aseara in Bucuresti a avut loc un eveniment la care mi-am dorit f f f f tare sa ajung. s-a intimplat insa sa fie bad timing, iar eu sunt undeva linga Brasov si n-am putut ajunge.
aseara Renault a premiat campionii olimpici si 16 masini simpatice au plecat catre medaliati.
***
daca sunteti prieteni cu mine pe facebook stiti cit de tare m-am bucurat ca in primele zile ale olimpiadei, era o obisnuita sa mai “ramina” Renault fara o masina. ma bucuram de parca as fi primit eu masinile de fiecare data. stiu sigur, de la angajatii companiei, ca si ei se bucurau foarte tare pentru fiecare masina pe care o puneau deoparte pentru un premiant. si ca erau pregatiti sa daruiasca cit mai multe masini.
ce nu stiam este ca fiecare masina e personalizata cu numele proprietarului. uitati-va cu atentie la aceste doua fotografii sa vedeti numele proprietarului scris pe ele:)
desi in tabelul final al detinatorilor de medalii, in dreptul Romaniei a fost trecuta cifra 9 , Renault a daruit 16 masini.
pentru medalia de Aur- Renault Latitude, pt Argint- Renault Mégane Olympic, editie limitata special creata pentru celebrarea Olimpiadei, pt Bronz- Twingo. sportivii medaliati cu argint si bronz in probele pe echipe au primit cite un Renault Twingo
asta a fost intrebarea la care echipa albastra a avut de raspuns ieri pentru ziarul taberei Tara lui Andrei ( o initiativa Petrom, pentru copiii din comunitatile unde compania isi desfasoara activitatea. 378 de copii, impartiti in 4 serii, au cistigat dreptul de a veni in tabara anul acesta ca urmare a unui concurs de responsabilitate sociala)
erau in pauza dintre doua activitati in ziua in care invatau despre FOC si se relaxau intr-un leagan lung in care incapeau 5 copii. in fata lor, asezata in genunchi pe o alee pietruita, cu un caiet in brate, o fetita nota raspunsurile, alaturi de unul dintre voluntarii care ii au in grija.
“sa fiu ordonat”
“sa folosesc apa responsabil, nu cum a facut colegul care a lasat dusul sa curga cit s-a sapunit”
“sa salvez energia”
fetita care nota constiincioasa a ridicat capul dintre hirtii si-a adaugat:
“sa nu fim rusinosi”
***
cei 125 de copii din seria 3 a taberei lui Andrei sunt impartiti in 5 echipe pe culori (galben, verde, albastru, rosu, portocaliu) si invata in fiecare zi despre elementele esentiale – apa, foc, aer, pamint – intr-o forma creativa si interactiva: dimineata au partea teoretica alaturi de fetele de la Fun Science, dupa amiaza au partea practica alaturi de baietii de la EcoXtrem.
***
in ziua focului, in partea in care faceau lucruri practice, copiii au invatat de la Dan Olaru cite tipuri de foc exista (fac pariu ca nici voi nu stiti cite tipuri de foc exista si cum se aseaza lemnele pentru fiecare foc in parte. nu stiti fara google, of cors 🙂 ) si au tras cu arcul ca in vremea Zeilor si Titanilor. asta pentru ca tocmai ce interpretasera ad hoc legenda prin care Prometeu a furat focul de la Zeus si l-a dat oamenilor.
Cind Dan i-a intrebat daca au citit Legendele Olimpului, copiii n-au reactionat foarte entuziasti. Diplomatic, Dan le-a spus ca nu e grav daca nu au citit inca, dar sigur dupa ce vor afla povestea focului vor dori sa citeasca toate legendele. A chemat apoi in fata grupului voluntari pentru Zeus, Hades – zeul focului, Hera – sotia lui Zeus, un personaj fara nume – secretara de la biroul lui zeus:), Prometeu, Hercule si vulturul, iar copiii au fost promptati sa se puna in situatie: vine Prometeus cere focul de la Zeus care, desigur, nu vrea sa i-l dea etc etc etc.
primele replici au fost timide, dar cind au inteles ca pot pune orice cuvinte in replicile lor, cit timp sunt in actiunea personajelor, s-au relaxat si toata lumea s-a distrat foarte tare.
***
vazuti din afara, copiii isi aratau temperamentul: “Hera” era putin artzagoasa, “Prometeu” avea tupeu, “Hercule” avea ego: era fericit ca i se da atentie si ca el a fost desemnat cel cu muschi, desi se pierdea in treningul lui mare.
in acele 10 minute cit copiilor li s-a spus povestea focului au fost activate si alte elemente ale personalitatii lor: creativitatea (puteau sa raspunda orice, cit timp ramineau in directia personajului), increderea in sine (vorbeau in fata unei multimi). nu mai vorbesc despre cit de atenti erau toti la o povestire la care, cind eram mica, am suferit teribil: prea multe personaje cu nume dubioase, prea greu de inteles.
seara la sedinta profesorilor cu staff-ul taberei, invatatoarea copiilor in echipa albastra marturisea ca acum cauta solutii cum sa predea si ea acasa lectii in aceasta forma.
(poate face cineva o tabara numai pentru profesori, ca sa-i invete lucruri creative pe care sa le predea elevilor)
***
metoda aceasta creativ interactiva lasa si altfel de urme: profesorii sunt uimiti ca aici reactioneaza cel mai mult cei care la scoala nu sunt foarte activi. pentru ca, indirect, tot ce fac oamenii astia mari care stiu sa se joace precum copiii e sa le predea lectia pe care a intuit-o fetita care scria raspunsurile pentru ziar: sa nu fim rusinosi
***
Iata doua raspunsuri din evaluarile pe care copiii le fac zilnic pentru instructorii lor:
cel de-al doilea e preferatul meu: sa pui lectiile de stiinta la un loc cu discoteca in materie de distractie, mi se pare o foarte mare performanta pentru savantele trasnite de la Fun Science. (da, copilul mai are de lucrat la gramatica, dar daca profesorul/invatatorul lui va invata sa foloseasca tehnicile de aici, gramatica ar putea deveni o bucurie)
***
astazi merg la lectiile despre Pamint. dupa amiaza mergem in padure sa invatam sa supravietuim in conditii extreme. cei care m-au invitat aici nu stiu ca pentru unii ca mine si sa mearga pe o alee 5 pasi in padure inseamna conditii extreme 🙂
vin dintr-o familie nu foarte instarita; in copilarie, numarul taberelor scolare la care am fost incap pe degetele de la o mina, iar dintre ele, majoritare au fost taberele de matematica, pentru ca eram olimpic.
stiu deci ce inseamna emotia si freamatul de dinainte de a merge intr-o tabara si mai stiu ce inseamna sa te intorci in orasul tau mic, printre colegii tai de scoala, cu povesti dintr-o tabara mare; o tabara in care activitatile n-au nimic de-a face cu experienta din scoala.
acesta e motivul pentru care saptamina aceasta sunt in Tara lui Andrei, tabara de vara creata de Petrom pentru copiii din comunitatile unde isi desfasoara compania activitatea.
