de la alti oameni si o sa gaseasca mereu la teatru. Ma ingrijoreaza mai degraba viata cinematografelor pentru ca acolo nu e un ritual al intilnirii, nu se pregateste nimeni ca va incepe un spectacol la 7 seara si se va vedea cu alta lume asemeni lor. Atita timp cit tinerii vor crea teatru pentru virsta lor, si e loc destul pentru toate tipurile de teatru – clasic, opera, stand up, musical -, teatrul nu o sa moara.”

Am mai vorbit despre Andrei Serban si cit de provocator e sa lucrezi cu un regizor ca el care inoveaza usor si-l poate inspira orice, iar asta inseamna ca si poate schimba orice in timpul repetitiilor. “La Andrei, a fost ultima data cind am facut costume si decoruri pentru o piesa de teatru. Incepusem deja sa fac regie si n-am mai avut timp. Dar am incheiat frumos cu The King Stag, piesa pe care am facut-o cu el.”

Cind am plecat de la intilnirea cu Julie Taymor ma gindeam cit de mult mi-a placut mie Frida, cit de tare m-a emotionat si cit de frumos a reusit sa vorbeasca despre o femeie care avea putere si dorinta de control (o si exercita), dar inauntrul ei era vulnerabila.

Ultimele noastre vorbe din interviu fusesera asa…

– Intrebarea aceasta e personala, daca e prea mult, putem sa o sarim, ok?

A inclinat din cap zimbind si-am continuat.

– Cind ati plins ultima data?

S-a uitat drept in ochii mei, incruntindu-se, nu a suparare ci a cercetare. Ochii ei pareau ca ma intreaba “de ce vrei sa stii asta?”, in schimb rostit altceva.

– Daca as fi fost un barbat regizor, m-ai mai fi intrebat asta?

– Da, intreb adesea asta.

N-a parut convinsa, dar a continuat…

– Am plins mult anul acesta. Cred ca femeile au acest avantaj de a plinge pentru ca e o forma de relaxare, de liniste.

– Imi puteti spune pentru ce?

A miscat capul catre dreapta zimbind si-am inteles ca nu.

*
Pe Julie Taymor o puteti vedea in aceasta seara ( 7 octombrie ) la Cinema Corso, dupa proiectia celui mai recent film al sau Tempest (Furtuna), cind va raspunde la intrebarile publicului. Julie Taymor este invitata speciala a festivalului RoIFF 2011.

*
unii oameni primesc excursii, flori, bomboane etc de ziua lor. printre darurile din acest an, eu am primit si acest interviu. 

3859
high heels little girlsbad news

bad news

de pe la 2 ani, de cind invatam sa vorbim cit de cit, tot ce ne dorim e sa “ne facem mari”.

la inceput rivinim la viata celor mai in virsta decit noi (nu neaparat batrini), iar – din ce inaintam in ani – incepem sa ne temem de batrinete, pentru ca ea aduce un sfirsit.

simtim ca se intimpla ceva cu noi, ritmul interior se domoleste, incepem sa avem timp sa ne uitam si in jurul nostru, ne “inteleptim”, credem noi.

ne uitam in oglinda, descoperim cum ni se schimba consistenta pielii si apar ridurile, cum obosim mai repede, cum nu mai facem multe dintre lucrurile pe care le faceam cu 5- 10 ani in urma.

dar, oricit de tare ne-am dori, daca suntem onesti cu noi cind ne uitam in oglinda, stim ca nu ne facem “mari”, ca in capul nostru tot aia micii suntem si ca am alergat multi ani dupa o himera.

*
vreau de multa vreme sa spun asta, sa va dau vestea asta trista: nu ne facem mari. e o iluzie.

doar mascam niste lucruri de dragul convenientelor sociale.

si nu, nu e ca in povestea cu Peter Pan. pentru ca noi vrem sa fim mari. dar nu ne iese.

deal with it! sorry.

uitasem sa scriu asta cind v-am multumit de dimineata.

1898
caimultumesc

multumesc

“vorbele bune le primesti pe acelasi drum ca si pe cele proaste. si sunt la fel de greu de primit”, mi-a spus Rodica Mandache anul trecut, la o conversatie pe terasa la Carturesti.

dar… peste 600 de mesaje pe facebook, peste 100 de telefoane, zeci de sms-uri si (ma iertati ca nu stiu exact numarul) foarte multe mesaje via Twitter, toate cu vorbe bune si felicitari, va dati seama cit sunt de greu de primit si de dus?!

