Monthly Archives : July 2012

journalismorgoliul jurnalistului

orgoliul jurnalistului

am in Ipod multe ore cu interviuri la care am lucrat. ieri un prieten incerca sa gaseasca un cintecel in el si s-a enervat:

– de ce naiba tii toate interviurile astea in Ipod? iti place asa de mult sa le asculti?

– de lene. uit sa le sterg dupa ce termin treaba cu ele.

***

a fost uimit sa afle ca in timp ce scriu la cite un reportaj sau profil, ascult inregistrarile ore in sir.

– e o chestiune de orgoliu? iti place sa te auzi?

– e o chestiune de orgoliu, dar nu asa cum te-ai astepta, ci in sens invers. la inceput ascult inregistrarea si remarc ce am ratat sa intreb, unde “m-a facut” subiectul mutind discutia… si orgoliul meu profesional incepe sa urle. dar dupa 2-3 -4 auditii nu ma mai gindesc la asta, incep sa merg printre cuvinte- sa vad dincolo de ele, sa-mi aduc aminte gesturile subiectului in timp ce raspundea, sa caut semnificatii pentru pauze sau sa simt zimbetele. abia dupa ce stiu toate astea incep sa transcriu interviul.

***

unul dintre cele mai importante lucruri cu care ne luptam ca jurnalisti (si ca oameni ) e orgoliul nostru. uitati-va cu atentie la textele pe care le cititi, la emisiunile de la tv sau ascultati dintr-o noua perspectiva radioul: citi dintre jurnalisti rezista sa nu-si scoata orgoliul in fata, sa nu dea replica doar de dragul de a parea mai destepti decit subiectul sau sa nu povesteasca intr-un interviu mai mult despre ei decit despre subiect?!

orgolii.

si eu mai am de muncit  la asta:)

P. S. azi am facut curat in Ipod.

1637
gimnastica romaniacosmetica & gimnastica

cosmetica & gimnastica

acum citiva ani, pe cind Catalina Ponor voia sa se retraga din activitate, am facut pentru tabu o sedinta foto mai apropiata de fashion decit de profil de sportiva, iar una dintre colegele mele a facut un interviu cu ea.

desi nu aveam treaba directa cu materialul, am vrut sa merg la locul de antrenament al gimnastelor pentru ca fetele astea au si pentru mine ceva magic.

cit asteptam sa se pregateasca luminile pentru cadru  (una dintre fotografii era pe birna, cu Catalina intr-o rochie vaporoasa) ne conversam ca fetele.

– dar pentru competitii si, in general, federatia v-a facut si voua un contract cu un salon de cosmetica, pentru epilat si alte cosmeticale feminine?

– nu. ne descurcam noi cum putem, mi-a raspuns senina Catalina.

***

mi-a ramas asta in minte si stiu ca de multe ori am vrut sa le organizam – noi cei de la acea vreme in echipa tabu – o dupa amiaza de relaxare cu masaje si alte rasfaturi la un salon de cosmetica. vorbisem chiar cu Andreea Raducanu sa-i convinga pe dl Belu si dna Bitang sa le lase pe fete.

nu ne-a iesit pentru ca ba aveau competitii, ba erau plecate nu stiu unde la cantonamente… in cele din urma am plecat noi cu totii de la revista.

***

peste 10 zile toata tara o sa urle de fericire ca fetele astea mici au pus in fund toata lumea cu exercitiile lor care sfideaza gravitatia. de asta scriu acum, in avans:

sunteti zeci de saloane cochete si cu minuni de rasfat in bucuresti, cu tratamente super luxoase. nu vreti sa le faceti o surpriza fetelor?

***

dar oferiti-va acum, cind nu sunt premiante; oferiti-va in semn de respect si admiratie pentru munca lor. si tineti minte gindul ca sa-l duceti la capat

stiti ca de exemplu, englezii trimit flori la cabina inainte de inceperea spectacolului si nu le dau la sfirsitul lui? e un semn de apreciere, de “am incredere in ceea ce vei face in spectacol”

asa ar trebui sa se intimple si la noi, acum cu gimnastica.

1718
turneul vedetelorSENZATIONAL – vedete altfel

SENZATIONAL – vedete altfel

suntem obisnuiti cind citim despre vedetele noastre sa avem titluri cu SENZATIONAL, SOC etc si ne uitam la niste doamne si domni in chiloti care spun niste stupiditati ridicate la rang de panseu.

ieri la Arenele BNR erau niste vedete in pantaloni scurti care ar fi fost frumos de pus in ziare. nu doar pentru ca aratau bine intr-o tinuta care le scotea trupurile la vedere, ci pentru ca la aproape 40 de grade jucau tenis pentru spectacol, pur si simplu.

promisesera ca vin sa joace in turneul vedetelor de la BCR Open Ladies.

sigur ca in cazul lor nu era miza competitiei de pe terenul principal, unde se jucau semifinalele si finala de dublu, sigur ca ei nu erau la fel de bine antrenati fizic pentru efort in soare (cred ca s-au deshidratat cumplit) , dar si-au facut datoria cum promisesera.

eu am stat 10 minute in tribuna de la terenurile unde jucau ei (am ajuns mai tirziu, tocmai ca sa fie mai racoare si m-am dus la finala de dublu) si am transpirat cumplit, era o caldura care facea imposibila respiratia.

ei erau in teren, jucau serios si competitiv.

Giulia Andreescu Anghelescu (de fapt, Huidu, acum in acte)  si Diana Munteanu isi lasasera copiii acasa cu sotii si se bateau voiniceste pe puncte, dar se gindeau ca daca vor cistiga, pentru duminica (azi) nu au cu cine sa lase copiii acasa, deci li se complica viata foarte tare.

***
ce vreau sa spun cu asta?

daca te uiti cu atentie la oamenii care-si respecta promisiunile, indiferent de cit de chinuitor ar fi pentru ei, iti dai seama de caracterul lor frumos. de multe ori, oamenii astia sunt vedete si am putea avea stiri mai frumoase in ziare.

chapeaux Giulia, Diana Munteanu Niculescu (Antena 2), Sanziana Negru, Adi Nartea, Oli Brezoianu (Radio 21), Tatiana Marinescu, Valentin Butnaru (Realitatea TV), Mihai Constantin (TVR).