***
Tabara Tara lui Andrei a inceput acum 5 ani ca o activitate de vara pentru copiii angajatilor din benzinarii. Dupa doi ani proiectul a luat amploare si s-a transformat premiul pentru un concurs national de proiecte pentru sustenabilitate eco, intre scoli.
Anul acesta concursul s-a desfasurat in comunitatile in care Petrom isi desfasoara activitatea, iar in tabara de la Tarlugeni in acest moment sunt copii din 5 scoli – adica 125 de nabadaiosi care sunt implicati in multe actiuni de educatie eco, de lectii stiintifice amuzante (despre elementele esentiale ale naturii: apa, aer, foc, pamint).
***
cind am plecat de acasa, aveam un gind: sa scriu povestea unui copil care iese pentru prima data din satul lui pentru care experinta din tabara inseamna o transformare, o deschidere catre o lume noua, intelectuala si sociala.
dupa prima zi, stiu ca nu e vorba doar de transformarea copiilor, ci si de a tinerilor care sunt voluntari si, sper din tot sufletul, ca va fi si transformarea profesorilor care-i insotesc pe copii.
echipa organizatoare le-a explicat frumos si motivational ca ei, tinerii voluntari, sunt modele pentru pustii din tabara – cind iesi pentru prima data undeva fara parinti, iti iei ca model pe cei mai apropiati de virsta ta, nu pe profesori – iar ei s-au mobilizat si activat intr-un fel care te surprinde: cer sfaturi cum sa-i ghideze pe copii sa faca lucrurile bune, fara sa para ca le interzic ceva, invata trucuri cum sa le capteze atentia copiilor, cum sa le tina ocupat timpul intre doua activitati intr-o formula creativa etc.
staful tehnic – cu medic, psiholog, profesori, animatori, voluntari – are in fiecare seara o sedinta administrativa unde se invata indirect un fel de psihologie aplicata pentru copii.
***
eroii mei de ieri au fost tinerii de la ecoXtrem care s-au organizat exemplar pentru a tine sub control 50 de copii in Aventura Parc. au avut vorbe de incurajare pentru fiecare pusti care tremura la un obstacol dificil, au gasit solutii pentru a-i face sa zimbeasca in orice moment, chiar si atunci cind – pentru ca erau prea mici – nu aveau voie pe trasee mai complicate si aveau ochii in lacrimi de necaz.
cel care e cu spatele in aceasta fotografie este Adrian Ghencea de la ecoXtrem, unul dintre eroii mei de ieri. tot respectul meu pentru rabdarea si energia lui, pentru diplomatia si empatia lui aflate intr-un melange perfect cu fermitatea.
iata ipostaze ale activitatilor de ieri si astazi dimineata.
Irina a cintat in masina, la microfon in fata a 50 de persoane. are o voce frumoasa si calda, sustinea bine ritmul si pauzele dintre note; o trada un usor tremolo si doar daca erai atent intelegeai cit de multe emotii are. sunt sigura insa ca aplauzele si uralele finale au pus o caramida la temelia increderii in propria-i persoana. si ca astfel, efortul ei de a-si invine emotiile, a fost rasplatit. profund, pe termen lung.
***
intre copiii care sar de bucurie, daca va uitati cu atentie e un copil care sta jos cu geaca in cap. Il cheama Florin si tocmai pierduse intrecerea in care i-ar fi fost asistent Renatei – cercetatoarea care le preda lectii trasnite despre aer. a stat 5 minute suparat, dar Renata nu s-a lasat; a facut ea cumva sa-l rasplateasca si sa-l aduca linga laboratorul ei ceva mai tirziu ca sa zimbeasca din nou.
(mi-ar placea ca si profesorii din scolile de oriunde sa aiba determinarea fetelor de la Fun Science de a-i bucura pe copii in timp ce le povestesc notiuni despre fizica, chimie, biologie. va povestesc zilele viitoare pe larg despre ele )
***
un mesaj din curtea taberei, in locurile unde simpaticele de la Fun Science fac lectii pline de umor: “de ziua lui Andrei se arunca la cos obiceiurile proaste!”
la ora la care scriu aceste rinduri, m-am despartit emotional de festivalul Anonimul pentru ca sunt deja de 2 zile la un alt proiect, unde urmeaza sa scriu povestea unui copil care pleaca pentru prima data intr-o tabara si i se schimba viata, dar chiar si-asa, de departe – si in km si emotional -, tot m-am mai gindit la experientele de la Anonimul.
dincolo de filme intotdeauna festivalul asta are ceva care ma face sa iau cu mine acasa o multime de secvente.
fiecare are nevoie de timpul sau
ieri, in parc Aventura din Brasov o fetita n-a vrut sa faca niciun traseu: ii era frica. s-a uitat o vreme la colegii ei de clasa care executau catarari si, cind unii deja terminasera primul traseu, a decis ca va urca si ea. mi-am amintit de Andi Vasluianu care povestea in excursia noastra cu barca prin Delta despre experientele lui de pedagog (marea sa bucurie, dincolo de actorie) cind o eleva de liceu a stat citeva saptamini in sala nedorindu-si sa urce pe scena, dar cind a intrebat “acum pot sa urc?” si si-a spus rolul, i-a facut praf pe toti.
“fiecare are nevoie de timpul sau, are ritmul sau si trebuie sa ii simti cum sunt”, ne-a zis atunci Andi si eu ma gindeam ca profesorii, cel mai adesea, n-au nici timp, nici fler ca sa respecte ritmul de invatat al copiilor. cum si noi, in viata, respectam foarte rar ritmul si timpul de asimilare al informatiilor partenerilor/colegilor/prietenilor nostri.