*
de ziua mea sunt cel mai ingrozitor om pentru prietenii mei. daca e ziua mea si imi apartine – dupa cum ii spune numele-, eu iau literalmente aceste lucru de bun si… e ziua in care fac ce vreau eu. si cel mai adesea asta n-are legatura cu socializarea, cu a scoate vreun cuvint macar.

nu raspund la telefon, sunt departe de lume, ma relaxez si ma rasfatz cu lucrurile care-mi plac. si vorbesc/scriu putin. spre deloc daca se poate, pentru ca in restul zilelor am parte din plin de asta.

anul asta, adica ieri, am ales caii, sampanie multa (Mumm) si ciocolata (Godiva).

imi dau seama ca ziua mea e un cosmar pentru toti cei care-mi sunt aproape (sa vedeti cum e cu cadourile…pentru ca nu-mi doresc nimic special si lucrurile care-mi plac si ma emotioneaza, cel mai adesea nu pot fi cumparate cu bani, de la magazin), dar nu ma schimb. e ziua mea.

*
a doua zi, adica astazi, intervine greul. trebuie sa raspund la mesaje, sa ma intorc la munca, sa vorbesc:)

astazi incep aici, cu un mesaj pentru toti cei care mi-au scris ieri (dar mai ales pentru prietenii mei): stiti cit e de greu sa deschizi computerul/telefonul si sa vezi avalansa asta de mesaje?! de urari de la oameni pe care tu-i iubesti si-i admiri pentru munca lor, oameni IMENSI cu care – in unele cazuri, te-ai intilnit o singura data in viata, sau oameni pe care nici nu-i cunosti, dar care-ti ureaza lucruri ca si cum te-ar stii de-o viata?

stiu ca sunt o prietena imposibila si ca “i’m a pain in the ass”; nu doar pentru ce fac de ziua mea (asta e bonus track:) ) , ci pentru ca pun presiune pe voi cind stiu ca puteti mai bine (la fel cum pun presiune si pe mine), cind ziceti voi ca nu mai puteti (desi tot razboiul e cu mintea noastra, nu cu ce e in jur).

dar stiti ceva? suntem chit! pentru ca si voi, prietenii mei apropiati (dar si cei pe care i-am vazut rareori sau niciodata), puneti o ingrozitoare presiune pe mine cind imi urati sa nu ma schimb, sa continuu sa descopar locuri si sa va povestesc despre ele, sa va povestesc despre oameni care sa va inspire etc.

suntem chit, da? nici voi si nici eu nu stim daca o sa reusim. dar ne straduim sa facem lucruri bune. cele mai bune din momentul ala.

*
cind mi-a povestit despre de ce nu stiu oamenii sa primeasca laude, Rodica Mandache mi-a mai spus ceva “pastram si vorbele bune si vorbele rele, acolo, undeva. diferenta e, ca la alea bune apelam citeodata sa ne vindece.”

multumesc frumos

2865
benchce-as schimba la lumea din jurul meu

ce-as schimba la lumea din jurul meu

de cind am aflat ca voi fi in juriul campaniei PEPSI Refresh your world (alaturi de Cabral si Dobro) tot povestesc prietenilor si cunoscutilor ca, daca nu as fi fost implicata direct, as fi propus o mega idee.

e ideea la care tin eu f f f mult si pe care nu ma las pina cind nu o voi pune in aplicare. (nu aveti voie sa o propuneti voi in competitie, va descalific! sa nu ziceti ca nu v-am zis.)

*
ideea mea e asa: cum dam numele oamenilor importanti strazilor din orasele noastre, sa numim bancutele din parcuri dupa marii nostri artisti.

o banca in parc e un loc de relaxare si de amintiri frumoase, n-ar fi frumos sa spui “hai sa ne intilnim in cismigiu la Dinica? sau la Iordache? sau la Amza Pellea?”

ar fi o forma frumoasa de a-i pastra alaturi de noi pentru totdeauna.

ginditi-va, astazi noi habar nu mai avem cine era hristo botev (ma iertati n-am nimik cu omul de-l dau exemplu), dar stim strada pentru ca ne lovim mereu de ea si , indirect, il pastram in mintea noastra.

sigur, am si planul cum pot fi facute placutele pentru bancutze, cum sa devina proiectul sustenabil, sa nu foloseasca bani publici si sa ajute la intretinerea parcurilor. il fac insa public, cind am sa incep sa-mi pun in practica ideea.

