text aparut in Tabu, martie 2010.
Prolog.
În care se explică de ce se înțeleg atât de bine pe scenă (și în afara ei) Tudor Chirilă și Iarina Demian.
Iarina Demian: Între doi oameni care au și relație de sânge, dar și profesională, pot fi N situații limită, dar nu există trădare. Si în profesia asta a noastra, în special, sunt foarte mulți trădători. Ai nevoie să știi că cineva lângă tine trage alături de tine chiar dacă te cerți la disperare. Oamenii inteligenți ajung la concluzia că un lucru e mai bun decât altul și disputa se încheie, dar nu se trădează. Între noi nu mai e vorba de mamă, tată, fiu, văr. E vorba de o echipă care are o bază ca asta.
Actul 1
În care Tudor Chirilă își construiește rolul dirijorului din “Preludiu și Liebestod”, prima din cele 3 piese. Pe muzica lui Wagner pentru Tristan și Isolda.
Tudor Chirilă: Foarte mult m-am chinuit cu rolul ăsta. În primul rând emoțional, pentru că am simțit niște lucruri în comun din viata mea cu personajul ăsta. Åži te sperie când e vorba să te joci pe tine.
Apoi tehnic. E vorba de un dirijor. N-am putut să mă urc pe scenă și să fac pantomimă. Am studiat un dirijor care mi-a placut foarte mult, Mariss Jansons, care a venit in festivalul Enescu chiar cu Wagner – Tristan și Isolda.
A fost un semn. Bun. Noi repetam, eram la lectura textului în care se vorbea de Wagner și în festival a venit exact asta.
Iarina: Am avut niște emoții imense când am mers la concert.
Tudor: Am luat înregistrarea de la TVR de la camera care a stat chiar pe dirijor. L-am studiat seri la rind. Calculatorul meu e plin de însemnări despre gestică (“desface brațele”, “arcuiește mâna”), dar și de metafore care să dea substanță gesturilor (“învăluiește o femeie pe după gât”). O parte din ele se află și în caietul program. Åži când l-am învățat destul de bine, am putut să aduc gesturi din mine sau din personaj. Nu mai era o corporalitate mimetică, era una filtrată. Dar a fost foarte greu să ajung la asta. La un moment dat nu mă mai ocupam decât de “dirijat”.
Iarina: Aici a fost conflictul dintre noi.
Tudor: Un conflict mare. Da.
Iarina: Făcea prea mult. Mult prea mult.
Tudor: Dar eu știam asta. Åži explicam: “Fac mult acum ca să am de unde topi mai târziu.” Cu rolul eram destul de înainte la un moment dat, după aia am rămas în urmă și am devenit “dirijor”. Au fost două chestii până s-au unit: dirijorul ca și corporalitate, și dirijorul ca și minte. Åži a mai fost ceva foarte greu: să nu cânți vorbele când vorbești pe muzică.
Cu asta s-a luptat foarte mult regizorul din mama: “Tu trebuie să te lupti cu Wagner. Să fii un contrapunct la muzica lui.” S-a luptat cu toată lumea pe chestia asta.
Iarina: La un moment dat nici nu mai juca. Dar eu am înțeles foarte bine că întâi trebuie să învețe să dirijeze ca să se liniștească. Pe de altă parte, trecea timpul și era tot cu gestica amplă de dirijor. Åži treceam prin toate stările posibile. Dar până la urma totul a fost foarte bine.
Tudor: Rolul s-a salvat în ultimele 5 -6 repetiții.
Iarina: A fost un moment foarte greu pentru mine, nu ți l-am spus niciodată. Totul a ieșit foarte bine până la secvența în care rememorează dirijorul o partidă de sex, la Milano.
Tudor: Da, îmi tot venea să cânt vorbele.
Iarina: Era ceva în-gro-zi-tor. Åži mă gândeam “Doamne, ce să fac?”
Tudor: Mi-a ieșit într-un final, dar cred că am mai lucrat pe rol și după primele spectacole, după ce am văzut și reacția publicului.
Iarina: Tudor e încăpăținat, dar are inteligența scenică de a pricepe că e mai bine ceva decât altceva. După o dispută, vorbește inteligența scenică din el. Nu mă întâlnesc foarte des cu actori inteligenți pe scenă.
Tudor: Zic NU din prima, după care e un proces foarte lung până la DA, desi știu că e posibil să fie bine, că nimeni nu-ți vrea răul. Nici mama ta, nici un regizor. Dar, la mine, NU vine și din faptul că merg foarte mult pe instinct, în prima fază a formării unui rol. Åžtiu că instinctul nu e tot timpul corect, dar tind să-l cred. Iar acasă mă mai gândesc “Hmm…Bine, hai”. Dar acum sunt un instrument mult mai bun decât în urmă cu câțiva ani. N-am mai negat chiar așa de mult. Cred că vine odată cu vârsta.
Actul 2
În care Iarina Demian se reîntoarce la actorie, ca o datorie de onoare față de sine. Si în care fiul, Tudor Chirilă, e oglinda în care își construiește rolul.
