… sau cum sfirsiturile nu sunt ceea ce par
sa vedeti filmul asta, oricit de trist si delicat vi se pare acum trailerul
… sau cum sfirsiturile nu sunt ceea ce par
sa vedeti filmul asta, oricit de trist si delicat vi se pare acum trailerul
The Giver – probabil blockbuster-ul acestei veri – un film SF care aduce la un loc starurile adolescentilor precum Taylor Swift cu cele ale maturilor – Meryl Streep si Jeff Bridges are niste visualuri absolut fermecatoare.
e o ocazie frumoasa sa o vedem pe doamna Streep – care cred ca nu mai are loc in biblioteca unde sa-si puna premiile – transformata vizual aproape de un personaj de banda desenata.
desigur, asta arata inca o data cit de relaxata e doamna Streep in meseria ei si, mai ales, ce bun management are (sper ca va aduceti aminte cit s-a mascarit in Mamma mia)
filmul e inspirat dupa cartea omonima a lui Lois Lowry, aparuta in 1993. nu stiu cartea, dar uitati-va putin la trailerul filmului, la imaginea lui. cum alege regizorul sa arate ca oamenii traiesc intr-o lume fara emotii si fara culoare. cred ca tocmai ce se va trasa o noua granita in imagini care se va simti curind si in hainele adolescentilor.
nu-mi plac fantasy-urile dar pe 15 august o sa ma duc sa vad filmul asta pentru ca mi se pare foarte destept facut. si foarte manipulatoriu – e despre cum sa atingem cit mai mult public:)
In aceasta dimineata va provoc la un concurs dupa ce la rindul meu am provocata sa scriu o povestire in care sa ascund cit mai multe nume de filme.
As fi putut sa scriu ceva fictiune, dar… mi se pare mult mai provocator sa scriu pe bune, din viata mea.
*
Locuiesc ca-n cinema paradiso (adica aud mai intii filmele, inainte de le vedea intrucit am ferestrele catre curtea interioara a Cinema Pro) si pentru ca parte din job-ul meu e sa merg la evenimente in care sunt implicati artisti de toate felurile (unii faimosi, altii aproape celebri), dar si pentru ca am fost pentru niste multi ani redactor sef la Tabu (unul afurist si perfectionist, aproape ca-n Diavolul se imbraca la Prada, doar ca nu aveam dulapul lor de haine 🙂 ), cei mai multi isi imagineaza ca toata ziua plimb posete de firma pe Dorobanti prin cafenele. In realitate, nu ma dau in vint dupa cumparaturi, sunt foarte practica si pragmatica, port tocuri inalte doar daca e strict necesar si ies la evenimente mondene doar cind e the party, adica obligatoriu printr-un contract.
Undeva, cindva mi-a placut matematica si profesorii mei spuneau ca sunt o minte sclipitoare, as fi putut fi un profesor trasnit dar pentru ca-mi doream o alta viata si pentru ca eram ca in Jerry McGuire cu “show me the money” (adica aveam de platit facturi), am ales sa lucrez la Radio. Sau radioul m-a ales pe mine.
Nu-mi place sa vorbesc despre viata privata si miza mea ca jurnalist e sa fac cititorul sa simta viata asa cum e, nu din lucrurile pe care le-ar spune personajul pe care-l intervievez, ci din faptele lui.
Cred ca viata e frumoasa si ma bucur cind pot sa le arat si altora lucrul asta. In viata mea e mult serendipity si multe momente de magie. Si mai cred ca puterea magiei e in intimplarile cu timing perfect, adica in cit de atenti suntem la ce e in jur.
Va dati seama ca as putea face aici o poveste fara sfirsit, dar … inainte de sfirsit vreau sa va spun ca la momentul la care voi cititi aceste rinduri eu sunt pentru o singura zi in vacanta la Roma, dupa ce am fost citeva zile la Florenta. Cum e un text pe care l-am scris inainte de a pleca in vacanta si l-am programat, ceea ce fac eu acum (cind scriu) e un fel de inapoi in viitor, adica povestesc despre ceva din viitor care e la trecut de fapt.
Nebunie curata, stiu:).