2438
rasarit-de-soaredimineata de dupa

dimineata de dupa

cum va arata dimineata de 30 iulie?
luni – o zi in care unii vor merge fericiti la munca, altii plini de nervi.

dar conducatorii astia ai nostri mareti care se injura si sa porcaiesc inclusiv de la tribuna prezidentiala, care ne arata noua ca o disputa – politica, sau de alta natura – se rezolva cu jigniri grave (pentru care, pe vremea mea – o tempora – la scoala erai pedepsit grav), conducatorii astia cum se vor mai privi in fata, unii pe ceilalti, luni, 30 iulie?

viata va merge mai departe, dar cind tu – politician, care ar trebui sa fii diplomat si elegant, pentru ca politica adevarata inseamna a rezolva lucruri cu rasa si clasa – tu esti simbolul invectivelor si al jignirilor fata de adversarul tau ( e valabil pentru ambele tabere), cum ai sa-i mai poti privi in ochi a doua zi? cum veti mai face echipa sa construiti lucruri pentru tara in lunile care urmeaza?

astazi nimeni nu se gindeste la dimineata de dupa. daca lucrurile au eleganta pina acolo, dimineata aceea poate fi altfel. si viata de dupa ea.

1930
dunareBloggers Inc – sau cum nu am stiut ce m-am bagat

Bloggers Inc – sau cum nu am stiut ce m-am bagat

acum vreo doua saptamini ma intreaba Chinezu daca nu vreau sa merg intr-o excusie cu oameni simpatici la Drobeta Turnu Severin, intr-o pensiune cu vedere la Dunare.

mie asta mi-a sunat a RACOAREEEE, LENEVEALA IN IARBA LA UMBRA, UNDE O SA SCRIU CE RESTANTE MAI AM, asa ca am zis: ok, merg.

ieri au inceput sa vina detaliile despre excursie si cu fiecare mail primit mi se invirt tot mai tare ochii in cap.

primul mail

– excursia se dovedeste a fi un teambuilding , iar in program avem sport extrem cu caiacul, ciclism prin padure si drumetii pe munte.

zic dupa ce am citit : nu ma sui in caiac ca ma rastorn sigur sigur, n-am mai biciclit din copilarie, nici nu cred ca imi mai tin echilibru pe drum drept, prin padure n-am nicio sansa. la drumetii, daca mergem usor si povestim mult, m-as descurca

mailul 2

Roxana Paun, Continental Hotels

aveti internet dar nu o sa aveti timp de el, pentru ca o sa stam foarte mult timp in natura la activitati.

bun, deci s-a dus munca mea, dar macar stau si lenevesc in iarba cit se agita lumea la activitati si, unde e mai usor, execut si eu

mailul 3

alex dumbrava de la aventuria.ro

– plimbarea cu caiacul va duce inevitabil la haine (cel putin) ude; va recomand sa aveti schimburi, in caiac se poate sta in short/ slip si tricou, descult; daca e soare mult recomand maneca lunga, crema de soare, ochelari si sapca/ palarie;
– vom avea veste de salvare atat pentru cei care nu stiu sa inoate cat si pentru cei care stiu; grupul va beneficia de un training legat de cum sa te urci in caiac, cum sa vaslesti, ce sa faci daca… cei curiosi pot arunca aici un ochi pentru partea teoretica;
– plimbarea cu bicicleta: vom avea biciclete MTB in stare buna si foarte buna.
– veti avea casti de protectie, va recomand sa aveti ochelari de protectie (praf, muste, crengi…) si manusi;

wtf????? imi trebuie  valiza mare pt  bagaje? stam doua zile; speram la un troller mic mic mic, dar unde sa pun si echipament, si hainele mele de relaxare. ochelari de protectie??? da’ ochelarii mei de soare, rotunzi, chic, ce au?! manusi? am albe si negre din satin, pina la cot; am de piele crem si verzi. pun pariu ca nu la genul asta de manusi se refera. brrr

mailul 4

make (marius matache care are baza de cercetare in zona si stie cite -n frunza si-n iarba despre pietrele si animalele din imprejurimi. si care, apropo, e doctor in chimie… d’ala cu doctorat, scris din greu, nu ca domn Ponta)

1. daca nu ati ajuns niciodata in zona, puteti vedea un film documentar la mine pe blog
2. este o zona cu climat cu influente SubMediteraneene, astfel ca in zona exista cateva specii mai speciale: Testoasa lui Hermann (specie de testoasa de uscat), vipera cu corn, o specie de scorpion (aproape inofensiva, nu se compara cu fratii lui periculosi din alte zone). O caracterizare completa (flora, fauna, specii protejate, istoricul zonei etc.) a zonei gasiti pe www.portiledefier.ro
3. Ne gasim intr-o arie protejata si anume Parcul Natural Portile de Fier, declarata pentru mentinerea resurselor de biodiversitate, dar si a diversitatii culturale (zona e un cocktail etnic, cu romani, sarbi, cehi, maghiari, germani, rromi).
4. Ne gasim intr-o zona de frontiera, astfel ca e obligatoriu sa aveti asura voastra in permanenta un act de identitate, fiind frecvente intanirile cu politia de frontiera care ne pot legitima.

scorpioni si vipere. s-a dus dracului si lenevitul in iarba!

si cind credeam ca nimic nu se mai poate intimpla vine mailul 5

loredana de la travelgirls.ro si ea in echipa de drumetie.

Celor ce v-ați gândit să-mi faceți viața grea zilele ce urmează pentru că eu nu știu să mă dau cu țoacla… Dar bocancii mei pot să urce pe stâncile alea cu vipere din zonă fără probleme. Și noi pe la Galați nu ne-am dat așa mult cu kaiacul da’ știm să vâslim bărci pescărești. Se pune?

si tu brutus? nici tu nu esti de-a mea?! aoleooo. bocanci. n-am bocaaaaaanci!

