Monthly Archives : May 2012

IOANA BLAJ (25 ANI, ACTRITA) A FACUT PARTE DIN EXPERIMENTUL GROLSCH IN CARE MAI MULTI TINERI AU FOST SCOSI IN AFARA TIMPULUI. AICI SUNT POVESTILE EI DESPRE TRANSFORMARILE PE CARE LE-A SIMTIT IN CELE PATRU ZILE ALE EXPERIMENTULUI.

primul episod: CUM A LUAT DECIZIA DE A FACE PARTE DIN EXPERIMENT – poate fi citit aici

al doilea episod:CUM A FACUT CUNOSTINTA CU COLEGII EI DE EXPERIEMNT SI CE A GASIT IN CASA IN CARE A LOCUIT – poate fi citit aici

al treilea episod: CUM SI-A NEGOCIAT SPATIUL IN CASA FARA TIMP -poate fi citit aici

Din categoria povestilor cu pitici face parte si dimineata in care Bogdan a venit cu o goarna sa ne trezeasca. De doua ori. Vazand ca nu reuseste, am fost treziti  cu ajutorul melodiilor hip-hop date la maxim in living. Nu a fost cea mai placuta trezire, dar a meritat pentru ca in momentul in care am ajuns jos am intalnit-o pe Vera Ion, care e venit sa tina un workshop cu noi. Workshopul acesta s-a dovedit a fi special si el pentru ca ne-a legat destul de tare pe cei care am fost prezenti.

La un moment dat, a aparut Mugur Ciumageanu in casa si ne-a spus ca trebuie sa mergem in camere, sa ne luam ochelarii de somn si sa venim din nou in living. Va trebui sa ne punem ochelarii pe ochi si, in momentul in care ne auzim numele, vom iesi din casa insotiti de cineva.

Clar se intampla ceva! Oare s-a terminat? Nu se poate! Nu vreau sa ies din casa asta! Nu vreau sa ma intorc din nou in timp la aceleasi probleme cotidiene. Poate nu s-a terminat. Poate doar ne scot afara sa luam putin aer, sau poate ne duc in alt loc.

Cam asta era monologul din capul meu in momentul in care mi-am auzit numele si am fost scoasa afara din casa, preluata de Cristi, cu ochelarii pe ochi si am fost pusa in fata unei camere, sau al unui microfon( nu stiu sigur ce era) sa spun in ce zi suntem si ce ora este. Am spus ca e Sambata ora 16.

Dupa am plecat mai departe. La un moment dat am simtit aerul. Aer foarte foarte curat cu iz de iarba proaspat taiata. Un miros pe care nu-l intalnesti niciodata in Bucuresti ci doar undeva la munte, dimineata. Am inspirat mai puternic ca niciodata. Inaintand am simtit cum pasesc pe iarba si am inceput sa aud pasarele in jurul meu.

Am mai facut cativa pasi si am simtit razele soarelui. Dar nu stiteam o caldura pe tot corpul, ci punctual…simteam exact raza soarelui unde e.

A fost un moment fascinant.

Am cautat soarele cu mainile si l-am atins. Nu auzem nimic in jurul meu ci doar pasarelele , blituri si huruitul unui motor. Atunci m-am gandit ca in mod sigur urmeaza sa urcam in autobuz si sa plecam undeva, dar cand am ajuns langa zgomot si am trecut pe langa el mi-am dat seama ca era un generator.

Am mai mers putin si Cristi mi-a zis ca ma pot aseza. Am simtit ca ma asez pe iarba si ca ceilalti sunt in jurul meu. Am scos aparatul foto de unica folosinta si am facut o poza. Nu stiu ce am fotografiat. Dupa ce l-am bagat la loc am auzit vocea lui Mugur “Unu, doi, trei si….va puteti scoate ochelarii”.

Magie pura.

Eram pe un platou intins, inconjurat de munti…pe langa noi erau vaci si capre. In fata noastra era toata echipa din spatele camerelor si cele 5 camere de filmat. Nu am cuvinte suficiente sa explic ce am simtit in momentul ala. Pot doar sa spun ca mi-am simtit inima in gat si ochii umezi.