*
Provocarea a venit de la McDonald’s care, cu ocazia Zilei Statelor Unite al Americii, McDonald’s Romania a lansat campania “Gusturi de Hollywood”. La fel ca si anul trecut, lantul de restaurante propune in meniu, in editie limitata, produse cu specific american, intre 4 iulie si 24 august. De data aceasta, noutatile americane sunt sandvisurile Star Chicken si Celebrity Beef.
Preferatul meu este cel cu pui, mai are sos Jalapeno, salata verde, branza Cheddar, ardei rosu si tortilla chips, e usor picant si e… mmmmm.
Celalalt, Celebrity Beef, este un burger cu carne de vita, in clasica chifla americana, cu branza Cheddar, bacon, ceapa proaspata si salata verde si un sos tomat specific , si e foarte mare, mult prea mare pentru ce maninc eu la o masa
Ce trebuie sa faceti voi? Sa identificati cit mai multe titluri de filme in povestirea mea si sa scrieti cite ati gasit cu mici indicii fara sa le aratati mai departe si altora.
Intr-o saptamina scoatem 10 cistigatori care primesc cite 4 meniuri cu noile sandvisuri.
Atentie! Titlurile filmelor sunt in versiunea romaneasca, puteti sa le verificati pe cinemagia.:) tot pe cinemagia puteti sa va faceti un profil de star cu profilul de pe FB, iar daca nu cistigati la concursul meu, direct in aplicatia de pe FB a McDonald’s puteti cistiga meniuri cu Gusturi de Hollywood.
Uite ceva ajutator ca sa puteti ghici cum e cu filmele pe care le-am ascuns printre cuvinte. Eu am pus mai multe decit baietii astia:)))
fotocover:shutterstock
COMENTARIILE CARE CONTIN SI NUMELE FILMELOR VOR FI FACUTE PUBLICE LA SFIRSITUL CONCURSULUI CA SA NU FIE INFLUENTATI CEILALTI PARTICIPANTI.
sunt celebritati iubite de multa lume care au si dubluri, si nu e vorba de cei care-i ajuta la cascadorii, ci de fratii gemeni.
iata citeva fotografii cu gemeni faimosi. de unde se vede treaba ca unii au ceva care sa-i faca celebrii si altii nu, chiar si cind esti in aceeasi familie. plus ca unii-s mai frumosi si… altii nu.
Hunter si Scarlett Johanssen
Joy si Eva Green
Michael si Ashton Kutcher
Patricia si Gisele Budchen
Rachel si Keifer Sutherland
Jake si Joseph Fiennes
Paul si Vin Diesel
in 2009, cind carey mulligan inca nu jucase roluri mari la hollywood scriam despre ea ca va fi viitoarea audrey hepburn. o vazuse un prieten in Nina (Pescarusul lui Cehov) la londra si ma rugase insistent sa vad spectacolul.
n-am ajuns dar am tot cautat atunci info despre ea si de atunci incoace o tot urmaresc
mi se pare a fi una dintre actritele care nu are nicio legatura cu ideea de frumusete pe care o promoveaza acum showbizz-ul, dar care e de un rafinament desavirsit. si in meserie, si in afara ei.
mai intii, un mic remember cu ce stie sa faca din actorie
apoi cite ceva din farmecul, discretia si minimalismul ei
La ora la care cititi aceste rinduri sper ca o parte dintre voi sa fi fost la repetitiile deschise pentru public ale piesei pe care Andrei Serban o monteaza la Teatrul Bulandra, Omul cel bun din Seciuan. Daca n-ati fost inca (sunt marti – simbata de la ora 19.00, intrarea e libera, in limita locurilor disponibile), sper sa va conving acum:)
*
Omul cel bun din Seciuan dupa Bertolt Brecht este povestea unei prostituate cu suflet mare care ajuta intr-o dimineata trei persoane nestiind ca sunt ZEI. Acestia o rasplatesc cu bani ca sa-si faca un magazin si ii spun “ bun sa fii, dar sa traiesti si tu” , iar fata incearca din rasputeri sa respecte porunca zeilor.