Andi a fost o surpriza pentru mine la aceasta editie de festival Anonimul, nu-i stiam latura asta, dar mi-am promis sa cercetez, sa ma documentez si sa fac curind un profil al lui care sa va surprinda si pe voi:)
*** sportul te invata sa faci lucrurile perfect
de saptamina trecuta de cite ori am sa am treaba cu Dorian Bogutza am sa ma gindesc zimbind ca e cititor de Time.
eram intr-o seara la masa – cind am avut o disputa simpatica pe talent vs charisma – si am ajuns sa povestim despre olimpiada. eu citam dintr-un articol din Time despre o gimnasta americana si Dorian a intrebat “Time, revista?”, dupa care mi-a spus ca o are in bagaj:)
in seara aceea Dorian a spus “Sportivii de performanta invata ca lucrurile trebuie facute intotdeauna perfect pentru ca orice eroare inseamna accidentari, iar asta se translateaza si in viata”.
El stie bine pentru ca are prieteni apropiati campioni nationali la atletism.
bonus track la povestirile de mai sus, un film de scurt metraj cu Andi Vasluianu si Dorian Boguta 🙂
*** un tata misto
habar nu aveam ca Tudor Giurgiu e un tata asa de misto. pastrez in minte o imagine cu el in timp ce vorbea la telefon, rezolvind treburi de la birou, iar fiul lui, Stefan, impreuna cu fiul Adei si a lui Alexandru Solomon, Filip, pescuiau in buzunarele lui din spate:) mai exact stateau artirnati cu ambele miini, fiecare intr-un buzunar al blugilor lui Tudor, tirindu-se dupa el.
Tudor, calm, isi continua treaba, ii timp ce ii mai incuraja si pe pusti la pescuit.
***
replici, in timp ce ne chinuiam sa transferam prin bluetooth niste fotografii.
cind telefoanele, aflate fata in fata, nu se “vedeau” in bluetooth – citeodata stai unul linga altul si nu te vezi
cind pe ecranul telefonului meu a aparut “imperecheat, dar nu conectat” – la fel e si in viata, te imperechezi de multe ori, dar de mult mai putine ori te conectezi
cind telefonul m-a avertizat ca nu am deschis nush ce – intotdeauna tre sa dea amindoi, nu doar asa sa primesti. mai da si tu ceva.
N-am reusit sa transferam fotografiile (pe care le vedeti aici), dar a fost simpatic dialogul cu Claudiu Mitcu, fiecare punind in spatele vorbelor experiente pe care desi celalalt nu le stia, le intelegea din propriile-i trairi.
*** conversatia de mai bine de 2 ore cu Dan Chisu despre de ce face film, ce regreta si ce-l bucura din anii care au trecut pina la a ajunge sa faca regie. o discutie cu garda jos, pe care nu pot sa o exemplific cu nimic pentru ca nu i-am cerut voie lui Dan.
dar au fost momente in care ascultindu-l, ma gindeam ca l-am judecat gresit de multe ori.
***
excursia la Sulina, cu sincronicitatile ei minunate, relaxarea alaturi de Raluca Andreescu (vodafone) si aventurile lui Piulitza (nescrise inca, dar vor veni curind), discutiile cu Carla Teaha despre cit cauta pe dinauntru un actor, emotiile Florinei care a luat premiu special din partea comunitatii online, conversatiile cu Sandi (Alex Sandulescu, directorul B24 fun) si cu Adrian Popescu (director marketing Radio Guerrilla) care – atunci cind sunt cu garda jos si-si dau jos haina de sef care trebuie sa performeze perfect – sunt minunati cu micile sau mai marile lor griji, temeri, emotii.
*** Multumesc Miruna
e insa o secventa care s-a intimplat in fata mea si care descrie cel mai bine ce am vrea noi toti cei care am fost la anonimul sa spunem, am scris-o pentru ultima mea relatare despre festival in aplicatia Cinefili in Delta, creata de Vodafone pentru festival, dar o transcriu si aici.
Pe pontonul de unde luam barcile care ne aduceau la Murighiol, locul de unde ne luam masinile catre casa, Filip baiatul de 6 ani al producatoarei Ada Solomon si al regizorului Alexandru Solomon, isi tinea mama de mina.
“Mama, mama, iti multumesc ca ai ales sa venim in locul acesta minunat. A fost perfect”. De la inaltimea virstei lui, ii ajungea mamei undeva aproape de cot, asa ca doar si-a aplecat putin fruntea si i-a sarutat mina.
“Nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci Mirunei”. (n. mea Miruna Berescu, directoarea festivalului).
Filip s-a desprins de mama si si-a alergat catre Miruna.
Gestul lui, cu inocenta virstei, vorbeste cel mai bine despre Raiul – cinematografic si nu numai – care e la Festivalul Anonimul de la Sfantu Gheorghe.
Miruna, sa stii ca si noi am fi vrut sa facem la fel ca Filip, dar ii multumim lui ca a fost, indirect, purtator de mesaj. Si iti mai multumim o data si aici.
*
Sper sa ne vedem la editia 2013, una foarte speciala: 10 ani de Anonimul.
La Anonimul mi-am petrecut citeva dimineti frumoase la cafea cu Claudiu (noi eram printre cei putini care se trezeau foarte de dimineata) si in penultima zi a festivalului l-am rugat sa-mi dea citeva fotografii despre Sfantu Gheorghe/ Anonimul, vazut din perspectiva lui.
iata fotografiile (n-a vrut sa insoteasca fotografiile de vreo explicatie, bucurati-va de ele pe simtire, nu gindire).
in dimineata in care am vrut sa iau fotografiile de la el, via telefon, am avut o conversatie minunata care este unul dintre momentele mele speciale de la Anonimul. dar despre asta scriu separat. Aici e Anonimul lui Claudiu, nu al meu:)
***
la Anonimul am fost corespondent special vodafone, daca n-ati fost la festival puteti simti putin din el via cronicile scrise de Irina Margareta Nistor si subsemnata in aplicatia Cinefili in Delta, creata special de Vodafone pentru festival.