****

deci, ce caut eu in viata lor si ei in viata mea?
pina luni nu mai deschid niciun mail legat de excursia Bloggers Inc.

oricum am decis sa ma duc ca o printesa, sa lenevesc intr-un balansoar or hamac si… sa le zimbesc frumos cind se intorc de la probele sportive, informindu-i politicos ce preparate din peste au fost pregatite la bucatarie.

ma rog, daca ma mai iau dupa ce citesc asta. n-am stiut eu in ce m-am bagat, dar nici ei nu isi imagineaza cum pot fi eu in excursii de genul asta :))

**

partenerii aventurii la Drobeta sunt Continental Hotels, Aventuria.ro, Renault.

**

uitati-va cit de frumos si de linistit arata Dunarea, de ce vor ei sa-mi strice zen-ul?

4990
Clubul de film. Lectii de viata pentru fiul meuCarte de vacanta

Carte de vacanta

Pentru cei care se pregatesc de vacanta, va recomand o carte minunata: “Clubul de film. Lectii de viata pentru fiul meu”, a canadianului David Gilmour. Este genul acela de carte pe care ar trebui sa o citeasca toti parintii cu copii adolescenti, care are un ton optimist de la primele pagini si pana la final. Totodata este un alt fel de de “glosar” al filmelor pe care trebuie sa le vizionam de-a lungul vietii.

Nu o sa va povestesc foarte mult, va las pe voi sa savurati fiecare pagina, subiectul este cat se poate de simplu: atunci cand fiul de 16 ani al lui Gilmour se hotaraste sa abandoneze scoala, tatal sau ii accepta decizia cu conditia de a viziona impreuna de trei ori pe saptamana filme cult. Interesant a fost cand m-am intalnit in carte cu filme pe care le-am vazut si mi-au adus aminte de diverse perioade din viata mea (cand au fost vizionate in copilarie, adolescenta sau in anii recenti). Cartea a aparut in Romania la Editura Humanitas si o gasiti in toate librariile. Lectura placuta si vacante frumoase!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1792
220px-Mdna-standard-edition-coverWhat’s your story with Madonna?

What’s your story with Madonna?

text de Sorana Savu

Este una dintre cele mai hulite si comentate vedete de pe planeta. Si una dintre cele mai iubite, normal. Si mai longevive. Si mai controversate. Un monument de ambitie, vointa, o dovada vie ca poti intoarce lumea dupa cum doresti, daca iti doresti suficient de mult. Nu e nici cea mai buna cantareata, nici cea mai buna dansatoare. Cum zice ea “e cea mai buna dansatoare dintre cantarete si cea mai buna cantareata dintre dansatoare”.

Toata lumea are istorii cu Madonna. Mai jos sunt cateva momente din istoria mea.

Acum patru ani, cand am mers la primul ei (adica al meu) concert live, argumentul suprem pe care mi l-am dat ca sa ma urc in avion si sa platesc o gramada de bani pe bilete pe piata deschisa a fost ca s-ar putea sa fie ultimul ei turneu. La “Confessions on a dance floor”, Madonna avea 48 de ani. Ma gandeam ca se va retrage.

Inainte de acel concert am zambit toata ziua fara alt motiv. Se materializa unul dintre visele mele mari din copilarie – adica din vremea cand ne uitam la videoclipuri pe VHS-uri chinuite, inregistrate la a saptea mana. Cand invatasem pe de rost coregrafia concertului de la Detroit (primul) si transcrisesem textele cantecelor ca exercitiu de engleza. “Gonna dress you up in my love…”

Imi amintesc si acum ce m-am certat cu ai mei ca am calcat pragul ambasadei SUA, in 1987, pentru un asemenea motiv frivol, dar eu voiam sa vad Ciao Italia!, iar la Ambasada erau niste custi mititele de vizionare in care puteai urmari productiile decadente ale televiziunii capitaliste. Cum ar fi, de exemplu, concertele Madonnei. Nu mai spun ca pe vremea aceea, daca erai vazut ca treci pragul ambasadei, riscai sa ti se intample lucruri. Tentatia de a vedea un concert al ei, indecent pentru anii aceia, intr-o inregistrare decenta, era mult prea mare.

In 2008, cand baiatul de la concierge mi-a dat biletele care ajunsesera pe adresa hotelului din Londra si fusesera tinute in safe, mi-a zambit si el complice “hmmm, aveti bilete la Madonna in seara asta…” A ramas pana in ziua de azi cel mai tare show pe care l-am vazut.

Am prins-o si intr-o seara in care era in forma vocala buna (Madonna nu face playback, cu riscul de a se umple de Doamne’ajuta! din partea celor care tin sa sublinieze si acum cat de prost canta – de parca nu ne-am fi asumat asta cu totii, si ea, si fanii ei…). A fost ireal, obositor sa privesti show-ul, nu ma gandesc cat de obositor e sa-l pui in scena seara de seara. Am facut poze proaste, cu un aparat de unica folosinta (pe vremea aia n-aveai voie cu dslr-uri la concerte) si una dintre poze sta de atunci la mine pe birou.

_____

Marti seara, in Hyde Park, am stat sapte ore in picioare, printre zeci de mii de fani care aveau oriunde intre 10 si 60 de ani. Alaturi de mine, o mama si o fiica imbracate identic, in stilul anilor ’80, provocator (ca sa nu zicem vulgar) dar self confident, pe care Madonna l-a lansat. In spatele meu, o pustioaica de 10 ani, urcata in spinarea tatalui, canta cat o tinea gura “Open your heart”, un cantec de dinainte de nasterea ei. Discutiile dintre spectatori – pe parcursul a 7 ore ajungi deja la detalii – porneau invariabil de la “where’re you from? South Africa, Scotland, Romania, Poland” si ajungeau la “what’s your story with Madonna?”

Show-ul a avut fix doua ore – timp in care Madonna n-a schitat un zambet. Interactiunea cu sala – limitata. Momentul de strip tease pe care, dupa bere si cartofi prajiti cu ketchup il anticipau toti englezii, n-a fost sa fie. Cu fiul ei Rocco aparand de doua ori pe scena, o data alaturi de echipa de dansatori, la ce v-ati fi asteptat exact?