Din bunatate ajunge falimentara, se indragosteste de un tinar cu care ramine insarcinata si lucrurile merg din rau in mai rau. Ca sa poata “trai” ia chipul unui var si devine cea mai rea dintre cei din comunitate (negociaza aspru contractele, nu-si respecta promisiunile daca nu o avantajeaza etc )
*
E a treia oara cind domnul Andrei Serban monteaza acest text, de fiecare data facindu-l in alta cheie.
Dinsul mi-a povestit ca prima data l-a montat la Piatra Neamt in 1968, intr-un context politic european foarte dramatic, iar replicile aveau o incarcatura foarte politica. Peste ceva ani, la New York l-a montat ca un musical, intr-o zona comica, dind un alt context replicilor, mai apropiat de intelegerea americanilor.
Acum, cum textul lui Brecht pune intr-un mod universal problema lui “a fi bun”, Andrei Serban se joaca minunat cu simbolurile iar “vedetele” lumii noastre apropiate, mioritice, isi gasesc corespondent pe scena: un bogatas cu influenta media si politica, dar cu actiuni filantropice care sa-i spele imaginea, o vedeta mondena –“presedinta fundatiei caritabile anonime”.
*
Am vazut in doua zile citeva ore de repetitii, nu stiu tot contextul montarii si toate simbolurile din piesa, dar pastrez in minte citeva imagini “de lucru”
Ana Ularu (interpreta personajului principal, in distributie dubla – Alexandra Fasola e colega ei de rol) imbracata intr-un maieu negru si o fusta lunga neagra, stind jos pe scena, la picioarele colegiilor care stateau pe scaune si invatau o linie melodica noua. Repeta Alexandra, colega ei, dar buzele Anei se miscau concentrata ca la un playback perfect dupa muzica din mintea ei, in armonie cu ce se repeta pe scena. Era atita concentrare si determinare in atitudinea ei si era asa de frumoasa fara nicio urma de make-up, incit mi-as fi dorit sa o filmez si sa o dau la toate televiziunile drept model de “cum se face ca sa ai succes”.
Vlad Ivanov improvizind pe gospel, cu o voce incredibila, la o fereastra inalta din décor. Era atit de incintat ca poate sa faca ceva nou, diferit de ce a facut in actorie, incit se incarca din fiecare nota si fiecare ritm pe care le aseza la locurile lor pe text.
Doamna Rodica Mandache mergind in genunchi pe scena, impingind o valiza in care se aflau aripi de inger, reluind miscarea de citeva ori, insotita de text, fara sa arate mult din virsta pe care o poarta.
Andrei Serban asezat pe unul din scaunele ramase in mijlocul scenei dupa “scena procesului”, intr-o pauza pentru actori, ca si cum s-ar fi odihnit, dar cautind de fapt (cum avea sa se dovedeasca peste doar citeva minute) traseul pe care Ana Ularu urma sa-l faca in monologul cheie al piesei. Doar ochii care parcurgeau spatii nestiute din scena si se intorceau in acelasi punct il tradau ca “are treaba” pentru ca trupul parea relaxat si foarte linistit.
10 minute mai tirziu, cind a inceput sa construiasca impreuna cu Ana monologul acela, a fost… magie.
Textul a capatat spatiu, Ana – indrumata de Andrei Serban – a inceput sa se foloseasca de elementele de décor ca sa se sprijine emotional pe ele si sa creasca intensitatea replicilor. Cuvintele au capatat atit de multa forta incit parea ca pina atunci, in versiunile de text pe care le rostise la baza scenei, spusese cu totul altceva.
Cind scena a fost construita, Ana gifiia ca si cum ar fi alergat citiva km; era pierderea energiei pe care o pusese intre cuvinte.
*
Sunt mai multe motive pentru care mi-ar placea sa mergeti la repetitii (eu nu sunt in tara si am sa vad spectacolul in versiunea lui finala, cu tot cu costume, abia in octombrie la premiera).
