IOANA BLAJ (25 ANI, ACTRITA) A FACUT PARTE DIN EXPERIMENTUL GROLSCH IN CARE MAI MULTI TINERI AU FOST SCOSI IN AFARA TIMPULUI. AICI SUNT POVESTILE EI DESPRE TRANSFORMARILE PE CARE LE-A SIMTIT IN CELE PATRU ZILE ALE EXPERIMENTULUI.

primul episod poate fi citit aici

Ne-am urcat in autobuz si am plecat catre Targoviste, stiind ca nu asta urmeaza sa fie destinatia finala. Pe drum toata lumea a inceput sa vorbeasca, sa povesteasca ce face, cu ce se ocupa. Eu am stat cu Ioana Cotulbea, iar in spatele meu erau Vlad Tausance si Cristian Neagoe . Am inceput sa vorbim toti patru, sa descoperim cunostiinte comune, sa ne laudam fiecare cu proiectele noastre si sa dam cam ce aveam mai bun, asa ca pentru o prima conversatie :).

Trecerea de la viata obisnuita la cea mai putin obisnuita se face treptat.

La un moment dat autobuzul s-a oprit la o benzinarie, pentru ultimele cumparaturi si primele socializari in grup. Dupa benzinarie am mai avut inca o oprire, in fata unor blocuri. Nu stiu exact pe unde eram, dar simteam o atmosfera de Rahova pe inserat. Inainte de a ne urca din nou in autobuz ca sa plecam catre destinatia finala am fost anuntati ca asta este ultima oprire si de acum va trebui sa ne punem ochelarii, pentru a nu vedea pe unde mergem.

Intunericul incepea sa se astearna. Draperiile din autobuz au fost trase. Nu mai vedeam nimic. Nu stiu cat timp a trecut pana cand huruitul motorului nu mi-a mai tulburat somnul. Stiu doar ca ni s-a spus:” AM AJUNS!”.

***

Am simtit cum sangele imi coboara in picioare si cum inima incepe sa o ia razna. Am coborat cu ochelarii pe ochi, indrumati de catre un om. Cand am pus piciorul pe pamant, am simtit un aer rece si destul de puternic, diferit de cel din Bucuresti. De acum lucrurile incep sa devina usor incerte. Am ajuns pe o banca si tremuram de frig, de emotie…nici nu cred ca mai conteaza, cand ni s-a spus din nou “ Gata. Va puteti da jos ochelarii”.

Cand am deschis ochii am constatat ca ne aflam intr-un cort, perfect inchis, cu foarte multi oameni pe care nu-i mai vazusem pana atunci si cu multe camere de filmat in jurul nostru. Haosul incepuse.

***

Ni s-au inmanat niste genti negre care contineau doua salopete albe si trei tricouri cu guler tot albe. Am primit acuarele ca sa ne personalizam tricourile. Care mai de care a inceput sa se joace cu culori, mesaje si forme. Am inceput timid sa-mi le pictez. Pe unul dintre tricouri am desenat un soare galben, in mijlocul caruia am scris cu litere de tipar “JOY”, pe altul am scris “ I love …” si p e cel de-al treilea am scris cu rosu “Lost in” iar cu verde “LIFE”. Pe fundal se auzea muzica din Twin Peaks. Dupa ce am terminat baietii au fost invitati intr-o anexa a cortului sa se schimbe si sa li se controleze bagajele. Acelasi lucru s-a intamplat si cu noi, fetele, dupa.

In momentul in care ne-am reunit cu totii, din oamenii care eram inainte ne-am transformat in niste “detinuti” imbracati intr-o uniforma.
Ni  s-au comunicat ultimele detalii cum ca absolut in fiecare secunda Dan Petre si Mugur Ciumageanu ne vor urmari pe monitoare, deci daca avem nevoie de ceva, ei ne vor auzi. Am aflat ca exista si un buton de panica in casa pe care il putem apasa daca ni se intampla ceva, cu riscul ca acela care apasa va fi scos din experiment. Daca vrem sa trimitem mesaje catre cei de afara va trebui sa le scriem pe o hartie si gazda noastra le va aduce in afara si vor fi preluate si transmise de catre echipa. Acestea fiind spuse, eram pregatita sa intru in spatiul fara timp.