*
voi insa puteti avea idei mult mai simpatice decit a mea si va puteti inscrie in proiectul Pepsi Refresh Your World. cu cit veti fi mai creativi si va veti gindi mai mult la binele lumii din jurul vostru, cu atit ne veti face noua viata mai grea (noua, adica juratilor), pentru ca premiul pe care trebuie sa-l dam e de 20.000 de dolari. si va promitem, vom fi foarte responsabili in alegerea cistigatorului.

inscrieti-va ideile aici

1885
building-houseconstruim o casa impreuna?

construim o casa impreuna?

intrebarea din titlu (construim o casa impreuna?) nu e o cerere in casatorie:)

e chiar o invitatie directa la actul constructiei unei case. nu pentru noi, pentru o familie necajita, din Baltesti.
am fost invitata de Habitat pentru Umanity la proiectul BigBuild, in ziua bloggerilor, joi pe 6 octombrie.

mergem sa construim la propriu o casa. am voie sa iau cu mine alti trei bloggeri (e o conditie obligatorie: sa aveti blog).
primul blogger adjudecat e andreea vasile , mai am 2 de convins si pentru asta scriu aici.

*

cind eram mici ni s-a spus ca e important ca in viata, sa faci un copil, sa plantezi un pom si sa construiesti o casa.

cu copilul – nu ma bag (il faceti fiecare cu cine vreti si puteti:) ), copaci sper sa fi plantat cu totii pina acum in multele actiuni ecologiste, dar o casa – o casa in adevaratul sens al cuvintului , pe pamint – nu cred ca veti avea ocazia vreodata sa construiti cu mina voastra.

si sa mai si faceti o fapta buna, generoasa: sa o construiti pentru altii.

*
uite ce trebuie sa facem:

ne intilnim joi la 6.15 in piata victoriei

Tipuri de activitati ZIUA 4, Joi, 6 octombrie:

– şlefuire (cu şmirghel) plăci gips-carton
– montare profile îmbinare perete/tavan
– aplicare vopsea lavabilă (2 straturi)
– montare pardoseală lemn laminat
– finisare streașină
– montare acoperitoare scări intrare / verandă
– curățenie

trebuie deci sa va luati ziua de 6 octombrie liber de la locul vostru de munca si sa vreti sa faceti o fapta buna, unica in viata voastra.

daca vreti sa-mi fiti alaturi, va astept cu drag cu comentarii aici.

mai merg cu noi sa faca fapte bune: Cristi Sutu,   Doru PanaitescuMiruna si David Pripas.

pic01the 24 hours celebrity gala

the 24 hours celebrity gala

Printre multele proiecte pe care Kevin Spacey le face la The Old Vic Theatre este unul „de PR” cu totul special, pentru care merită să mai mergi la Londra un weekend și în noiembrie, chiar dacă vremea e urâtă.

Se numeste The 24 hours play celebrity gala, iar titlul spune cam tot, că e un fel de Orange Wednesday. Doar că, dacă ești la prima întâlnire cu evenimentul, nu-ți prea vine să crezi ce citești. Pe scurt, cam 60 de oameni de teatru (dramaturgi, actori, regizori, scenografi) se adună la Old Vic pentru 24 de ore, se împart în echipe și scriu, montează, repetă și prezintă o mică piesă de teatru. Fiecare piesă durează 15 minute, spectacolul are cam două ore cu tot cu pauză și, evident, la început, cei din sală au ocazia să vadă un mic making off, rezumând frământările creatoare ale celor 60. Plus Kevin Spacey, evident.

În fiecare an, marea distribuție e condimentată cu starurile care se află în oraș la acel moment. Anul ăsta aș bănui că va veni Ralph Fiennes, dacă nu e bântuit de Furtună tocmai atunci. Anii trecuți a participat Brooke Shields (care juca în Chicago), Vanessa Redgrave, Rufus Sewell sau Joseph Fiennes. Acum doi ani, când am fost și eu în sală, invitatul de onoare era Jason Isaacs, tatăl lui Malfoy, dacă aveți dificultăți să-l reperați.

E o mare joacă – dar o joacă serioasă, pentru că toată lumea se străduiește ca improvizația să nu se vadă. Foarte puțini actori își țin replicile pe-aproape, elementele de decor, chiar dacă sunt aduse independent de participanții la experiment, se leagă destul de bine, oricât de ciudate ar fi. Ca să vă faceți o idee, unul dintre actori a adus ca recuzită o trupă de mariachi.