– Sa vedeti citiva tineri buni si frumosi pe care A. S. (imi place simbolul care rezulta din initialele numelui dlui Andrei Serban 🙂 ) are deschiderea si intuitia sa-i aduca in proiectele sale. Printre ei Catalin Babliuc, minunata si delicata Ana Covalciuc (aici intr-o cu totul alta ipostaza) si Alexandra Fasola, cistigatoarea premiului UNITER pentru cea mai buna actrita anul acesta.
– Sa vedeti actori uriasi care au in palmares munca alaturi de super nume, care au super talent si mult har si care acum ies din registrul lor cintind sau mergind in zone emotionale pe care nu le explorasera pe scena. Ma refer aici la Ana Ularu si la Vlad Ivanov, ambii cu performante internationale remarcabile, ambii foarte discreti cind e vorba de a povesti despre “victoriile” din meseria lor.
– Dar mai ales ca sa vedeti aceasta noua versiune a textului lui Brecht si sa va lasati condusi de poveste asa cum e spusa ea acum de A.S. ca sa puteti proiecta pe viata noastra cotidiana o parte din intimplari, pe voi insiva si sa va intrebati daca se poate trai “definitiv bun” sau “fundamental rau”, dar si cum e viata intre aceste doua limite care, la prima vedere, par imposibile.
Si ce vreti sa recunoastem ca poruncile noastre sunt prea greu de urmat? Asta nu se va intimpla!, zice undeva in piesa Rodica Mandache din ipostaza de ZEU si putin mai incolo se intreaba: POATE CINEVA SA SCHIMBE LUMEA?!
fotografii Crista Bilciu, Mihaela Petre
Femeia sfisiata e o carte care are 3 dintre povestirile (proza scurta) scrise de Simone de Beauvoir despre femei aflate intr-o situatie de criza.
toate trei eroinele principale sunt femei adulte, trecute de 40 de ani, si fiecare dintre ele se confrunta cu niste pierderi. fiecare nuvela e scrisa intr-un alt stil narativ, fiecare cu alte mize – si morale, dar si stilistice.
preferata mea dintre cele trei, nu e cea care da titlul cartii, ci prima povestire care se numeste Virsta discretiei.
*
e povestea unei femei care se afla la pensie, o femeie cu o cariera stiintifica minunata, un sot cercetator, rafinat si intelept, si un fiu cu o cariera academica.
o femeie care are totul si incepe sa creada ca nu mai are nimic.
cartea pe care tocmai a predat-o editurii nu e la fel de buna ca precedentele (si ea e foarte constienta de asta), sotul nu e in cea mai de succes perioada a vietii lui, fiul s-a casatorit cu o tinara pe care ea n-o place si, mai mult, are aspiratii politice opuse decit cele in care l-a crescut.
e povestea unei femei care incepe sa inteleaga ca, odata cu virsta, succesul are alte straluciri. o femeie care trebuie sa invete sa descopere libertatea – in sensul descris de Noica, neatirnarea de oameni si de lucruri – in conditiile in care drama ei este ca toti din jurul sau au fost prinsi (atirnati) de ea o vreme, iar acum s-au desprins si merg pe propriile picioare.
*
e scrisa la persoana I si ce face acolo Simone de Beauvoir e de un rafinament desavirsit. nu ai adjective, nu ai dantele, ai doar fapte care-ti arata analitic, dar profund emotionant prin puterea adevarului, intimplarile asa cum sunt ele vazute de femeia care e personajul principal.
*
si celelalte doua nuvele – una monolog (chiar asa se si numeste Monolog) despre pierdere si disperare, alta despre o femeie care se afla in fata deciziei “ramin intr-un menage a trois sau ma despart dupa o casatorie de peste 30 de ani” – sunt radiografii incredibile ale sufletului unei femei.
nu e chiar o carte de citit la plaja, dar e o carte de citit la sfirsit de vacanta cind te pregatesti pentru un nou an biologic, cind mintea e setata sa o iei de la capat cu “mai bine” in multe directii.
***
felicitarile mele din inima doamnei Angela Rotaru pentru minunata coperta pe care a realizat-o pentru aceasta carte.