***

Din cort am intrat pe un culoar si apoi in casa. In momentul in care usa s-a deschis ne-a izbit un miros de casa de tara si imagine unei incaperi foarte modeste cu pereti albi si mobila veche. Cand am lasat capul in jos am vazut un pitic, imbracat intr-un costum rosu.

Socul a fost atat de mare incat am dus mana la gura si cred ca fata imi era usor schimonosita. El urma sa fie gazda noastra. Bogdan.

Ne-a aratat livingul, o incapere cu o masa de ping pong, o alta incapere cu o masa mica de billiard si cateva carti si evident, ne-a spus ca nu avem voie sa fumam in living ci doar in locul special amenajat, care s-a dovedit a fi  beciul casei, urat mirositor, cu pereti albi, 5 scaune albe de plastic si doua scrumiere. Acum a venit clipa sa urcam la etaj sa ne alegem camerele.

Asta iarasi a fost un moment care o sa-mi ramana mult timp intiparit pe retina. Am urcat pe niste scari de lemn si m-am izbit de niste camere cu doua paturi cu lumini diferite si asternuturi cu flori de culori diferite. Am ales singura camera cu lumina calda, restul avand lumina rece de neon. Fericita ca am putut sa aleg camera asta, am chemat-o pe Ioana Cotulbea, cu care urma sa stau, sa ne bucuram de ea. Singura problema a fost ca in momentul in care Ioana a vrut sa aprinda lumina la baie, ne-am dat seama ca nu exista. Problema! Pentru ca déjà celelalte camere se ocupasera, asa ca nu aveam ce facem. Norocul nostru a fost ca ca printre cele cinci obiecte personale eu am luat lumanarea, pe care o putem folosi ca sa vedem ceva in baie. Cand am rezolvat si acest aspect, am vrut sa ies din camera si sa sting lumina, numai ca intrerupatoarele erau blocate, tocmai pentru a avea lumina non stop, asta insemnand si in timpul somnului, ca doar nu am primit degeaba ochelari de somn 🙂

Ala a fost un moment in care mi-am amintit de camera mea de acasa cu cel mai mare drag, de elefantul meu albastru de plus cu care dorm in fiecare seara, de asternuturile mele moi si colorate, de omul cald si dragastos pe care il iau in brate in fiecare seara, dar am depasit momentul convinsa de faptul ca o sa raman cu ceva memorabil din acest experiment.

***

Am coborat si am inceput sa inspectez casa. Aveam nevoie sa-mi gasesc un loc in care sa ma simt confortabil. Am ales canapeaua, dupa care am hotarat ca mi-ar prinde bine sa ma obisnuiesc si cu beciul, dat fiind faptul ca imi voi petrece mult timp acolo. M-am trezit singura si ca de fiecare data cand stai si astepti pe cineva la o terasa sau nu ai nimic de facut, iei telefonul si intri pe retele de socializare sau pe sfantul youtube sau google, numai ca acum nu mai aveam telefon, asa ca a trebuit sa stau, sa inspectez peretii si tevile si geamurile acoperite cu chestii negre care nu permiteau luminii naturale sa patrunda. La un moment dat m-am dus sus in living, am luat doua tuburi de tempera unul negru si unul rosu si am pictat unul dintre pereti.

Intotdeauna m-am temut sa pictez, pentru ca fac doar desene de copii, cu linii strambe, idescifrabile, iar acum am spus ca e momentul sa incep, ca si-asa nu am ce face. Mi-am dat seama ca in momentul in care am trasat prima duga, in mod normal, daca as fi fost acasa, m-as fi retras, pentru ca nu as fi fost multumita si m-as fi dus sa verific facebookul, dar acolo, neavand nici o alta optiune, am dus desenul pana la capat, ba mai mult, am fost surprinsa cand am vazut ca are o forma si chiar arata intr-un fel. Am desenat un puls si la capatul lui o inima rosie. Asta mi-a venit dupa ce mi-am simtit pulsul. Mi s-a parut ca e desenul care ma reprezinta cel mai bine in momentul ala.

Lucrurile incepeau sa se aseze. Aveam momente in care mi se parea ca vibreaza ceva in buzunar sau momente cand imi duceam ochii spre mana ca sa ma uit la ceas, dar imi aminteam rapid ca NU EXISTA TIMP.

Cand am urcat din nou in living am primit un oaspete.

CINE A FOST OASPETELE SI CUM AU CONTINUAT CELE 4 ZILE IN EXPERIMENTUL FARA TIMP PUTETI CITI MIINE.