E și o mare surpriză pentru toată lumea. Nici actorii nici cei din sală nu știu la ce să se aștepte, cum vor fi piesele, cum vor fi prestațiile, pentru că presiunea timpului pe dramaturgi și oboseala pe actori își pot spune cuvântul în fel și chip.

E și o inițiativă foarte frumoasă de fundraising. Pe lângă prețul biletelor, care nu e foarte mare și e segmentat pe categorii de venit, poți participa la o licitație tăcută în beneficiul The Old Vic Theatre Trust. Premiul cel mare pentru donația ta e o experiență fără preț – implicarea directă în toate cele 24 de ore ale experimentului.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior partner Premium Communication

1731
music_is_the_drugX Factor si Vocea Romaniei

X Factor si Vocea Romaniei

desi am vazut primele 2 episoade, aseara n-am putut vedea XFactor (am prestat program obligatoriu de socializare in afara casei:) ) si, pentru ca am fost plecata mult si saptamina aceasta, n-am prins nici primul episod din Vocea Romaniei.

m-am uitat insa pe twitter la reactiile de dupa fiecare dintre show-urile din aceasta saptamina si m-am intristat.
si intr-o parte si in alta o multime de vorbe rele si grele, incarcate de ura: la adresa concurentilor, prezentatorilor, formatului, decorului, muzicii sau ce cine stie ce i-a mai atras atentia vreunui spectator suparat.

ce nu inteleg este: de unde atita ura? de ce te uiti la televizor si simti nevoia sa -i faci prosti pe cei pe care-i privesti? de ce ti se pare tie, din fotoliu, ca stii mai bine sa faci ce fac oamenii aia in show si ca, desigur, esti mult mai inteligent decit ei. si de ce, daca nu-ti place, nu inchizi frumos televizorul sau nu schimbi canalul?

*
fara exceptie, toti cei implicati in partea publica a ambelor show-uri (prezentatori si jurati) sunt oameni foarte talentati care au muncit in draci pentru ceea ce sunt acum. care-i ratiunea pentru care te simti mai smeker daca scrii un mesaj odios despre ei?

oricind si oriunde s-ar intilni Morar cu Moga, Sina cu Smiley, Loredana cu Paula sau Brenciu cu Razvan si Dani s-ar saluta si si-ar vorbi cu respect pentru munca lor. nu cred ca vreunul dintre ei ii dusmaneste pe ceilalti doar pentru ca e intr-un show concurent.

oameni buni, sunt doua show-uri de televiziune. si atit. niste oameni isi fac treaba pentru a capta atentia publicului si a le oferi divertisment. despre asta ar trebui sa fie show-urile acestea. si despre transformarea unor tineri fata in fata cu presiunea unui show -concurs.

*

in lumea mea, ideala, ar fi frumos ca dupa terminarea ambelor show-uri, sa se reuneasca cistigatorii din fiecare concurs pentru un show umanitar, pentru o cauza importanta – cum e renovarea spitalului de urgente pentru copii din Iasi (ca tot am fost acolo zilele trecute). la care sa participe si juriile, prezentatorii ambelor emisiuni.

sa privim relaxat show-urile, zic. si sa ne bucuram de victoriile unor tineri (concurentii) care-si vad visul implinit: sunt la tv, in fata publicului, facind ceea ce le place lor cel mai mult – sa cinte.

4509
dolce-far-niente-Nae Caranfil se intoarce!

Nae Caranfil se intoarce!

stiu ca v-a placut Filantropica lui Nae Caranfil (replica “mina intinsa care nu spune o poveste nu primeste niciun ban” e deja intrata in limbaj popular); mi-ar placea sa fi vazut si Asfalt Tango (si ca v-a ramas lipita de suflet secventa tangolului lui Charlotte Rampling, in jurul lui Mircea Diaconu), cum mi-ar placea sa fi vazut si Restul e tacere, cel de-al treilea film al lui Nae Caranfil. sa va mai spun si de secventa din tren cu Vizante si colectia de discuri din E pericoloso sporgersi?

unul singur dintre filmele acestea, daca ati vazut si v-a placut, e bine sa stiti ca astazi de la ora 16.00 la cinema Corso e proiectia filmului Dolce far niente, tot in regia lui Nae Caranfil (pe care daca nu l-ati vazut cind l-a difuzat ProCinema, alta sansa de a-l vedea nu o sa mai aveti, asa ca…trebuie sa mergeti)

intrarea fix 1 leu.