***
cind eram adolescenta nu imi placea sa citesc. deloc. “toti oamenii sunt muritori” cartea lui Simone de Beauvoir a fost insa una dintre lecturile care m-au marcat profund. multi ani am spus ca este cartea mea preferata, desi la momentul la care o citisem mai aveam in palmaresul lecturilor doar o carte (cel mai iubit dintre paminteni) si era oarecum normal sa ma fi impresionat.
multi ani mai tirziu am cautat cartea in anticariate, am recitit aceeasi editie de la editura UNIVERS si mi-am dat seaama ce m-a fascinat la cartea respectiva. imi aduceam aminte foarte clar ca nu povestea de dragoste dintre nemuritor (un domn bause o licoare si traia de 400 de ani, descoperind ca totul e ciclic, chiar si iubirile pe care le traia) si cea care il readusese la viata emotional (ei ii povestea viata sa), nu povestea asta ma fascinase, ci modul in care prezenta istoria pe 4 secole din fapte si detalii care erau atit de special descrise incit ma faceau sa ma simt acolo, in poveste.
fara sa aiba insa dantele, adjective, comparatii si alte floricele stilistice care pentru mintea mea obisnuita cu rigoarea matematicii ar fi insemnat o mare plictiseala (de asta nu citeam, pentru ca mi se parea ca povestile sunt scrise cu cuvinte multe cind s-ar fi putut mult mai simplu)
in urma cu citeva saptamini, Doamna Denisa Comanescu si editura Humanitas m-au invitat sa vorbesc la lansarea cartii Femeia Sfisiata si mie mi s-a parut a fi unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le puteam primi: sa povestesc lumii despre o scriitoare care m-a convins ca lectura e frumoasa, ca sa conving audienta sa o citeasca.
viata e dincolo de imaginatia noastra. daca mi s-ar fi spus asta in copilarie, m-as fi uitat urit si-as fi spus “ce prostie! nu se va intimpla niciodata asa ceva, nu are cum”
daca despartirile din iubire – alea cind un cuplu se transforma in doua cunostinte – ar fi precum despartirile de dupa o intilnire la o cafea…
*
literatura si cinematografia – din considerente de audienta, de captare a atentiei – descriu iubiri cu dramatism: el se lupta pentru a o avea pe ea (in fata opiniei publice, a neamurilor sau a propriei ei opinii), ea se lupta pentru a-l avea pe el (cu amantele lui, cu distantele dintre ei – la propriu sau la figurat)
nimeni n-ar citi o povestire sau nu s-ar uita la un film care nu are si conflict dramatic, care vorbeste tot timpul despre linistea dintr-un cuplu, despre cum nu se cearta pentru nimic, despre cum fiecare cedeaza cite ceva pentru a merge impreuna intr-o directie.
asa se face ca oamenii (mai ales femeile) sunt atrase – precum e pilitura de fier de magnet – de iubiri ca un rollercoaster: cind in culmea fericirii, cind in fundul iadului. si se lupta, se lupta, se lupta.
nu mai vorbesc de cintece aflate in topuri unde aceasta iubire rollercoaster e must have-ul sezonului care dureaza o viata – Pink si Try sunt cireasa de pe tortul care invata femeile ca trebuie sa fie mai intii date cu capul de pereti (emotional vorbind, desi uneori ele accepta si peretii casei) ca apoi sa aiba sens gustul unei victorii in iubire.
cind influenta aceasta a culturii pop se intilneste si cu nevoia de posesiune si de stabilitate a femeilor se creeaza haosul.
*
am o prietena care crede ca orice iubire care nu e “rollercoaster” e plictisitoare. ma rog, nu iubirea e plictisitoare pentru ca nu apuca sa vada /simta iubirea , ci doar pe protagonistul ei; daca domnul nu o chinuie emotional, nu produce niste tensiuni, nu se afla macar intr-un mic conflict cu ea, il considera plictisitor. ea zice “pampalau” si pufneste pe nari fumul de la tigarile slim preferate.
acum doua saptamini cuplul in care se afla s-a transformat in doua cunostinte dupa o relatie de citiva ani in care toata gasca noastra a avut parte de un intreg parc de distractii din partea lor, nu doar de un roller coaster.