La Anonimul, am mutat aventura de pe ecran in strada. A fost ca si cum am fi jucat in Huckleberry Finn: am inlocuit Mississippy cu Dunarea si-am plecat cu barca intr-un oras care seamana – intr-o parte importanta din el – cu anii in care se distra micutzul Finn: Sulina(era o casa pe a carei fatada era scris 1891, adica la 7 ani distanta dupa ce Mark Twain isi publica cartea).
Capitanul barcii a fost Mirel, un tinar de 22 de ani, din Sfantu Gheorghe, care stia detalii specifice despre pasarile din zona, ba chiar ne-a dus sa vedem un cuib de Chira, o pasare care face zgomot mult si care avea pui:)
***
Sulina e la fel de frumoasa cum am lasat-o acum 4 ani si daca n-ati ajuns niciodata in acest oras minunat care a fost cindva unul dintre cele mai influente si mai bogate din tara (aici englezii au adus pentru prima data electricitatea), va rog mult sa o vizitati.
Pentru ca in gasca noastra a fost si Catalin Sava de la TVR – om de baza al TVR Cultural – am descoperit povestea dirijorului George Georgescu – l-am vazut in fotografii alaturi de Yehudi Menuhin sau Igor Stravinski – si sper sa mai poata Catalin sa-si difuzeze materialul chiar daca TVR Cultural nu mai exista, pentru ca e acolo o clasica poveste despre “nu ne recunoastem valorile pentru ca avem interese materiale legate de mostenirile lor”.
***
ce-am mai facut in ziua dedicata aventurii puteti citi in aplicata Cinefili in Delta creata de Vodafone, special pentru festivalul Anonimul.
***
Aseara s-a incheiat editia nr 9 a festivalului Anonimul, dar eu mai am citeva povesti frumoase de spus: cum m-am urcat (iar) pe scena sa spun o poveste simpatica si sa dau un premiu, ce amintiri personale pastrez de la aceasta editie, plus jurnalul “Aventurile lui Piulitza in Green Village”.
le descoperiti insa pe toate, miine dimineata pe blog, dupa ce voi fi dormit citeva ore…
Ziua 4 de la Anonimul a fost cea in care am incercat sa vad un film si n-am putut sa deschid usa salii de cinema: erau prea multi oameni inauntru.
Era J’AIME REGARDER LES FILLES, filmul francezului Frédéric Louf, cu un premiu Cezar pentru tinara speranta.
***
Joia la Anonimul se dubleaza populatia; vin atit de multi turisti incit cresc semnificativ cozile la porumb fiert, in campus gasesti cu greu loc, te programezi la o masa in sat pregatita de o bucatareasa casnica ca si cum ti-ai rezerva loc la un restaurant select, reteaua de net e la un pas de supralicitare (Vodafone ofera wi-fi gratis pentru toata lumea) si, daca nu te-ai organizat bine sa vezi un film, poti sa patesti ca mine – sa nu mai ai loc, la propriu, sa intri in sala…
Dublarea populatiei de festival aduce cu ea si conversatii simpatice. Aseara in campus am vorbit mai bine de o jumatate de ora despre filmele din festival cu o tinara al carei nume nici macar nu il stiu; cind am aflat insa ca si ei i-a placut scurt metrajul austriac, Taxat, dar si The Door cu Helen Mirren, am avut impresia ca ne stim de-o viata.
Cum in partea a doua a festivalului vin si mai multi dintre protagonistii filmelor, la cina de aseara se triplase si numarul vedetelor prezente si-a fost amuzant, dar frumos, sa vezi o masa plina de producatori si actori care dezbat amintiri despre Olimpiade – cea care e pe cale sa se incheie, dar si cele care au insemnat mult in copilaria fiecaruia.
***
Ce am povestit cu Dan Chisu si cum a fost filmul lui Si caii sunt verzi pe pereti, plus doua recomandari de filme pe care va rog tare tare sa nu le ratati cind vin la MTR, aflat din cronicile din aplicatia Cinefili in Delta, creata special de Vodafone pentru festivalul Anonimul.
Irina Margareta Nistor povesteste tot acolo despre cum a descoperit un nou posibil protagonist al filmului Aviatorul al lui Martin Scorsese.
*
ieri am fost in Aventuraaaaa si am vazut pui de Chira
Prin traditie, dimineata de miercuri la Anonimul e pentru o excursie cu barca in Delta, pe canale inguste, prin stufaris.
***
Pe drumul catre barca, cei mai simpatici dintre invitatii festivalului – Filip Solomon (6 ani) si Stefan Giurgiu (5 ani) – copii de regizor/producator, erau intr-o mica disputa si nu-si vorbeau. Filip era tinut de mina de tatal lui Stefan, Tudor Giurgiu, iar Stefan ramasese cu citiva pasi in spate cu Andi Vasluianu.
“Trebuie sa va impacati, hai”, ii indemna Tudor.
Copiii, bosumflati, mergeau cu capul in jos, fiecare in ritmul lui. Dupa o vreme Stefan i-a soptit ceva lui Vasluianu. Cind au ajuns la barca, Tudor le-a spus ferm -“Gata, acum dati mina si va impacati.”- iar in clipa urmatoare copiii sareau voiosi rizind in barca, ca si cum cu stringerea aceea de mina stersesera orice neintelegere.
Cind erau suficient de departe ca sa nu-i mai auda pe insotitori, Vasluianu a explicat “Stefan mi-a zis ca el nu face primul pas pentru ca Filip e mai mare si sigur nu vrea sa se mai impace”.
Ce frumos ar fi ca mereu sa existe cineva mai mare care sa te oblige sa dai mina cu cel care te-ai certat. Nici Filip, nici Stefan n-au pus mare pret pe intimplare, desi ea e parte din comportamentul pe care-l repetam toata viata si ne deterioram constant relatiile: ne e teama sa intindem noi primii mina, ca nu cumva sa fim dezamagiti ca celalalt – mai mare, mai important, mai destept, mai cumva in mintea noastra – n-a mai vrut sa se impace.
***
care este povestea din fotografiile de mai sus – unde se ascunde o lectie despre actorie predata de Andi Vasluianu la cererea Carlei Teaha- cititi in aplicatia Cinefili in Delta creata de Vodafone, special pentru festivalul Anonimul.