Mugur ne intreaba ce zi credem ca e si ce ora. Eu m-am gandit ca e duminica dimineata. Dar nu am avut inspiratia sa ma uit unde e soarele. Era sambata ora 20:00. Soarele apunea. M-am intins pe iarba cu capul spre cer si am multumit. S-a terminat. S-a terminat cea mai frumoasa experienta din viata mea de pana acum.

A urmat o sesiune de interviuri, intalniri cu oamenii din afara casei care si-au facut fani. In momentul in care am iesit am fost surprinsa cand am aflat ca un domn, pe care nu-l mai vazusem pana atunci, stia ca sunt vegetariana si ca am pofta de vin rosu. Totul era nou si noul asta ne placea, pentru ca ne surprindea asa cum poate nu am mai fost surprinsi de ani de zile.

Momentul in care am aflat ca pot renunta la salopeta si ma pot  imbraca in haine civile, l-am refuzat. Abia peste cateva ore cand mi s-a facut frig, am hotarat ca ar fi bine sa ma despart de salopeta atat de neplacuta la inceput si atat de indispensabila acum, pe final.

Cand am fost intrebata daca vreau telefoanul in acea seara, raspunsul a venit rapid : NU.
Inca nu eram pregatita sa ma bag din nou in lupta cu timpul. Vroiam sa lungesc noaptea aia magica cat mai mult. Vroiam sa ma bucur de vinul rosu pe care l-am facut rost cu usurinta intr-un final, sa ma bucur de noi in spatele camerelor, de noi in natura, de noi pe holul Orlando, de noi si cuvintele noastre cheie.

Vroiam sa  spun lucruri pe care nu am apucat sa  le spun in casa sau poate nu am fost atat de apropiata de oameni ca sa le spun. Acum ne unea ceva, mai profund decat orice joculet sau moment din casa. Acum ne unea un final care stiam ca e atat de aproape.

*

Timpul, prin absenta lui m-a invatat sa-mi ascult corpul, m-a invatat sa descopar oamenii cu reactiile lor fine, sa traiesc in prezent, sa ma bucur de aer, lumina si iarba si sa-mi descopar linistea interioara. Timpul prin prezenta lui mi-a adus din nou aceleasi probleme de zi cu zi dar pe care acum stiu cum sa nu le mai las sa ma afecteze. Am invatat sa am timp.

Acum, la cateva zile dupa ce am iesit din acest experiment am refuzat sa-mi pun ceasul la mana , am refuzat sa raspund la intrebari gen “ in cat timp ajungi” si mi-e greu sa ma apropii de telefon si sa scriu la acest laptop. Imi verific facebook-ul o data pe zi si ma bucur de fiecare melodie in parte ca si cum ar fi ultima. M-am intalnit de doua ori cu grupul meu de prieteni si mi-e dor de cel nou.

***Intregul experiment va fi subiectul unui documentar pentru Discovery.

IOANA BLAJ (25 ANI, ACTRITA) A FACUT PARTE DIN EXPERIMENTUL GROLSCH IN CARE MAI MULTI TINERI AU FOST SCOSI IN AFARA TIMPULUI. AICI SUNT POVESTILE EI DESPRE TRANSFORMARILE PE CARE LE-A SIMTIN IN CELE PATRU ZILE ALE EXPERIMENTULUI.

primul episod: CUM A LUAT DECIZIA DE A FACE PARTE DIN EXPERIMENT – poate fi citit aici

al doilea episod:CUM A FACUT CUNOSTINTA CU COLEGII EI DE EXPERIEMNT SI CE A GASIT IN CASA IN CARE A LOCUIT – poate fi citit aici

***

Un baiat blond, cret imbracat in haine normale a intrat pe usa si ne-a spus ca va tine un workshop de improvizatie si ca ar fi incantat sa participam. Era Bogdan Nechifor, colegul meu de facultate, prima figura cunoscuta de cand am intrat in acest spatiu fara timp. M-am bucurat mult sa-l vad si am participat cu mare drag la “joculetele” pe care noi le faceam in anul I de facultate. Mi-am dat seama ca de acum inainte o sa tot avem oaspeti, de tot felul, dar nu stiam la ce sa ma astept.