la rugamintea prietenilor, eu am fost trimisa la “interventie”, adica sa-i explic femeii ca ar fi bine sa nu mai caute intrarea in parcul asta si sa mearga pe un alt drum.
nu impartim aceeasi imagine despre ceea ce inseamna iubirea. si nici nevoile noastre emotionale nu sunt asemanatoare, asa ca tot ce am putut face a fost sa cumpar o sticla de cognac Laubade si sa ma duc la ea acasa cu un speech gindit pe drum:
“stiu un cintecel care pentru toata lumea e o lacrima si-un suspin, o oda a despartirii, e esenta tristetii si durerii intr-o despartire. ei bine, pentru mine cintecelul asta e un stimulent bun in momentele in care caut o structura narativa si-l vad foarte pozitiv. pentru ca linia lui melodica de la refren mi se pare ca are o bolta , ca urca inspre ceva pozitiv, desi versurile zic cu totul altceva.”
si-a aprins o tigara, avea gesturi plictisite. stia ca sunt trimisa acolo la “interventie” asa ca astepta sa termin ca sa-si spuna ea of-ul, nu sa ma asculte cu prostiile mele legate de cintecele.
“daca am invata sa vedem iubirile ca niste intilniri ca la o cafea, adica o durata limitata de timp , pentru ca orice inceput are si un sfirsit, am putea sa ne bucuram mai mult si mai bine de ceea ce ni se intimpla. am impartasi mai pasnic lucrurile din viata noastra, n-am mai avea obsesia posesiunii pentru viata celuilalt (deci nici gelozie) si n-am mai pune presiune pe nimic. cit e sa fie, o sa fie.
iar despartirile ar fi pasnice, exact asa cum te desparti de un prieten cu care ai petrecut o dupa amiaza intr-o cafenea povestindu-va vietile in timp ce descopereati ca aveti ceva lucruri in comun, dar si altele in care nu semanati. in felul asta iubirile noastre ar fi, fiecare in parte, o intilnire nepretuita.”
dupa care am desfacut sticla de cognac, ne-am pus putin in cafelele pe care le aveam pe masa si am inceput sa-i povestesc teoria despre cum ne strica la cap cultura pop (si literatura, si cinematografia) in aspiratiile catre cea mai cea dintre iubiri.
habar n-am de ce nu mi-a tinut nicio prelegere despre fostul si nici de ce n-a protestat la cele pe care i le spuneam.
citeva zile mai tirziu mi-a dat un sms: “am ajuns la jumatatea sticlei de cognac:) e bun si cu inghetata, nu doar cu cafea”
*
Am cumparat cognac-ul Laubade de la Comtesse Du Barry de linga Ateneu. un magazin ca o bijuterie, cu bauturi care mai de care mai fine si mai sofisticate. pentru posesorii de MasterCard premium, orice achizitie din acest magazin vine cu o reducere simpatica.
Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).
E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.
text de Noemi Meilman
Ieri mi-am amintit cum am descoperit-o pe Cristina Bazavan. Se intampla prin anul 2005 si primele articole citite au fost cele de mai jos:
http://atelier.liternet.ro/articol/1203/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-I-Charlotte.html
http://atelier.liternet.ro/articol/1222/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-II-Samantha.html
http://atelier.liternet.ro/articol/1280/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-III-Miranda.html
http://atelier.liternet.ro/articol/1335/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-IV-Carrie.html
Imi placeau atat de mult, incat le printam (da, cred ca am printat cat un pui de cires, dar m-am revansat ulterior) si le citeam acasa, in weekend, la cafeaua de dimineata.
Cum mi-am amintit de aceste materiale? Pentru ca am inceput sa schitez cateva personaje de secol 20 pe care le admir si in joaca le-am gasit cate un corespondent feminin contemporan si pe deasupra si din cercul meu de prietene si amice. Si asa, draga Cristina si dragele si dragii mei, faceti cunostinta cu doamnele din Bucurestii secolului 21:
Ada Teslaru – o Gertrude Stein de secol 21.
Ana Morodan, Marchesa Casati in anii de inceput. Ana, ai grija cu instalatiile electrice.