Pentru noi aproape ca s-a incheiat Olimpiada 2012. Mai sunt trei zile, dar nu mai avem romani in competitie.
stiu ca v-a placut concursul cu tricoul olimpic, tricoul pe care l-au purtat olimpicii romani la ceremonia de deschidere, asa ca sunt pregatita sa va mai fac cadoul unul, gratie celor de la Rowmania care au creat brandul Patzaikin fashion.
ce trebuie sa faceti ca sa intrati in concurs:
povestiti cea mai frumoasa amintire a voastra de la aceasta olimpiada, intr-un paragraf, in comentarii la acest concurs.
miine seara stabilim cistigatorul.
Mult succes.
PATZAIKIN Fashion (componenta a brandului PATZAIKIN) a furnizat tinuta de defilare a echipei olimpice a Romaniei. Pentru ca hainele facute de designerul roman Olah Gyarfas au fost foarte apreciate de public, a fost realizata Colectia Romania Olimpica (toate produsele le puteti vedea aici) prin care vor fi disponibile pentru public replici identice ale acestor haine, doar pe perioada Jocurilor Olimpice si Paralimpice (adica in cursul lunii august). Hainele sint croite pentru sportivi, dar nu sint echipament sportiv, ci sint tinute urbane, casual, care vin bine pe orice conformatie. Materialele (bumbac, cinepa, denim) si culorile (ocru, alb, albastru inchis si gri) sint foarte naturale.
Brandul PATZAIKIN este de fapt construit doar ca un motor financiar pentru proiectele de antreprenoriat social dezvoltate impreuna cu Ivan Patzaichin in beneficiul comunitatilor din Delta, prinse in miscarea sociala Rowmania.
Colectia Olimpica Patzaikin poate fi vazuta, cumparata, dintr-un popup shop care e deschis pina pe 2 septembrie in Mall-ul din Baneasa.
Pentru cei care au decis sa ramana in Bucuresti in aceste zile, Muzeul National al Taranului Roman si Fundatia Outsider Art – Romania, impreuna cu APACOP – Asociatia pentru Promovarea Artei Contemporane Populare din Franta va asteapta incepand de maine cu “Salonul international de arta naiva si outsider art”. Veti admira lucrari ale unor artisti mai putin cunoscuti, care au redat intr-un fel unic arta naiva populara, impletita cu opere rezultate in urma unor cursuri de terapie prin arta. Lucrarile pot fi admirate in Sala de Oaspeti pana in data de 26 august, in fiecare zi, mai putin lunea, cand este inchis.
Astazi, Wagner Arte va asteapta intre orele 18:00-21:00 cu un nou curs de pictura pe portelan la “Maison de la Porcelaine” din strada Dr. Staicovici 19. Ca de obicei, gazdele va vor astepta cu limonade de sezon, cu cafea illy si ceaiuri, cu prajituri home made si cu deja celebra dulceata de portocale. Pentru inscrieri trebuie sa trimiteti un email la [email protected].
La final am lasat o delicatesa de sezon pe care o consum zilnic, de vreo doua luni, cu mici mustrari de constiinta gurmanda: inghetata. La Delicii din Centrul vechi este locul preferat in care merg in fiecare weekend sau cand am o fereastra intre doua intalniri, in cursul saptamanii. Inghetatele sandwich de la Napoca sunt ceva mai greu de gasit, dar merita efortul cautarilor prin oras. Sa nu uit de Frozen yogourt-ul de la yogoberry, pentru care am depasit cu mult recordul incursiunilor mele la Baneasa Mall in aceasta vara.
Un august superb in continuare, revin pe 16 august cu povesti despre mama si prietenele ei, da, da, ati citit bine.
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
Cel mai frumos moment al zilei nr 2 la Anonimul s-a petrecut de fapt seara. Publicul s-a ridicat in picioare si a ovationat la sfirsitul filmului “Despre oameni si melci”, intimidindu-i putin pe Andi Vasluianu – eroul principal si Tudor Giurgiu – regizorul.
Sa vezi un film romanesc intr-un spatiu liber, cu oameni de mai multe categorii sociale, mi se pare unul dintre cele mai interesante teste pe care le poate face un producator sau un regizor. Pentru ca, spre deosebire de cei care merg in festivaluri (critici, staff etc), spectatorii obisnuiti si-au pastrat prospetimea si curiozitatea de a vedea pina la capat povestea fara sa o judece in avans. Iar reactiile lor spontane dau o energie buna in sala.
Acesta a fost motivul pentru care am vrut sa mai vad o data (prima data l-am vazut la TIFF) Despre oameni si melci – sa simt cum il vede publicul din Sfintu Gheorghe. Cum le spuneam si protagonistilor, a meritat fiecare secunda de stat in bataia tintarilor pentru ovatiile sincere de la final si pentru stinjeneala lui Vasluianu.
**
in fotografia de mai jos este generatia noua de cineasti, cine sunt cei doi copii aflati din aplicatia Cinefili in Delta, creata de Vodafone special pentru festivalul de film Anonimul.
filmul asta, The Door, a deschis aseara festivalul Anonimul.
el e prezentat drept relatia speciala de prietenie dintre doua femei.
eu as spune ca e o poveste minunata despre prietenia cu sens unic, neconditionata. facuta dupa legile proprii, cu repere curate pentru ce e bun si frumos in viata.
personajul care, desi e aspru si pare rau, da dovada de o forma rara de prietenie e interpretat de Helen Mirren care e geniala.
mi-ar placea sa-l vedeti – o sansa buna e retrospectiva Anonimul de la MTR, am sa va anunt cind este programat cum se fac planificarile.
Aseara s-a deschis festivalul ANONIMUL, singurul festival la care publicul e juriul suprem. Pentru mine, Anonimul e si singurul festival in care ai un acces incredibil de intim la vedetele din festival: mananci cu ele, le intalnesti dimineata pe veranda casutei de langa tine etc. Asa se face ca tu – ca spectator – ai niste experiente de povestit nepotilor peste ani.