Dansatorii – uimitori, ca de fiecare data. Ei se schimba de la un turneu la altul – ea, nu. Scenariul intregului spectacol, surprinzator si grandios. Greu de urmarit, de-a dreptul. Tobosari suspendati, dansatori cu umeri dislocati, proiectii video spectaculoase, cadelnite imense, skyline-uri aiuritoare, costume complexe, machiaj perfect. Si o cadenta fantastica, precisa si molipsitoare, care te facea sa fredonezi si cele mai tampite refrene (cele de pe ultimul album, recunosc).

La 52 de ani, Madonna e de neoprit. Daca pragul de 50 de ani n-a insemnat mare lucru pentru ea, nu stiu care anume va insemna. Uitati-va doar la inregistrarile cu “Celebration”, piesa care incheie doua ore de spectacol, vedeti cum se misca o femeie care ar putea avea nepoti si o sa intelegeti ce vreau sa zic.

Astea fiind spuse, sunt multe, foarte multe resentimente in ultimul album al Madonnei. Si in penultimul, si in cel de dinainte. Pacat, pentru ca ea a demonstrat tot ce avea de demonstrat, si inca ceva pe deasupra.

Madonna e un comandant de osti. Nascuta fix fara obiectul muncii (voce) si-a urnit vointa de fier in a crea un context perfect in jurul unei deficiente, o poveste densa si aiuritoare in jurul unor cantece simplute, o masinarie de marketing si business solida si consecventa, o persona provocatoare dar la a carei libertate si incredere de sine aspira, probabil, in secret, multa lume. Madonna nu mai are, de multa vreme, nimic de demonstrat, si totusi demonstreaza.

So, what’s your story with Madonna?

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

2630
cartibun simt

bun simt

astazi la lansarea cartii Concert in memoria unui inger, Eric Emmanuel Schmitt ( ed Humanitas) a fost o secventa teribila.

la masa celor care vorbeau – Radu Paraschivescu – in fata, in primul rind – Antoaneta Ralian. amindoi geniali in ale anglisticii, amindoi cu carti minunate traduse sau/si scrise , amindoi cu un umor teribil…

si eu pe acolo, vorbitor la lansare mai degraba umil cititor decit orice altceva…

cind ne-am dus la masa prezidiului, dl Paraschivescu nu stia cum sa se aseze ca sa stea stavila soarelui care-mi batea in ochi si dupa citeva replici schimbate mi-a zis “putem sa te tutuim?”
dupa ce eu am raspuns, desigur, afirmativ (era o onoare pentru mine sa ma tutuiesc cu dinsul), a rasuflat usurat ca si cum il eliberez de chinul de a ma auzi cum ii vorbesc cu dvs… un gest de super modestie.

dna Ralian era surprinsa ca nu o sun, desi am nr dinsei de telefon.

“mi-e rusine, sa nu va deranjez”

“vai, dar de ce sa-ti fie rusine. nu va inteleg, uite zilele trecute am sunat-o pe o juranlista de la timisoara care a scris un text frumos despre mine, sa-i multumesc. si cind am auzit-o la telefon cit era de emotionata ca vorbeste cu mine, m-am emotionat si eu. dar sa stii ca eu sunt un om simplu, obisnuit, poti sa ma suni cind vrei”

“doamna, dvs credeti ca sunteti un om obisnuit pentru ca traiti in fiecare zi cu dvs, noi stim ca nu sunteti un om obisnuit si de asta ne emotionam”

***

jumatate din literatura internationala de limba engleza tradusa la noi a trecut prin mina doamnei Ralian, iar dinsa se minuneaza ca oamenii se emotioneaza cind o aud la telefon, sunindu-i sa le multumeasca pentru un text.

sa cititi cartea Toamna Decanei, convorbiri cu Antoaneta Ralian. poate ca nu e intimplator ca cel care o intervieveaza pe dna Ralian e dl Paraschivescu

1595
megane olympicamintiri de nepretuit de la Olimpiada 2012

amintiri de nepretuit de la Olimpiada 2012

inchipuiti-va ca locuiti in Vanju Mare, in judetul Mehedinti.
un orasel cu aproape 7000 de locuitori pe care, cu putina bunavointa, ii cunosti personal in mai putin de o luna.

cel mai important obiectiv din orasul tau e unitatea militara, remodernizata dupa ce localitatea a fost facuta oras in 1968.
din 1995 nu mai ai cinematograf, iar cea mai mare manifestare culturala din oras e festivalul viei si vinului, in octombrie.

sigur, ai alte avantaje, mincarea sanatoasa, o viata linistita, o comunitate in care traiesti ca intr-o familie… dar viata ta in orasul vanju mare nu e chiar ca intr-o metropola.

***
cum credeti ca se simte un domn din Vanju Mare care merge la Londra, la Olimpiada, ca spectator cistigator in Clubul Olimpicilor Renault (cistigatorii au fost anuntati aici) ?

satul olimpic are sportivi de citeva zeci de ori mai mult decit tot orasul lui, Londra e o metropola care vuieste de energia celor 8 milioane de locuitori si cind nu are olimpiada, darmite zilele astea; iar competitiile sportive…. competitii pe care tu le-ai vedea acasa la televizor si-ai comenta victoria cu vecinii…

***

imi place foarte tare campania Clubul Olimpicilor Renault ; mi se pare ca premiile sunt nepretuite si sunt niste amintiri incredibile pentru niste oameni care sunt rasplatiti pentru fair play-ul si excelenta lor. oamenii obisnuiti care poate n-au iesit niciodata din tara.

pe linga cei 3 cistigatori care merg la londra, toti cei care se inscriu in continuare in Clubul Olimpicilor Renault spunindu-si povestile despre fair play si excelenta pot cistiga o multime de alte premii – un city break la Londra, un album cu toti participantii la Olimpiada si, ceea ce e iarasi nepretuit – sansa de a merge la festivitatea de premiere la care Renault ii va rasplati pe medaliatii olimpici pentru efortul lor.

va puteti inscrie aici, pina in 12 august.