Prima noapte (pentru ca in acel moment inca stiam cu siguranta ca e noapte) a fost plina de povesti de inceput, care au pus bazele unor frumoase prietenii care vor dura mult timp de acum incolo.

Ceea ce voi povesti de acum inainte nu va mai avea o ordine cronologica, pentru ca experimentul déjà incepe sa-si puna amprenta, iar notiunea timpului incepe sa dispara.
**
Primul somn a fost plin, in sensul ca am ajuns in camera, m-am bagat in pat si lumina inca era aprinsa. Mi-am pus ochelarii si-am adormit. La un moment dat m-am tot trezit pentru ca vedeam lumina in camera. Nu stiam cat timp trecuse asa ca nu-mi ramanea decat sa fiu atenta la corpul meu daca mai are nevoie de somn sau nu. Initial l-am simtit obosit si fara chef sa se miste. Asta a fost un prim semn ca somnul trebuie continuat. Apoi am mai avut un moment in care m-am trezit, dar din nou corpul nu-mi era pregatit, iar ultima incercare de a ma trezi a fost cu succes pentru ca nu a mai fost nevoie sa-l analizez, pentru ca el déjà incepuse sa se miste.

A doua zi, adica prima dimineata (din puctul meu de vedere, pentru ca habar n-aveam daca e pranz sau seara) a inceput cu o masa destul de ciudata: spaghete. Asta a fost unul din primele semne care m-au dat peste cap. Cum sa ma trezesc sa mananc spaghete? Peste ceva timp, cam pe cand eu credeam ca e seara m-am trezit cu micul dejun :).

Oricat ma chinuisem pana atunci sa-mi dau seama de timp, acesta a fost momentul in care am inceput sa ma indoiesc de mine si logica mea.

**
Atelierele nu au incetat sa apara. Am avut un atelier de desen, care a fost un esec total pentru baiatul care a venit sa picteze peretii cu noi, pentru ca nimeni nu avea chef de pictat, insa dupa ce a plecat, Ana Botezatu si Dan Ungurean s-au pus pe treaba si au transformat un perete alb intr-o poveste. Camera incepea déjà sa prinda contur.

Creativitatea mea incepea sa se dezlantuie. La un moment dat, stateam in living si nu mai suportam lumina alba si m-am hotarat sa vopsesc neoanele cu tempera. O alta idee mi-a venit in a doua noapte, cand mi-am dat seama ca pot desfileta becurile din camera si pot face intuneric. Fumoarul a devenit si el animat, pentru ca in fiecare seara Vlad Tausance,Vlad Ursulean, Constantin Nimigean si Cristian Neagoe erau gazdele unui talk show in care se vorbea despre orice.

Tot din categoria creativitatii fac parte: masina de scris pe care Vlad Ursulean a adus-o si ne-a pus-o la dispozitie in living si fiecare scria tot ce-i vine, cand ii vine, rezultatul fiind probabil prezent in numarul viitor al revistei Tataia, aparatul Polaroid al carui posesor era tot Vlad cu care ne-am jucat si am umplut de poze continutul gol al chenarului unei sticle de Grolsch care se afla pe unul din pereti si minunatul kuter.

Kuter-ul asta a fost obiectul sfant al fetelor in momentul in care a aparut in casa, pentru ca am inceput sa ne taiem gulerele tricourilor si manecile pentru, a ne dezgoli partile feminine si a crea putin haos in randul baietilor 🙂

La un moment dat, a intrat a doua noastra gazda, care era tot un pitic imbracat in costum rosu, pe care il cheama Coco Jambo. Avea  o cutie care continea aparate de fotografiat de unica folosinta pentru fiecare din noi. Rezultatul va fi prezentat tot in numarul urmator al revistei Tataia.