proiectia e parte din Romania International Film Festival (RO-IFF), iar in cadrul aceluiasi festival diseara de la ora 20.30 tot la cinema Corso e un alt film eveniment. povestea trupei de dans/teatru Dzi Croquettes, o trupa care a reusit sa revolutioneze miscarea gay intr-o Brazilie aflata sub dictatura.

de vazut ambele filme.

autumn_leaves_sceneOctombrie, luna mea

Octombrie, luna mea

de ieri e octombrie, luna mea. luna cu soare cald si frunze in toate culorile.
am haine in toate culorile frunzelor din luna asta.

si incep zilele de nastere ale celor pe care eu ii consider frati, chiar daca sunt din alti parinti decit ai mei, dar cu care – fara nicio explicatie – impart oricind aceleasi gusturi la muzici, carti, filme, stil de viata: Alex Traila (miine), Marius Manole, Tudor Daescu si Raluca Soare (marti), Flavia Giurgiu (joi), domn Mishu Predescu si Irina Markovits (simbata), Denisuca (duminica), Irina (pe 11 oct) si Diana Ioana Marasoiu (pe 13).

mai sunt multi altii, sigur am mai uitat pe cite cineva, dar ei stiu foarte bine ce spun “ca e un aer comun si-o mica secta a celor din Balanta”

la multi ani va zic de pe acum si va fac cadou melodia asta, mai ales pentru finalul ei. ( e ceea ce va doresc si voua)

P.S. azi e ziua lui Sting.

3499
IMG420lectura de dimineata: The Institute

lectura de dimineata: The Institute

am descoperit in aceasta dimineata o revista noua: The Institute. (gratie Alexandrei Rusu care mi-a pus-o intr-o sacosa de pinza, alaturi de doua carti simpa: “eu zic sa o citesti ca s-ar putea sa-ti placa”)

*
era cit pe ce sa nu o citesc pentru ca mi-am propus, ca pentru o vreme, sa nu ma mai intilnesc cu reviste de la noi ca sa ma curat de tot ce mi-au adus rau niste ani in industria revistelor noastre.

dar The Institute s-a vrut singura a fi citita. in dimineata aceasta la cafea. si-am constatat cu bucurie ca e o revista scrisa cu bun simt, arata minunat si poti gasi in ea de la cele mai interesante campanii de publicitate pina la oameni care au curajul sa faca lucruri diferite (sau sa traiasca diferit). ca e o revista din care afli lucruri noi (caz rar in presa noastra) si pe care am citit-o cu pixul in mina (si cu agenda alaturi) nu pentru ca as fi avut reflex de a edita textele redactate gresit (stiu, e ingrozitor obiceiul asta si un pic “patronizing” ), ci pentru ca mi-am luat notite despre niste oameni misto.

si eu, asemeni lui domn Sorin Tranca (Friends Advertising), “cred in puterea cuvintelor de a schimba lumea”.

si mi-a mai placut mix-ul elegant si inteligent de informatii pentru femei vs barbati. e o revista unisex.

acesta e articolul meu preferat; nu neaparat pentru informatia de baza – colectia de tricouri PRAF a Laurei Vargalui – ci pentru textele si fotografiile din paginile dedicate lui.

dar am citit-o dintr-o coperta in alta si mi-au mai placut multe: f fina selectia de la obiectele de design, f fain ca au convins-o pe Maria Apostol (PR-ul mare de la Media Pro) “sa dea din casa”, f simpatic articolul despre Almodovar si solutia gasita de a scrie despre un film pe care nu l-ai vazut.

dar cel mai mult si mai mult mi-a placut spiritul revistei; e o relaxare care se simte – o non-incrincenare -, o dorinta de a fi cu breasla ta alaturi fara orgolii si fara invidii absurde (e vorba de industria publicitatii, dar ar fi valabil pentru oricare alt domeniu).

nu scrie nicaieri direct despre non-incrincenarea asta dar – ca la textele bune care nu-ti spun ci iti arata lucruri, lasindu-te pe tine sa tragi concluzii – o simti prin toate paginile.

*
the institute a ajuns la numarul 3. nu m-am prins cit costa revista si nici unde se distribuie. am sa aflu si am sa revin.