***
In masina, pe drumul catre Tulcea, Adrian Popescu de la Guerrilla a calculat cate ore a muncit Irina Margareta Nistor doar pentru a traduce peste 5000 de filme: aproape 3 ani, non-stop. Seara, la cina, Irina, invitata de noi cu drag sa stea in capul mesei, a completat: “Toata lumea isi imagineaza ca m-am imbogatit atunci, lucru foarte fals pentru ca eu am fost angajata unuia care ma platea foarte prost si daca nu-i placea filmul, nu mi-l platea deloc. La Woody Allen era asa, dar macar ma bucuram ca l-am vazut.”
***
cum a convins o pustoaica de 22 de ani 3 actori mari sa joace in filmul ei de licenta aflati din aplicatia Cinefili in Delta, unde impreuna cu Irina Margareta Nistor relatez lucruri simpatice din festival. va rog tare sa cititi cronica Irinei – pentru fiecare intimplare de ieri are o trimitere cinematografica, iar rezultatul e ca o mini istorie de cinema.
***
la editia IX a festivalului de film Anonimul sunt corespondent Vodafone, parte din proiectul Cinefili in Delta.
foarte rar ma intreaba lumea care-s pasiunile mele. fie ca ne intilnim fata in fata, fie ca ma roaga sa raspund la intrebari pentru cite un articol. ma gindesc ca pasiunile mele sunt la vedere, in fiecare zi scriu despre lucrurile care-mi plac.
simona florea de la autentici.ro s-a gindit insa sa ma intrebe asta pentru un interviu si, fata in fata, cu intrebarea venita pe mail a trebuit sa ma gindesc foarte serios la un raspuns.
Pasiunile mele tin de liniste… sa citesc, sa vad filme, sa merg la teatru. Nimic special. Imi place, de exemplu, sa merg dimineata in Cismigiu, e o terasa linga debarcader, pe lac si sa stau acolo sa citesc.
In ultimii ani am devenit foarte pasionata de studierea structurilor narative, am facut chiar si un curs de scenaristica, tocmai pt a invata ce fac scenaristii in plus fata de jurnalisti, asa ca citesc multe cursuri despre scrieri:)
de dimineata – sunt la festivalul anonimul, in raiul numit Delta – ma gindeam ca lucrul care ma bucura cel mai mult e linistea.
pe la 6 si un sfert dimineata toata lumea din green village dormea , era asa de liniste incit auzeam o albina care era pe mini -lacul din fata mea, unde sunt citiva nuferi.
oamenii isi doresc intotdeauna ce nu au:) eu imi doresc sa existe zile in care sa nu aud niciun glas, sa nu vorbesc nimic, sa ne intelegem cu totii prin a simti si a intui, nu prin a vorbi.
*
sa nu ma intelegeti gresit, imi face foarte mare placere sa vorbesc cu oamenii, sa descopar povesti si locuri noi si sa le spun mai departe. dar ceea ce ma bucura cu adevarat e linistea, totala, afara si pe dinauntru.
zilele astea, cit sunt Jocurile Olimpice, ne loveste dragostea pentru sportivi pentru ca ne confruntam cu anduranta lor, puterea de concentrare, efortul imens pe care-l fac.
ne revoltam de ce nu sunt apreciati mai mult sportivii, de ce nu se scriu carti sau nu se fac filme despre ei. de ce nu-i transformam in eroi ca la americani.
ei bine, incepem sa recuperam la acest capitol.
*
miine se lanseaza cartea de benzi desenate Mila 23, in care eroul este Ivan Patzaichin si e printre putinele incercari romanesti de a transforma un sportiv intr-un erou.
cartea este ilustrata de Alex Talamba, apare la editura Mandragora si este sponsorizata de Vodafone.
***
ar fi frumos sa cumpere aceasta carte cit mai multi oameni pentru ca asta ar insemna un dublu beneficiu: am incuraja si alte edituri sa ne transforme sportivii in eroi, iar oamenii din Delta catre care pleaca toate incasarile cartii vor beneficia de o viata putin putin mai buna.
Cartea Mila 23 face parte din proiectul Rowmania, o miscare sociala prin care Ivan Patzaichin incearca sa dea inapoi Deltei, o parte din dragostea si succesul pe care el le-a primit.
Puteti participa la lansarea cartii miine la ora 12, la Vodafone Experience Store – in AFI Cotroceni, unde va puteti intilni si cu Ivan Patzaichin si cu ilustratorul Alex Talamba si, desigur, puteti cere autografe.
imagineaza-ti ca esti la jocurile olimpice, te afli in finala si te pregatesti sa concurezi la proba pentru care te-a pregatit. simti presiunea pentru ca-ti doresti o medalie, ai muncit mult pentru asta si esti fata in fata cu proba care te poate face campion. orice greseala te poate scoate din concurs si 4 ani de munca pot disparea intr-o secunda.
poti sa-ti imaginezi asta?
mai adauga ceva la exercitul tau, de fapt mai taie – esti orb. nu vezi nimic din competitie, ai sanse la o medalie, dar nu ii vezi pe cei din tribune, doar ii auzi; ii simti.
***
stiu ca astazi suntem mai centrati ca niciodata pe Jocurile Olimpice de la Londra. suntem in doua finale pe aparate la gimanstica, fetele noastre sunt minunate, deci avem mare motiv de bucurie.
as vrea insa sa va rog sa incurajam – in avans – doi dintre cei mai speciali concurenti la jocurile paralimpice care incep pe 28 august.
Noemi (15 ani) si Samuel (17ani) Ciorap, doi frati din cluj sunt primii reprezentati ai romaniei la jocurile paralimpice la inot. si au sanse la medalii.
spre deosebire de orice sportiv care e acum la olimpiada, noemi si samuel nu pot vedea incurajarile si sustinerea celor din tara, dar o pot auzi. si, desi e greu de crezut, pot auzi orice mesaj de la mare departare.
special pentru primii inotatori romani la jocurile paralimpice a fost creata o aplicatie pe facebook. scrieti un mesaj de incurajare pentru Noemi si Samuel si un soft special le citeste mesajul.
Lansarea aplicației face parte din campania “Hai România! Împreună putem învinge!” lansată recent de către Olympus, prin care eforturile echipei paralimpice de înot sunt susținute direct. La baza acestei campanii se află o acțiune de colectare de fonduri petru
achiziționarea de echipament, asigurarea accesului la antrenamente și a prezenței echipei la Jocurile Paralimpice de la Londra, care se desfășoară în perioada 29 august – 9 septembrie. Astfel, pentru fiecare sticlă de lapte OLY vândută, Olympus va dona câte 10 bani echipei paralimpice de înot.