Timpul nu mai exista pentru mine. Am jucat rummy, poker, ping pong unde mi-am dezlantuit competivitatea, pictam pereti, facem fitness ( la un moment dat m-am trezit singura la doi instructori), thai chi, m-am jucat cu plastilina, cu instrumente de percutie, am facut pirogravuri, dar am si creat momente (eu si ceilalti 13 cobai) pe care foarte multi dintre noi le vor avea bine intiparite intr-un coltisor pentru mult timp de acum inainte.

Unul din aceste momente a fost cand dupa o masa copioasa cu pastrav si legume la gratar, ne-am strans in living si am inceput sa cantam. Luiza Zan, care are o voce absolut spectaculoasa, a inceput sa cante, iar noi ceilalti tineam ritmul cu palmele, cu pixurile pe sticlele de bere sau eram doar spectatori. Doru Trascau a venit si el cu chitara si cu o mini statie si a inceput sa cante melodii cunoscute de toti.

Si acum am prezenta in minte vocea grupului cantand “ In hol, in hol, in hol cu capul gol”. Se crease o atmosfera emotionanta pentru noi, cei din casa. Eram dupa mult timp singuri, fara oaspeti si in sfarsit legati ca si grup. Alt grup, pe langa cel cu care eu eram obisnuita acasa.

Momentul a fost insa intererupt de Dan Petre care a intrat in casa si  m-a scos din povestea pe care o construisem. A incercat sa ne aduca cumva cu picioarele pe pamant, intrebandu-ne cat estimam cat e ora. Destul de ciudata intrebarea venita in contextual asta, pentru ca nimanui nu-i mai pasa de timp. Cu toate astea paleta a fost foarte larga pentru ca luati individual aveam notiuni foarte diferite. Unii spuneau ca e ora 23 altii ca e ora 17, 3 dimineata…deci clar timpul nu mai era concret. Ca sa ajungem la o ora a grupului, am scris toti pe o hartie timpul nostru si am facut media. Ora care a iesit a fost 21;45.

Ulterior am aflat ca noi, ca si grup cel putin de doua ori am estimat ora corect, dar individual eram pe pereti.

**

Neavand muzica, din teama organizatorilor ca nu cumva sa putem estima timpul dupa durata melodiilor, ne-am hotarat totusi sa ne incercam norocul si sa cerem un playlist cu guilty pleasures-urile noastre. Fiecare trebuia sa scrie pe o hartie doua melodii una ritmata si una mai putin ritmata. Am facut un playlist foarte dragut cu melodii de la Casablanca, Buna seara iubite, pana la Florin Salam, Roxette etc. Eu am ales Roxette cu melodia “It must to be in love” si Loredana “Buna seara iubite” :). L-am prezentat frumos spre una din camerele care ne supraveghea si am asteptat sa ni se si indeplineasca dorinta.

Am trecut ceva timp, am fost la talk showul din subsol , am mai vorbit unii cu altii, iar intr-un final ne-am hotarat sa mergem la somn.
Cind nu mai era  nimeni in living, am auzit niste batai puternice in usa. Am crezut ca e unul din colegii mei si i-am spus sa intre. Eram sub plapuma, doar cu lumina de pe hol aprinsa, in momentul in care am auzit o voce care mi-a spus : “coboara in living; se pune playlistul”.

Cand am deschis ochii piticul Bogdan era langa patul meu. Nu cred ca pot sa descriu in cuvinte spaima  pe care am trait-o si felul in care m-am manifestat.

IN EPISODUL URMATOR IOANA IESE DIN CASA SI E SUPUSA ANALIZEI PSIHOLOGULUI .

IOANA BLAJ (25 ANI, ACTRITA) A FACUT PARTE DIN EXPERIMENTUL GROLSCH IN CARE MAI MULTI TINERI AU FOST SCOSI IN AFARA TIMPULUI. AICI SUNT POVESTILE EI DESPRE TRANSFORMARILE PE CARE LE-A SIMTIT IN CELE PATRU ZILE ALE EXPERIMENTULUI.

primul episod poate fi citit aici

Ne-am urcat in autobuz si am plecat catre Targoviste, stiind ca nu asta urmeaza sa fie destinatia finala. Pe drum toata lumea a inceput sa vorbeasca, sa povesteasca ce face, cu ce se ocupa. Eu am stat cu Ioana Cotulbea, iar in spatele meu erau Vlad Tausance si Cristian Neagoe . Am inceput sa vorbim toti patru, sa descoperim cunostiinte comune, sa ne laudam fiecare cu proiectele noastre si sa dam cam ce aveam mai bun, asa ca pentru o prima conversatie :).