Cristina Bazavan – un melanj de Simone de Beauvoir, Francoise Sagan si Gertrude Stein.
Cristina Mazilu (Mazilique) – o Julia Child mult mai cool.
Cristina Pop, (Antz / EroiiRomanieiChic, 1000desfaturi.ro) – Doamna Margareta Paslaru (asa cum si-a ales sa fie intr-unul dintre primele proiecte ERC) si as mai spune si ½ Isabella Blow.
Ioana Chira (Harper’s BAZAAR), un amestec de Gertrude Stein si Peggy Guggenheim.
Ioana Dumitrescu (109), un melanj de Brooke Astor si Diana Vreeland.
Ioana Ulmeanu (Elle), un melanj de Gertrude Stein si Isabella Blow
Irina Milenkovici, o Peggy Guggenheim la New-York si in Venetia.
Lil Bulgac (Harper’s BAZAAR), o combinatie perfecta intre Dorian Leigh si Dovima.
Lili Misaila (Antz / EroiiRomanieiChic, 1000desfaturi.ro) in Renee Perle si Isabella Blow.
Mihaela Muresanu (Artmark), o Peggy Guggenheim interbelica
Mirela Bucovicean, un melanj de Gloria Guinness si Bianca Jagger
Miruna Micsan, o Loulou de La Falaise
Smaranda Vornicu, o Julia Child mult mai mucalita.
Vicki Nicola (vickipedia.ro), O Diana Vreeland autentica.
In cazul in care nu cunoasteti aceste personaje nascute in Romania si nu vizualizati asocierea mea cu cele de secol 20, ei bine, nu le-am ales pentru ca seamana fizic (desi in unele cazuri asemanarea este si fizica), ci pentru ceea ce fac ele: scriu superb, descopera talente autohtone in literatura, poezie, muzica, teatru, film, pictura, fotografie, tineri designeri si sunt femei foarte speciale.
Micul meu serial va continua. Stati aproape, hidratati-va si sa fiti bine.
Surse de inspiratie foto: http://the100.ru, http://culturalcat.com, http://www.sanfranciscosentinel.com, http://www.amazon.com, http://magicsurrounds.blogspot.ro, http://www.huffingtonpost.com, http://nycdauphine.com, http://decadentoldbitches.blogspot.ro, http://enchantedvintageclothing.com, http://theredlist.com, http://aritmodeboogie.blogspot.ro, http://chicspotting.wordpress.com, http://gloria-guinness.tumblr.com, http://www.eroiiromanieichic.ro, http://www.behindballet.com
***
Noemi Meilman este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazzar Romania si o puteti citi si pe Placerile lui Noe
text de Cristina Popa (FIFI)
De multe ori sunt intrebata de ce nu dam stiri pozitive la televizor. Le dam zi de zi, dar lumea nu le tine minte. Pentru ca lumea nu e invatata cu binele. Va spun direct: rar o stire cu final fericit nu face punctele de rating pe care le face un circ. Publicul vrea sa vada ca si bogatii plang, au rate neplatite si amante neconsolate care se revolta la ore de maxima audienta.
Peste povestile normale trecem cu lejeritate. Nu le mai acordam atentie. Ca sa fiu sincera: ne cam plictisesc.
La 40 de ani am un grup restrans de prietene. Una mai faina ca alta. Femei puternice cu super cariere. Unele maritate, altele in vesnice cautari dupa barbatul ideal. Relatiile noastre cu domnii sunt la extreme: clare sau super complicate.
Intilnirile cu fetele sunt intr-un fel. Ne lucesc ochii cind vorbim despre hainepantofibijuterii. Nu dezbatem retete, pentru ca nu ne pasioneaza asta cu gatitul. Cel mult apare in discutie o salata ratacita in frigidere si neaparat dietetica. Ne preocupa abonamentele la sala, cardurile de reduceri si biletele la concerte.
De cele mai multe ori insa, discutam despre EI. Ai nostri sau ai altora. Cine cu cine si de ce si mai ales astianusepotrivescnuosareziste si decenudivorteaza???