*
Renault este partener de traditie al Comitetului Olimpic Roman, iar fiecare sportiv care obtine o medalie olimpica primeste cadou o masina Twingo, Megane si Latitude pentru bronz, argint si, respectiv, aur. Daca un sportiv ia mai multe medalii, primeste mai multe masini:)

Renault a creat chiar o varianta in editie limitata pentru Megane- se numeste Megane Olympic si poate fi gasit in show room-uri. Adica ati putea avea o masina ca a campionilor, la propriu.

later edit: toti cei trei cistigatori sunt niste oameni minunati, cu povesti de viata inspirationale, adevarate modele de viata.

2263
moonlight-breakfast_(1)Shout – Moonlight Breakfast

Shout – Moonlight Breakfast

ascultati cintecelul asta. nu suna deloc deloc romanesc. stiam ca trupa asta a fost promovata guerrilla si ca a sustinut concert live la ei in studio, dar pina azi noapte nu am ascultat-o (ma iertati)

voiam sa scriu astazi despre Moonlight Breakfast, pentru ca isi lanseaza albumul (primul lor album) cu un concert special pentru care va puteti lua invitatii de pe pagina de facebook Orange, ca sa-mi arat sustinerea pentru o trupa noua care e diferita. am tot aminat pentru ca nu-i ascultasem si voiam sa scriu pe bune, nu povesti.

aseara insa, in timp ce scriam la un reportaj, am ascultat pe repeat aceasta melodie. mi se pare minunata si cred ca in seara asta va fi un concert foarte special.

zic sa mergem. ascultati cintecelui si dupa aceea sunt sigura ca veti dori sa va luati invitatii de aici

1952
10_lei_fatace faci intr-o luna cu 10 lei?

ce faci intr-o luna cu 10 lei?

mesajul acesta nu e pentru cei care 10 lei ar insemna mincarea pentru o zi sau doua. ma gindesc ca ei nu ajung aici decit printr-o mare intimplare.

*

deci tu – cel care citesti acum aceste rinduri – ai putea sa-mi raspunzi, la comentarii, ce faci cu 10 lei intr-o luna? cu ce te rasfeti din ei? sau in ce-i investesti?

primesc raspunsuri pina la 17.00, dupa care va dau o sugestie – ce sa faceti cu 10 lei intr-un mod unic, f f special.

multumesc pentru comentariile de aici, nu de pe facebook

3348
adelino alvesgeometrie

geometrie

cum inca nu  m-am urnit sa scriu/vorbesc, prefer sa va arat fotografii

2049
relatii - pasqualerelatii

relatii

sunt intr-o faza ca atunci cind m-am apucat sa invat limbajul mimico gestual. as vrea sa ma exprim prin orice altceva decit cuvinte, ca sa fie liniste.

relatii…

1834
arta pt viatase da finantare pentru fapta buna

se da finantare pentru fapta buna

sigur ati fost o data in spital. daca nu ca pacient, macar ca insotitor.

ati vazut durerea si neputinta oamenilor care brusc, oricit de mari ar fi – in ani, bani, greutate – devin fragili si se agata cu putere de orice privire care -i incurajeaza si care le spune “va fi bine”

exista nenumarate studii care arata ca puterea mintii noastre in asemenea situatii e la fel de influenta ca un medicament puternic, ca moralul in lupta cu boala e ca o scara pe care, dupa ce o urci, ajungi la lumina.

tocmai de aceea, orice vorba buna din spital, orice intimplare care ridica moralul unui pacient inseamna enorm.

**

in cazul in care credeti acelasi lucru si stiti oameni care ar putea face proiecte pentru pacienti – teatru, muzica, pictura, magie etc – anuntati-i de competitia Arta pentru viata.

un sponsor pune la bataie 15.000 de euro pentru finantarea de asemenea proiecte si, i-am verificat, vor sa faca asta din credinta, nu pentru imagine.

cum i-am verificat… i-am intrebat: ce e mai important? sa se scrie despre actiune sau sa va fie mentionat numele?

si-au raspuns: sa se inscrie cit mai multi oameni cu proiecte.

***

asa ca, daca sunteti artisti si aveti un proiect care credeti ca va bucura pacientii din spitale, aplicati aici pentru finantare. proiectul nu e doar pentru Bucuresti, asa ca Iasi, Cluj, Sibiu, Timisoara si orice alt oras din tara, si voi aveti artisti . si voi puteti face fapte bune…

si dati mai departe vestea; cum spuneam pentru sponsor e mai important sa se inscrie proiecte si sa bucure pacienti, decit sa-si vada numele. de asta nici nu i l-am scris:)

astazi sunt rare cazurile cind cineva finanteaza fapte bune, profitati de ele.

3693
london2012medalgoldce designeri sunt implicati in olimpiada 2012, part 1

ce designeri sunt implicati in olimpiada 2012, part 1

in doua saptamini incepe Olimpiada. ne vom uita cu sufletul la gura la televizor, sustinindu-ne compatriotii sau sportivi pe care nu-i cunoastem, din cine stie ce colt de lume, pentru ca in citeva secunde am simtit dorinta lor de lupta, simtul victoriei.

Pentru ca e la Londra, mai mult decit in oricare an Olimpiada va fi si despre design. asa ca iata o parte din designerii implicati in cea mai mare competitie sportiva a lumii.

Uniformele si echipamentul sportiv

Armani pentru Italia – a creat peste 50 de piese pentru bagajul sportivilor, tinute pe care daca nu le poarta in terenul de competitie, le vor etala prin satul olimpic

Stella McCartney pentru Anglia. Stella are antecedente in designul echipamentului sportiv – acum citiva ani a creat o linie speciala pentru Adidas.

Ralph Lauren pentru SUA, cu niste uniforme care seamana mai degraba cu ale insotitorilor de bord, desi in varianta initiala de schita erau mai stilysh.