***
Până la startul în cursa pentru o medalie paralimpică, Samuel si Naomi se antrenează intens – zilnic înoată aproximativ 10 kilometri, având săptămânal opt antrenamente la bazin și trei – patru la sala de forță. Copiii au plecat duminica împreună cu antrenoarea lor, Emeșe Maniu, în Sierra Nevada, Spania, unde își vor putea efectua antrenamentele în condiții similare unei competiții precum cea din cadrul Jocurilor Paralimpice.
“Lupta este la fel de aprigă şi la fel de grea pentru toţi înotătorii din lume. Înotul este cea de a doua probă paralimpică în funcție de numărul de sportivi calificați, de aceea este nevoie de foarte multă muncă pentru a face o figură frumoasă la prima participare românească în această competiție”, recunoaste Emese Maniu.
***
deci, daca va rog eu tare tare trimiteti un mesaj de incurajare pentru Naomi si Samuel, scrieti aici 3 cuvinte?
Imaginati-va cit de frumos e sa primeasca incurajari de la oameni pe care nu-i cunosc si sa descopere ca sunt zeci de oameni care sunt alaturi de ei intr-o experienta care le poate schimba viata.
pt voi a imagina – imagine – are mai mult sens. vedeti.
P.S. de fiecare data cind vad fotografia de mai sus, cu Naomi si Samuel in bazin, cu ochelarii de inot la ochi ma gindesc ca sportul ne face egali: daca n-ati fi stiut ca au deficiente de vedere, ati fi facut diferenta intre ei si alti inotatori.
la Olimpiada din 1976 nimeni nu stia nimic despre lotul roman de gimnastica, toata presa isi concentra atentia pe gimnastele din germania si URSS, dar Bela Karoly a avut strategia lui. iata o foarte frumoasa lectie de marketing.
(fragment din cartea Scrisori catre o tinara gimnasta – Nadia Comaneci, ed Humanitas)
***
Antrenamentul oficial este o sansa pentru toate gimnastele de a-si realiza exercitiile la aparatele si in sala in care se va tine competitia. Fiecare echipa are 20 de minute la fiecare aparat si cele mai multe sportive executa programe reduse astfel incit sa evite accidentarile de ultim moment din cauza tracului. Tribunele sunt ticsite cu fani, presa si arbitri. (…) In 1976 echipa romaniei era total necunoscuta si Bela era constient ca trebuie sa schimbam ceva daca voiam sa avem o sansa de cistig.
“Acum intra in sala echipa olimpica a Romaniei…” s-a auzit vocea crainicului repetind numele tarii noastre, insotite de citeva aplauze politicoase. Era momentul sa intram pentru antrenamentul oficial, dar Bela ne tinea pe loc in tunelul ce ducea spre arena, nedindu-ne voie sa intram. Toate eram imbracate in costume rosii, cu parul prins in coada de cal. Bela ne instruise sa intram marsaluind ca soldatii si sa ne facem programul fara greseala.
Crainicul a repetat anuntul. ” domn profesor ne cheama”, am indraznit eu. Bela a zis sa-i lasam sa astepte.
Cind in cele din urma am intrat, toata sala s-a uitat la noi pentru ca nu ne prezentaseram la timp. Aplauzele au fost ceva mai animate si simteam cum ne urmaresc cu ochii. Eram in orice caz o prezenta exotica. Comparativ cu celelalte gimanaste (care aveau paroape 20 de ani ori peste), eram de=a dreptul minuscule si purtam costume identice. Gimnastele din celelalte tari aveau costume individualizate si treceau de la un aparat la altul. Nu si noi. Fara un moment de odihna, am evoluat concentrate si fara greseala. Cind am coborit de pe birna, antrenorii, celelalte gimnaste si oficialii priveau uluiti.
A doua zi, fosta echipa necunoscuta a Romaniei trebuia sa se ascunda de ziaristi.
de miine incepe festivalul de film anonimul, iar asta inseamna ca miine seara o sa fiu intr-un colt de rai numit sfintu gheorghe.
dintr-un motiv pe care nu mi-l explic, festivalul anonimul are pentru mine un sentiment de familie;
am fost de mai multe ori la TIFF, am mai multi prieteni care lucreaza la cluj pentru festival, il stiu pe Tudor Giurgiu dinainte de a o cunoaste pe Miruna Berescu (primul director TIFF, a doua director Anonimul). as avea deci motive sa ma simt “acasa” la Cluj. imi place la TIFF foarte mult, dar niciun alt festival la care am fost nu -mi da acest sentiment ca Anonimul.
anul asta Tudor Giurgiu are doua filme prezentate pe durata festivalului (un scurt metraj – Un alt craciun- si lung metrajul Despre oameni si melci)
poate ca are legatura cu echipa de organizatori mai mica – pe care o stiu aproape integral. despre niciun membru al echipei altui festival nu stiu cum s-a casatorit, cum a devenit parinte si alte detalii de familie, cum stiu despre gasca din spatele Anonimul.
poate are legatura cu specificul festivalului pentru ca totul se petrece intr-un spatiu mic si nu mai exista distanta intre vedetele invitate si restul publicului.
poate are legatura cu delta. nici nu stiti cum fac strainii cind ajung acolo. anul trecut am mers in masina cu 3 muzicieni germani care sustineau un concert in festival. s-au plictisit pe drum – 4 ore cu masina , pe caldura, a fost destul- , au mai prins viata cind s-au suit in barca si-am pornit prin delta… dar cind am ajuns la sf gheorghe si mergeam cu barca prin stufaris, soarele era la apus, ziceau non stop “it’s heaven! amazing” 🙂
oricum festivalul e special pentru ca e facut de oameni aparte. si-mi place ca si vodafone s-a prins de asta. ad-urile din acest an sunt geniale (vreau sa-l cunosc pe domnul care le-a scris, sigur a fost la anonimul)
***
merg in festival ca sa continuam impreuna cu Vodafone si Irina Margareta Nistor proiectul de anul trecut “cinefili in delta”. e mai greu de data asta pentru ca anul trecut eram 3 bloggeri si puteam compensa cumva munca Irinei, acum sunt doar eu fata in fata cu ea care este un super jurnalist, nu doar un critic de film f bun. plus ca stie toate toate filmele din festival pentru ca ea le-a selectionat (la scurt metraj) sau le-a subtitrat (lung metraj).
pe pagina de facebook vodafone veti afla zilnic informatii de la festival si, cum spuneam si anul trecut, mi se pare o initiativa minunata: sa pui informatii culturale -live – intr-un spatiu in care nu sunt foarte multi oameni interesati de un asemenea festival de nisa si sa-i faci cumva sa citeasca acele informatii – premiindu-i daca stiu sa raspunda la intrebari -, e o forma subtila de culturalizare. si-mi place f mult proiectul.