Trecerea de la viata obisnuita la cea mai putin obisnuita se face treptat.

La un moment dat autobuzul s-a oprit la o benzinarie, pentru ultimele cumparaturi si primele socializari in grup. Dupa benzinarie am mai avut inca o oprire, in fata unor blocuri. Nu stiu exact pe unde eram, dar simteam o atmosfera de Rahova pe inserat. Inainte de a ne urca din nou in autobuz ca sa plecam catre destinatia finala am fost anuntati ca asta este ultima oprire si de acum va trebui sa ne punem ochelarii, pentru a nu vedea pe unde mergem.

Intunericul incepea sa se astearna. Draperiile din autobuz au fost trase. Nu mai vedeam nimic. Nu stiu cat timp a trecut pana cand huruitul motorului nu mi-a mai tulburat somnul. Stiu doar ca ni s-a spus:” AM AJUNS!”.

***

Am simtit cum sangele imi coboara in picioare si cum inima incepe sa o ia razna. Am coborat cu ochelarii pe ochi, indrumati de catre un om. Cand am pus piciorul pe pamant, am simtit un aer rece si destul de puternic, diferit de cel din Bucuresti. De acum lucrurile incep sa devina usor incerte. Am ajuns pe o banca si tremuram de frig, de emotie…nici nu cred ca mai conteaza, cand ni s-a spus din nou “ Gata. Va puteti da jos ochelarii”.

Cand am deschis ochii am constatat ca ne aflam intr-un cort, perfect inchis, cu foarte multi oameni pe care nu-i mai vazusem pana atunci si cu multe camere de filmat in jurul nostru. Haosul incepuse.

***

Ni s-au inmanat niste genti negre care contineau doua salopete albe si trei tricouri cu guler tot albe. Am primit acuarele ca sa ne personalizam tricourile. Care mai de care a inceput sa se joace cu culori, mesaje si forme. Am inceput timid sa-mi le pictez. Pe unul dintre tricouri am desenat un soare galben, in mijlocul caruia am scris cu litere de tipar “JOY”, pe altul am scris “ I love …” si p e cel de-al treilea am scris cu rosu “Lost in” iar cu verde “LIFE”. Pe fundal se auzea muzica din Twin Peaks. Dupa ce am terminat baietii au fost invitati intr-o anexa a cortului sa se schimbe si sa li se controleze bagajele. Acelasi lucru s-a intamplat si cu noi, fetele, dupa.

In momentul in care ne-am reunit cu totii, din oamenii care eram inainte ne-am transformat in niste “detinuti” imbracati intr-o uniforma.
Ni  s-au comunicat ultimele detalii cum ca absolut in fiecare secunda Dan Petre si Mugur Ciumageanu ne vor urmari pe monitoare, deci daca avem nevoie de ceva, ei ne vor auzi. Am aflat ca exista si un buton de panica in casa pe care il putem apasa daca ni se intampla ceva, cu riscul ca acela care apasa va fi scos din experiment. Daca vrem sa trimitem mesaje catre cei de afara va trebui sa le scriem pe o hartie si gazda noastra le va aduce in afara si vor fi preluate si transmise de catre echipa. Acestea fiind spuse, eram pregatita sa intru in spatiul fara timp.

***

Din cort am intrat pe un culoar si apoi in casa. In momentul in care usa s-a deschis ne-a izbit un miros de casa de tara si imagine unei incaperi foarte modeste cu pereti albi si mobila veche. Cand am lasat capul in jos am vazut un pitic, imbracat intr-un costum rosu.

Socul a fost atat de mare incat am dus mana la gura si cred ca fata imi era usor schimonosita. El urma sa fie gazda noastra. Bogdan.