Cedella Marley pentru Jamaica. Da, e fiica lui Bob Marley si are o linie de design care se numeste Catch A Fire. Cedella a fost subcontractata de Puma sa-i imbrace pe Usain Bolt & co.

Romania – Olah Gyarfas pentru brandul Patzaichin. Olah e cel care se afla in spatele brandului Rozalb de mura, un designer care are pentru fiecare obiect creat o filosofie si un scop artistic. (o alegere minunata, din punctul meu de vedere, felicitari cui a decis asta)

Decoratiuni, medalii si designerul lui Lady Gaga

costumele hostesselor care vor inmina florile in ceremoniile de premiere, dar si cele ale voluntarilor au fost create printr-un concurs la Royal College of Art.
Palariile pe care le vor purta hostessele sunt create de Zara Gorman – cea care ii face si palariile lui Lady Gaga.

Medaliile au fost create de David Watkins, dupa un brief realizat in colaborare cu cel care are in grija colectia de medalii si monede de la British Museum, Philip Attwood, iar logo-ul competitiei a fost creat de firma Wolff Olins , aceeasi pe care Aneta Bogdan o adusese sa realizeze brandul de identitate pentru Romania si care, pentru noi, n-a fost suficient de buna:)

***
mai sunt multi alti designeri care au treaba cu olimpiada 2012 si care expun in londra pe durata olimpiadei, dar despre ei miine:)

1524
me.intr-o dunga

intr-o dunga

uneori mintea ajunge-ntr-o dunga cit un fir de par. ca pe marginea unei prapastii.

nu ai de unde sa stii ce e in fata, dar nici nu te intereseaza ce e in spate.

stai acolo, in capul tau, uitindu-te la… nici nu sti la ce sa te uiti.

respiri lent, tot mai lent si…

ai sa sari?

1830
Obiect_Cristina1o cina ca-n povesti: Amici di Peroni

o cina ca-n povesti: Amici di Peroni

merg rar la evenimente , chiar si cind e vorba de intimplari foarte exclusiviste: am tot felul de motive pe care le invoc – timpul, distanta, caldura etc – dar de fapt, de multe ori as putea sa trec peste toate astea si sa merg… daca as simti ca apartin lumii respective.

saptamina trecuta am mers la o asemenea cina fara sa stau pe ginduri (ma rog, am avut ceva dubii la lungimea rochiei, dar…) pentru ca o parte din invitati chiar sunt din lumea mea. sau mi-ar placea sa fiu in lumea lor.

e vorba de cina care celebra proiectul Collaborazioni by Peroni, proiect in care 3 artisti si-au unit talentul sub acelasi concept – elegant, rafinat, al fresco – ca sa creeze elementele unei cine ca-n povesti. Pentru distractie au avut fiecare artist si cite un insotitor la proiect, dar distractia a fost a insotitorilor, artistii au avut de munca.

asta e vaza care avea si o mica functie de iluminare, creata de Ana Wagner a carei insotitoare am fost eu. vaza a fost obiectul central al mesei, tot decorul a fost gindit in jurul ei.

a fost pictata manual de Ana si, desi nu vedeti in aceasta fotografie, o parte importanta din desen e din puncte de platina: mii de puncte desenate manual.

acesta este un detaliu al stergarului de pe masa – Patchwork , e cuvintul tehnic – creat de Adrian Oianu din mii de panglici cusute una peste alta, una linga alta. erau 13 metri ! “insotitorul” pe proiect pentru Adrian a fost Alex Moise.

daca va uitati cu atentie, veti vedea cum vasa Anei are ceva in comun cu patchwork-ul lui Adrian – desi n-au vorbit nimic intre ei despre ce vor crea pentru aceasta cina…. magie:)

acesta e un detaliu cu o parte din minunile preparate de Roberto dal Seno, chef la Collage, celalalt artist al serii. fotografia vorbeste de la sine si, daca n-ati mincat de ceva vreme la momentul cind va uitati la ea, imi pare rau pentru voi. insotitoarea de proiect pentru Roberto a fost Cristina Mazilu.

au fost invitati super simpatici: Oana Igrisan si Bogdan Dumitrache, minunata Monica Birladeanu – o prezenta extrem de discreta, Andreea Raicu care arata ca o primavara, Mihaela Bilic – care nu militeaza cum v-ati astepta pt “sa nu mincati”, ci din contra “sa mincati ce va place”, my lovely Mirela Bucovicean, Adi Nartea, Mihai Albu, redactori sefi de reviste glossy etc

puteti sa trageti cu ochiul la atmosfera de acolo in acest filmulet

sper ca ati vazut band-ul care ne-a cintat live. eram linga lac, am prins si apusul soarelui. si…. ceea ce nu se vede, am ajuns si am plecat de acolo cu limuzina.

***
pentru mine a fost o placere sa particip la acest proiect. dincolo de partea lui creativa, de suportul pe care Peroni si l-a afirmat public pentru artistii romani, eu am descoperit generozitatea, calmul si fragilitatea Anei Wagner. si nu vorbesc doar despre creatiile ei in portelan. Vorbesc despre ea, ca persoana.

P.S. va rog sa va mai uitati o data la fotografia cu preparatele minunate ale lui Roberto. dupa ce mai inghititi o data in sec, uitati-va la aceasta fotografie cu portelanurile Anei. nu vi se pare ca seamana?

1679
baldwinAlec Baldwin, David Letterman si o lectie despre televiziune

Alec Baldwin, David Letterman si o lectie despre televiziune

Alec Baldwin are o emisiune radio in care intervieveaza tot felul de oameni importanti. radio-ul se numeste WNYC, emisiunea Here’s the Thing.

cel mai recent interviu pe care l-a difuzat e cu David Letterman, iar ora de emisie, transcrisa integral aici, e o lectie de televiziune pentru oricine face divertisment.

interviul e mi-nu-nat.

poate o statie radio din Ro se gindeste sa faca ceva similar:) avem zeci de oameni minunati de la care am putea invata meserie in jurnalism, radio, televiziune. oameni care nu mai apar de ani buni in public.

mai jos citeva fragmente din emisiunea lui Baldwin

Here's The Thing

Alec Baldwin: When I came to show business and I was in Los Angeles, and I was like Gomer Pyle. I swear to God. I came to work in these –

David Letterman: Really, I have trouble that you were Gomer. Really.