***
miine ma duc “acasa”, la anonimul. va voi relata din colt de rai in fiecare zi.
**
am si eu o “tanti sanda” la care maninc macar o data pe durata festivalului. face o salata de peste cu ceapa marinata vai vai vai …
M-am gandit initial ca o sa va povestesc si despre Liuli si despre Mario Cioni intr-un singur post, pentru ca ei sunt “generatia noua” de maestri ai cristalului. Dar ar fi pacat sa condensez efortul lor in cateva paragrafe, fiindca nu-i usor sa demonstrezi ca se poate crea ceva original si frumos chiar si in urma unor nume ca Galle, Lalique, Baccarat sau Daum.
Loretta Hui-shan Yang – cea care a pornit in China Liuli Gongfang (in traducere “Atelierul de pasta de sticla”, pentru ca in China lumea nu le prea are cu brandingul) a avut o cariera de succes, zice-se, in Taiwan, in anii ’70. In 1987, a pus punct vietii de actrita si si-a propus sa invete si sa aduca in China tehnicile marilor artisti europeni – in speta “cire perdue”, o tehnica superba, care se mai regaseste in decorarea bronzului, si e in masura sa creeze efecte de culoare extraordinare. Zis si facut. Realizati ca rezum in trei cuvinte o munca de vreo 11 ani, da?
Atelierul de Pasta de Sticla a avut, in 1998, o expozitie la Victoria & Albert Museum, iar celebra institutie londoneza i-a cumparat Lorettei, pentru colectiile sale, mai multe piese – printre care si cutia dovlecel, creata chiar de Loretta. In fiecare an, Liuli primeste distinctii pretutindeni in lume si realizeaza piese din cristal demne de orice muzeu de arta, moderna sau nu, din lume.
Numele pieselor, veti vedea, sunt foarte chinezesti – romantice, criptice, poetice. Multe dintre subiectele traditionale ale culturii chineze sunt suflate in pasta nobila de sticla, alaturi de flori neinchipuite, din sticla mata, translucida si transparenta, imbinata fara cusur si fara ezitare, de o maniera care iti taie rasuflarea. Cea mai recenta colectie a ei se numeste, logic pentru ca e Anul Dragonului – Arising From the East, The Dragon.
Anul trecut, cand am fost in China, mi-am dorit sa ma intorc de acolo cu un singur obiect, care sa fie si sa ramana, cumva pentru mine, vesnic China. Obiectul acela e un dragon semnat Liuli Gongfang.
Mall-ul in care l-am gasit, un mall snob cum gasesti numai in tarile noastre pline de bani proaspeti, opunea, pe acelasi coridor, boutique-urile Baccarat si Swarovski cu Atelierul de Pasta de Sticla. Nu discutam preturile Liuli, care oricum mi se par ireal de scazute raportate la calitatea si valoarea artistică a majoritatii pieselor pe care LE VINDE. Dar, prin comparatie, marcile europene erau mici, manieriste si comerciale, cu preturi fondate pe un heritage insuficient reprezentat in colectiile zilei. In timp ce in Atelierul de Pasta de Sticla, magia creatiei era vie si vibranta.
Gasiti multe exemple ale talentului echipei Liuli pe site-ul American – liuli.com. Aici va arat doar trei mostre. Faceti abstractie de piesele care vi se par ‘chinezisme’ si uitati-va la cele zdrobitor de originale – tot ce pot sa va spun e ca, in Beijing, inainte sa optez pentru dragon, m-am gandit mult sa-mi cumpar un pestisor de cristal albastru de la Liuli. Uitati-va la pestisorii ei albastri si veti scapa de obsesia kitsch-urilor odioase din vremea comunista, care tronau pe milieu-uri si ne priveau cu ochi… sticlosi de pe televizor.
Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication
“WHY DEMOCRACY?” Este numele festivalului de film documentar dedicat democratiei si drepturilor omului care se desfasoara la MTR in perioada 3-8 august. Organizatorii acestui eveniment sunt British Council si Asociatia Pro Democratia . Au fost selectate 22 de filme documentare proiectate pana acum in peste 200 de tari, cu o audienta de peste 300 de milioane de spectatori. Nu va asteptati la filme cu happy end si sirop, ci la subiecte destul de dure care fac parte din realitatea acestui secol care isi poarta razboaiele si mascaradele politice in fata televizorului si mai nou, pe Facebook si pe twitter. Actiunea filmelor se desfasoara in Marea Britanie, Bolivia, China, Croatia, Cuba, Danemarca, Republica Democrata Congo, Egipt, India, Iran, Italia, Kenia, Republica Liberia, Pakistan, Rusia, Africa de Sud, Spania si Statele Unite ale Americii. Filmele sunt in limba engleza si au subtitrare in limba romana, iar intrarea este libera. Aici gasiti mai multe detalii despre acest festival inedit si programul filmelor.
Destul de aproape de MTR, pe strada Mahatma Gandhi se afla Galeria AnnArt, care va asteapta pana in 8 septembrie cu “artZoom de vara”, o expozitie cu 34 de lucrari de pictura, sculptura, grafica si desen semnate de Sorin Ilfoveanu, Stefan Caltia, Laura Covaci, Francisc Chiuariu, Dorin Cretu, Adrian Ilfoveanu, Mircea Roman, Paul Neagu, Vladimir Setran, Constantin Rusu, Paul Timofei si Monica Timofei. In plus, joia este ‘’jour fixe”, cu limonada albastra, creatia statement a galeriei. Aici gasiti mai multe detalii
Un weekend minunat va doresc si un august cu soare si ceva ploi calatoare.
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