Ne-a aratat livingul, o incapere cu o masa de ping pong, o alta incapere cu o masa mica de billiard si cateva carti si evident, ne-a spus ca nu avem voie sa fumam in living ci doar in locul special amenajat, care s-a dovedit a fi  beciul casei, urat mirositor, cu pereti albi, 5 scaune albe de plastic si doua scrumiere. Acum a venit clipa sa urcam la etaj sa ne alegem camerele.

Asta iarasi a fost un moment care o sa-mi ramana mult timp intiparit pe retina. Am urcat pe niste scari de lemn si m-am izbit de niste camere cu doua paturi cu lumini diferite si asternuturi cu flori de culori diferite. Am ales singura camera cu lumina calda, restul avand lumina rece de neon. Fericita ca am putut sa aleg camera asta, am chemat-o pe Ioana Cotulbea, cu care urma sa stau, sa ne bucuram de ea. Singura problema a fost ca in momentul in care Ioana a vrut sa aprinda lumina la baie, ne-am dat seama ca nu exista. Problema! Pentru ca déjà celelalte camere se ocupasera, asa ca nu aveam ce facem. Norocul nostru a fost ca ca printre cele cinci obiecte personale eu am luat lumanarea, pe care o putem folosi ca sa vedem ceva in baie. Cand am rezolvat si acest aspect, am vrut sa ies din camera si sa sting lumina, numai ca intrerupatoarele erau blocate, tocmai pentru a avea lumina non stop, asta insemnand si in timpul somnului, ca doar nu am primit degeaba ochelari de somn 🙂

Ala a fost un moment in care mi-am amintit de camera mea de acasa cu cel mai mare drag, de elefantul meu albastru de plus cu care dorm in fiecare seara, de asternuturile mele moi si colorate, de omul cald si dragastos pe care il iau in brate in fiecare seara, dar am depasit momentul convinsa de faptul ca o sa raman cu ceva memorabil din acest experiment.

***

Am coborat si am inceput sa inspectez casa. Aveam nevoie sa-mi gasesc un loc in care sa ma simt confortabil. Am ales canapeaua, dupa care am hotarat ca mi-ar prinde bine sa ma obisnuiesc si cu beciul, dat fiind faptul ca imi voi petrece mult timp acolo. M-am trezit singura si ca de fiecare data cand stai si astepti pe cineva la o terasa sau nu ai nimic de facut, iei telefonul si intri pe retele de socializare sau pe sfantul youtube sau google, numai ca acum nu mai aveam telefon, asa ca a trebuit sa stau, sa inspectez peretii si tevile si geamurile acoperite cu chestii negre care nu permiteau luminii naturale sa patrunda. La un moment dat m-am dus sus in living, am luat doua tuburi de tempera unul negru si unul rosu si am pictat unul dintre pereti.

Intotdeauna m-am temut sa pictez, pentru ca fac doar desene de copii, cu linii strambe, idescifrabile, iar acum am spus ca e momentul sa incep, ca si-asa nu am ce face. Mi-am dat seama ca in momentul in care am trasat prima duga, in mod normal, daca as fi fost acasa, m-as fi retras, pentru ca nu as fi fost multumita si m-as fi dus sa verific facebookul, dar acolo, neavand nici o alta optiune, am dus desenul pana la capat, ba mai mult, am fost surprinsa cand am vazut ca are o forma si chiar arata intr-un fel. Am desenat un puls si la capatul lui o inima rosie. Asta mi-a venit dupa ce mi-am simtit pulsul. Mi s-a parut ca e desenul care ma reprezinta cel mai bine in momentul ala.

Lucrurile incepeau sa se aseze. Aveam momente in care mi se parea ca vibreaza ceva in buzunar sau momente cand imi duceam ochii spre mana ca sa ma uit la ceas, dar imi aminteam rapid ca NU EXISTA TIMP.

Cand am urcat din nou in living am primit un oaspete.

CINE A FOST OASPETELE SI CUM AU CONTINUAT CELE 4 ZILE IN EXPERIMENTUL FARA TIMP PUTETI CITI MIINE.