Alec Baldwin: No, I don’t mean in terms of lacking any sophistication, but I’ll never forget the first job I got. I go to an audition. I had done the soap in New York, and they paid you, you know, a very small amount of money, and I thought I was Rockefeller. They paid you $450 bucks a day, I was the richest member of my family. My dad was a school teacher with six kids; he didn’t make any money. I go out to L.A., and I’ll never forget. When I go to the old Lorimar, which is now Sony. And I go to the gate at Lorimar, I say Alec Baldwin, and he’s like, ‘Here’s your map. You’re parking in Building 67, ninth floor, slot Red 12.’ And they send me to like the Ukraine. I gotta go all the way – and I go, ‘Now, where’s the office I’m going to for the meeting?’ He goes, ‘Right over there. You’re right next to me.’

So I go, I park the car, trod all the way down, do an audition for the show Knots Landing. I get done, I leave the thing – and no cell phones then; this is 1983 – and so I pull up to a phone booth. I call my agent; it’s late in the afternoon; they’re still in the office. He goes, ‘How did it go?’ I go, ‘How did it go? I think it went pretty well.’ ‘Pretty well? You moron! They want to hire you.’ And I go, ‘You’re kidding me.’ He goes, ‘Yeah, of course. We’re making a deal right now; we’re closing the deal right now. You’re gonna get 25 for the pilot and 12-5 an episode.’ I swear to God, coming from my background, I went, ‘Golly! Y’all gon’ pay me $2,500.00 for the pilot and $1,250.00 per episode every week? And he’s like, ‘No, you moron! They’re gonna pay you $25,000.00 for the pilot and $12,500.00 an episode.’ And I literally urinated in my trousers. Now I’m standing in a phone booth on the corner of like Walker and Washington in Culver City, and the guy tells me this, and that’s when my life changed.

***

David Letterman: I do a lot less work than I used to do. I just got to a point where I have no patience for meetings so I don’t go to any meetings. I can’t make decisions anymore; I don’t like making decisions. We have a dozen producers. They can have the meetings and they can make the decisions, and I’ll just come down and somebody tell me what to do and we go.

Alec Baldwin: But if was different before.

David Letterman: Yeah, I used to be involved in everything big and large. I don’t think that was necessarily good, but at the time I thought it was what was required. When you had your own show, you had to have everything in your view and certainly influence each little choice.

Alec Baldwin: The guests that are on the show, do you still help select the guests, or someone else takes –

David Letterman: Yeah, we have people who select them. Occasionally I will think of, ‘Oh, I heard about somebody that did so-and-so. Could we look into that,’ and this and that. Very little. Very little.

*

Alec Baldwin: You started in radio?

David Letterman: Yeah. My first job was at a radio station at –

Alec Baldwin: You went to college?

David Letterman: Went to Ball State University. I studied radio and TV.

Alec Baldwin: Why did you study radio and TV?

David Letterman: Academically, I went to Ball State in those days, graduated with a – would it be Bachelor of Arts or Bachelor of Science?

Alec Baldwin: I’d say Bachelor of Science probably back then, but who knows?

David Letterman: Yeah. No language requirement and no math requirement. I’m in! It really saved me because academically I was not very good. Early on, I was very lucky that I knew how to save myself. Sophomore year in high school, and I signed up for a public speaking course. The first day, you were supposed to get up and extemporaneously speak for five minutes. Everybody’s twitchy and sweaty and worried about this, as was I; and then I got up there, the nervousness and the twitchiness and everything dissipated. I love it, and I thought, ‘Oh, my God, maybe this is a way I can distinguish myself.’ And I did.

*

David Letterman: (…) I can remember two episodes: one I had forecast sunny and dry, and we’d go off the air and blah, blah. I go outside, there’s this horrible thunder shower. The rain is coming down in sheets, and I was just 20 feet away, just oblivious of this dangerous –

Alec Baldwin: Monsoon.

David Letterman: Yes, coming through one of these violent, Midwestern summer thunderstorms coming through, attacking the station. I got to be well-known because the Sunday night show was on after the ABC Sunday Night Movie. In those days, that was big programming.

Alec Baldwin: Big show.

David Letterman: We got a bunch of complaints, and this was when people were wearing bell-bottom pants. I don’t think you could buy regular pants. Got a lot of calls about, “He’s either not wearing underpants, or he needs to wear underpants.” That’s how I distinguished myself.

Alec Baldwin: Do you want to clear that up now? Were you wearing underpants?

David Letterman: Oh, of course I was wearing underpants; it was Indianapolis! We’re not taught to go out without our underwear.

Alec Baldwin: Yeah, good God, we’re Americans!

David Letterman: Whatever problem was perceived was not mine, I assure you.

Alec Baldwin: Right. Then where do you go from there?

David Letterman: In terms of underpants?

Alec Baldwin: Well, if you wish

*

citit tot dialogul aici, e lung dar e spumos si fiecare dintre cei doi da foarte mult “din casa”. cum ziceam mi-ar placea foarte tare sa avem si noi asa ceva la o statie radio.

2640
Gabriel-Garcia-MarquezMarquez nu mai scrie. Deloc.

Marquez nu mai scrie. Deloc.

Viata nu e ce ai trait, ci ceea ce iti amintesti ca ai trait si cum ti-o amintesti sa o povestesti. Gabriel Garcia Marquez.


Saptamina asta toata lumea a aflat ca Gabriel Garcia Marquez (85 ani) sufera de dementa senila. Gata. Nu mai scrie.

Vestea a venit de la fratele lui, Jaime, cel care e administratorul fundatiei pentru jurnalism pe care a creat-o Marquez.

N-ar fi vrut sa o spuna asa public in vazul tuturor , pentru ca voia sa oamenii sa-l aminteasca pe Gabriel Garcia asa cum il stiu din scrieri sau conferinte, din articolele politice. Erau insa prea multe zvonuri despre starea sa, detalii morbide despre cum traieste ca o leguma.