3108
ceausescuCopiii lui Ceausescu, o alta sursa

Copiii lui Ceausescu, o alta sursa

pentru ca Adevarul a publicat un articol bombastic despre “fata nevazuta a copiilor lui Nicolae Ceausescu” in care se povesteste despre cum acestia primeau mincare de la Gospodaria de Partid, televiziunile hopa tropa au mai facut o stire pentru care nu au muncit nimic. nimeni nu-si pune problema ca nici parlamentarii de acum nu platesc f mult pe mincarea lor (cantina de la Parlament are preturi amuzante, iar deconturile parlamentarilor – adica plata din banii statului – implica o multime de mese copioase).

articolul bazat pe marturisirile din ancheta de la Parchet, la inceputul anilor 90, are o mare problema. nu cauta si alte surse in afara domnului Radu Burciu, seful gospodariei de partid (tot din ancheta de la Parchet), care face declaratii tocmai pentru a se disculpa. desigur nici televiziunile nu au cautat putin mai mult pentru a-si informa telespectatorii.

iata citeva informatii din cartea “La curtea lui Ceausescu- dezvaluirile Suzanei Andreias despre viata de familie a cuplului prezidential ( Maria Dobrescu, editura Almateea 2004)

Suzana Andreias a fost timp de 29 de ani, femeia in casa la vilele lui Ceausescu. N-a avut prea multa scoala, dar – cum o sa vedeti din carte – a avut bun simt.
***

“Mincarea li se aducea de la Sector. Era un bucatar, Cosma il chema, care le aducea mincare facuta acolo si-i servea, dupa care pleca inapoi. Dimineata (…) cerea asa: doua felii de sunca de praga, doua de parizer, 200 de grame de brinza telemea si o sticla de jumatate de kilogram cu lapte dulce. totul se trecea pe factura.
– Asta pentru ei doi?
– Pentru ei doi!”

*
“Un om care nu stie ce sa ceara de la cineva nu stie nici cum trebuie sa fie o casa. V-am mai spus, ea ( nota mea: Elena Ceausescu) s-a asezat pe burta si mi-a aratat cum sa sterg praful de sub pat. Bine, stiam si eu, dar pe burta nu ma lasam ca sa ma bag sub pat. Oamenii au trasaturi bune si trasaturi rele.

– Dar in toata perioada asta, din 1960 pina in 1989, ea nu a gatit nimic.
-Nu.
-Si nu-i era dor citeodata sa prepare si ea niste oua ochiuri, ceva?
– Nu prea. Dar, spre exemplu, lui Nicu ii placea sa-si prepare singur omleta. Toca ceapa verde, o calea, baga cite trei patru oua si iesea o bunatate. Sa stiti ca si Zoia era gospodina! Chiar inainte sa se casatoreasca, isi punea singura muraturi pentru iarna. Cind s-a maritat a stat o perioada cu parintii, dupa care s-a mutat intr-o casa aproape de Biserica Alba, pe Calea Victoriei.
– Acolo unde se afla acum sediul Uniter.
– Dar prima data casa aia a luat-o Tamara Buciuceanu. Ea a luat-o prima dupa 1989. Am vazut-o la televizor cu toate obiectele Zoiei in casa. I-am vazut si vazele, si cosuletele de portelan cumparate chiar de ea, am vazut vitrina… tot am vazut la televizor…Terasa, scaunele alea mai sofisticate, alea erau ale Zoiei.
– Dupa Revolutie, ea si-a luat ceva din casa asta?
– Nu stiu, dar foarte multe lucruri au ramas acolo. Si nu erau de la partid, erau cumparate de ea.

***

Ce incerc sa spun este ca, inca o data, se dovedeste ca si pe subiectele pe care le vrem serioase, ne distram cu superficialitate… sau cu smecherie. Pentru ca daca autorul articolului din Adevarul (sau editorii stirilor de la RTV, unde am vazut eu preluarea), ar fi facut putin research si ar fi pus in articol ambele povestiri ar fi avut o poveste echilibrata. Dar n-ar mai fi avut sansa sa continue alta data, ca o peltea, dezmintind ce a zis anterior – cu acelasi comportament de stire cancan ” e iubita lui X/ ba nu, am aflat ca e iubita lui frate-su”.

Nu incerc sa iau apararea familiei Ceausescu; sunt dintre cei care cred ca sistemul comunist ne-a stricat mintile si sufletul atit de tare incit trei generatii de acum incolo nu o sa se redreseze; ceea ce vreau sa spun este ca daca nu vom invata sa tratam echilibrat istoria, nu ne vom vindeca de ranile pe care ni le-a facut.

Si desigur, o sa continuam sa spunem ca presa moare cind, de fapt, noi (jurnalistii, adica) ii punem perna pe fatza sperind ca poate poate se sufoca.

4081

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!