Iarina: Foarte greu am luat decizia de a mă întoarce ca actriță. Mereu îmi spuneam “O să joc eu sau cine va fi. Sau poate o să găsim o dublură”. Mă ascundeam. E foarte greu pentru că, dacă tu montezi un spectacol, trebuie să ai o oglindă și ca să joci. Dar, am reusit.
Tudor: E greu să te regizezi pe tine.
Iarina: Da. Nu te poți vedea. Am mai avut experiența asta cu prima mea piesă din 2000. Un Kopit. Îi mai trimiteam în sală, pe Dorina Chiriac, pe Tudor, care jucau. A fost greu, dar până la urmă criticii au spus că e incredibil ce a ieșit.
Aici nu am foarte mult text, sunt doar în ultima piesă, dar și-așa mi-e foarte greu pentru că nu pot să îmi mai văd spectacolul. Stau în spate acolo și tremur, ascultându-i .
Tudor: Pot să vorbesc eu mai mult despre lucrul ei cu sine, pentru personaj.
Iarina: Tudor a trecut printr-o experiență foarte ciudată și drăguță în același timp, alături de mine, cu piesa asta. El juca, dar nu mai putea să fie atent la avea de făcut. Era atât de speriat că eu sunt acolo și că trebuie să revin la teatru. Åži ce-o să fac eu.
Tudor: Eram spectator. Mă uitam la rolul ei.
Iarina: Da, era Tudor Chirilă, nu un personaj îmbrăcat în travesti. E într-un moment al celei de-a treia piese, când poartă hainele soției lui. Din când în când oprea repetiția și zicea: “Haide domnule, mai fă o dată.” Se ducea în sală și se uita. A stat acolo și a făcut pe regizorul o vreme. Si ne certam.
“Tudor, eu nu pot să fiu așa vulgară cum crezi tu că trebuie să fie personajul. Vulgaritatea mea ține de altă zonă.”
“Da, poate că ai dreptate, dar aici ți-am spus să faci așa”, zicea încăpățânat și eu îl lăsam până se liniștea.
Tudor: Orice rol când se naște are niște momente când actorul merge bine în direcțiile alea. Momentele respective sunt fixate ca la alpinism; sunt piloane care te ajută să urci mai departe. Si nu toate nuanțele sunt fixate bine într-un rol de la început. Iar ea ce prindea, nu mai făcea câteodată și eu mă enervam. “Dar ai făcut bine aici, fă așa și fă așa.”
Era o diferență de viziune. Eu o vedeam pe babă –personajul ei – puțin mai mitocancă. Iar ea a adus mult mai multe nuanțe. Ce e mișto acum la personaj e că nu mai ai unde să-l încadrezi. E un amestec între Vivienne Westwood cu o instalatoare, sunt mai mulți nebuni într-unul singur.
Iarina: Ceea ce e foarte frumos aici, și eu am înțeles foarte bine, e că Tudor a suferit în momentele alea ca totul să iasă perfect. Dar era atât de dur! Åži eu mă gândeam “Doamne Dumnezeule, dacă el ar repeta cu actorii n-ar putea să ducă piesa la capăt niciodată”.
Tudor: Eu încercam să ajut…Mă simțeam cumva vinovat pentru că am insistat destul de mult să se întoarcă pe scenă și nu cred că ea regretă acum. Cred că îmi mulțumește. A spus cândva un lucru foarte frumos care e o sinteză a meseriei noastre: “Actorul este iubit, regizorul este respectat.”
Iarina: Pentru că am simțit asta pe pielea mea. În momentul în care ai terminat spectacolul ca regizor, nu mai ai nicio participare. Eu în mod special, Tudor e martor aici, am fost la toate reprezentațiile spectacolelor pe care le-am montat.
Tudor: Nu uiți la Avatar cu gândul că l-a facut James Cameron. Åži nici după ce se termină filmul nu te gândești foarte mult la meritul lui, cât te gândești la meritul echipei. Dar până la urmă e meritul omului care adună toată lumea. Asta se neagă regizorilor cumva.
Iarina: E mai mult de atât. Regizorul a jucat pentru toată lumea, a gândit pentru toată lumea, a construit pentru toată lumea. El creează personaje. El vede persoajele înainte să le vadă actorul și începe să-i dea, să-i dăruiască de toate.
Tudor: Inspiră pe toată lumea. Dar, vorba dirijorului din piesă, “Acolo sus ești foarte singur”. Regizorul e foarte singur, nu e atât de iubit.
Epilog
În care se explică o altă față a succesului lor.
Iarina: Eu am mai spus-o: de când sunt liberă, sunt fericită. Am pus spectacole la Teatrul de comedie, dar și cu fundația mea și-am pus ce am vrut. Åži pentru asta mă simt liberă. chiar dacă ne-am chinuit groaznic.
Spectacolul “O lume pe dos” se joacă la Teatrul de Comedie din București