“Dementia runs in our family and he’s now suffering the ravages prematurely due to the cancer that put him almost on the verge of death,” said Jaime. “Chemotherapy saved his life, but it also destroyed many neurons, many defences and cells, and accelerated the process. But he still has the humour, joy and enthusiasm that he has always had.” (via Guardian)

***

Cei mai multi isi amintesc de Gabriel Garcia Marquez via  Un veac de singuratate, dar mie mi-ar placea ca macar cei care fac jurnalism – sau scriu (cartie, esseuri etc) – sa citeasca macar o data interviul lui din Paris Review .

(…)

INTERVIEWER

How do you feel about using the tape recorder?

GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ

The problem is that the moment you know the interview is being taped, your attitude changes. In my case I immediately take a defensive attitude. As a journalist, I feel that we still haven’t learned how to use a tape recorder to do an interview. The best way, I feel, is to have a long conversation without the journalist taking any notes. Then afterward he should reminisce about the conversation and write it down as an impression of what he felt, not necessarily using the exact words expressed. Another useful method is to take notes and then interpret them with a certain loyalty to the person interviewed. What ticks you off about the tape recording everything is that it is not loyal to the person who is being interviewed, because it even records and remembers when you make an ass of yourself. That’s why when there is a tape recorder, I am conscious that I’m being interviewed; when there isn’t a tape recorder, I talk in an unconscious and completely natural way.

INTERVIEWER

Well, you make me feel a little guilty using it, but I think for this kind of an interview we probably need it.

GARCÍA MÁRQUEZ

Anyway, the whole purpose of what I just said was to put you on the defensive.

INTERVIEWER

So you have never used a tape recorder yourself for an interview?

GARCÍA MÁRQUEZ

As a journalist, I never use it. I have a very good tape recorder, but I just use it to listen to music. But then as a journalist I’ve never done an interview. I’ve done reports, but never an interview with questions and answers.

INTERVIEWER

I heard about one famous interview with a sailor who had been shipwrecked.

GARCÍA MÁRQUEZ

It wasn’t questions and answers. The sailor would just tell me his adventures and I would rewrite them trying to use his own words and in the first person, as if he were the one who was writing. When the work was published as a serial in a newspaper, one part each day for two weeks, it was signed by the sailor, not by me. It wasn’t until twenty years later that it was re-published and people found out I had written it. No editor realized that it was good until after I had written One Hundred Years of Solitude.

INTERVIEWER

Since we’ve started talking about journalism, how does it feel being a journalist again, after having written novels for so long? Do you do it with a different feel or a different eye?

GARCÍA MÁRQUEZ

I’ve always been convinced that my true profession is that of a journalist. What I didn’t like about journalism before were the working conditions. Besides, I had to condition my thoughts and ideas to the interests of the newspaper. Now, after having worked as a novelist, and having achieved financial independence as a novelist, I can really choose the themes that interest me and correspond to my ideas. In any case, I always very much enjoy the chance of doing a great piece of journalism.

INTERVIEWER

What is a great piece of journalism for you?

GARCÍA MÁRQUEZ

Hiroshima by John Hersey was an exceptional piece.

INTERVIEWER

Is there a story today that you would especially like to do?

GARCÍA MÁRQUEZ

There are many, and several I have in fact written. I have written about Portugal, Cuba, Angola, and Vietnam. I would very much like to write on Poland. I think if I could describe exactly what is now going on, it would be a very important story. But it’s too cold now in Poland; I’m a journalist who likes his comforts.

INTERVIEWER

Do you think the novel can do certain things that journalism can’t?

GARCÍA MÁRQUEZ

Nothing. I don’t think there is any difference. The sources are the same, the material is the same, the resources and the language are the same. The Journal of the Plague Year by Daniel Defoe is a great novel and Hiroshima is a great work of journalism.

INTERVIEWER

Do the journalist and the novelist have different responsibilities in balancing truth versus the imagination?

GARCÍA MÁRQUEZ

In journalism just one fact that is false prejudices the entire work. In contrast, in fiction one single fact that is true gives legitimacy to the entire work. That’s the only difference, and it lies in the commitment of the writer. A novelist can do anything he wants so long as he makes people believe in it.

(…)

GARCÍA MÁRQUEZ

I do find it harder to write now than before, both novels and journalism. When I worked for newspapers, I wasn’t very conscious of every word I wrote, whereas now I am. When I was working for El Espectador in Bogotá, I used to do at least three stories a week, two or three editorial notes every day, and I did movie reviews. Then at night, after everyone had gone home, I would stay behind writing my novels. I liked the noise of the Linotype machines, which sounded like rain. If they stopped, and I was left in silence, I wouldn’t be able to work. Now, the output is comparatively small. On a good working day, working from nine o’clock in the morning to two or three in the afternoon, the most I can write is a short paragraph of four or five lines, which I usually tear up the next day.

(…)

INTERVIEWER

Did you anticipate the extraordinary success of One Hundred Years of Solitude?

GARCÍA MÁRQUEZ

I knew that it would be a book that would please my friends more than my others had. But when my Spanish publisher told me he was going to print eight thousand copies I was stunned, because my other books had never sold more than seven hundred. I asked him why not start slowly, but he said he was convinced that it was a good book and that all eight thousand copies would be sold between May and December. Actually they were all sold within one week in Buenos Aires.

Intregul interviu aici.

1903
ioana istvanIoana si Istvan

Ioana si Istvan

ea e Ioana Marchidan, el e Istvan Teglas.

sunt actori, dar au si studii de coregrafie.

uitati-va la ei si bucurati-va

video dancing city
Dancing City este un proiect cultural foto-video sprijinit de www.redds.ro/ Redd’s – Too Tasty for Men

Regia: Carmen Lidia Vidu.
Foto: Dani Ioniță.

Imagine video: Adi Bulboaca
Sound design, post-productie: Cristina Baciu.

***

mi-ar fi placut sa fiu acolo cind au filmat/ fotografiat ca sa simt… dar abia astept sa vad filmul.

2262

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!