Concluzia e simpla: in zilele noastre oamenii alearga dupa doua lucruri: bani si dragoste. Banii se mai fac, dar iubirea nu prea e de gasit. Disperarea isi spune cuvantul de multe ori. Vorba unei prietene dragi: vreau si eu sa ma bag intr-o relatie si nu stiu in a cui.
Breaking newsul intalnirilor noastre e cind x s-a indragostit de y. Si cu cat idila e mai furtunoasa, cu atat dezbaterile sunt mai lungi. Pentru ca fiecare tanjeste dupa viata vie. Fierbinte.
Pasiunea, senzationalul, agitatia, complicatiile, certurile, viteza, standardele.
Punct cu punct, vietile noastre sunt intr-un permanent breaking news care din pacate de multe ori se transforma intr-un breaking heart.
*
FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.
o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE
text de Doru Iftime
Ieri mi-am însoțit pentru prima dată fiul la o partidă de fotbal pe maidan. Mă rog, e un teren de fotbal „amenajat” în Parcul Tei. Amenajat e în ghilimele pentru că gardul de sârmă împletită care împrejmuiește perimetrul e ferfeniță, iar mocheta e plină de nisipul adus de vânt de la locul de joacă din apropiere – nu vrei să cazi pe covorul ăsta de glaspapir. Cum s-ar zice, la un moment dat omul a sfințit locul (cu sau fără trafalet), amenajând un teren de fotbal, dar, într-un cartier unde sârma din gard se vinde la fier vechi, sfințirea nu poate fi veșnică.
Însă nu despre cele sfinte vreau să vă povestesc, ci despre fotbal și despre armonizarea uneori imposibilă dintre ceea ce ne dorim noi, părinții, pentru copiii noștri, și ce-și doresc ei. Dacă vorbim de sporturi, mi-ar fi plăcut ca Damian, fiul meu, să facă baschet, tenis, înot, karting. Ce sporturi a ales el? Karate și fotbal. Cu accent ascuțit – și recent – pe fotbal. Nu m-am împăcat ușor cu ideea, deși, puști fiind, am rupt nenumărate perechi de încălțări alergând după mingi de plastic care nici măcar rotunde nu erau. După ce mi-am înscris băiatul la fotbal, infatuarea a început să-mi dea târcoale și, asemenea părinților cu care am ajuns să împart băncile de pe marginea terenului la antrenamente, îmi ziceam că Damian al meu ar putea fi într-o zi un Messi, sau un Hagi, ori un Chivu fiindcă, nu-i așa, pasiunea unui copil poate mișca munții, cu adulți cu tot.
Însă fiul meu e modest: nu aleargă prea mult, așa că inițial și-a găsit un loc în apărare și s-a făcut remarcat ca fundaș. Pe urmă, fiindcă și acest efort părea prea mare, a zis că vrea să fie portar. La antrenamente a început să stea în poartă chiar și la jocurile la porți mici, unde nu e nevoie de portar. Cum tot ce-mi doresc eu de la sport, indiferent care, e ca Damian să facă mișcare, am început să fiu nemulțumit. Care e farmecul fotbalului dacă nu joci mingea, dacă nu dai gol? Mi-am exprimat nedumerirea în câteva rânduri, dar n-am insistat.
Într-o seară a venit acasă supărat că a rămas fără mănușile de portar pe care i le dăruise un tovarăș de joacă. Îi toleram dorința de a fi portar sperând să fie o toană, dar nu-l încurajam, de aceea nu i-am cumpărat echipament de portar când mi-a cerut-o. Însă, în seara aceea, amărăciunea sinceră a copilului m-a răscolit. Cu prima ocazie, i-am luat mănuși de portar.
Ieri, pe maidan, le purta cu mândrie. Jucam cu băieți mai mari, cu vârste între 12 și 16 ani (Damian are opt). Nu-i cunoșteam, îi vedeam pentru prima oară. În timpul meciului, unii l-au întrebat pe Damian la ce echipă joacă; apoi i-am auzit pe cei mai măricei lăudându-i în câteva rânduri intervențiile.
După ce meciul s-a terminat, ne îndreptam spre ieșirea din parc. Doi dintre băieți ne depășesc. „Aperi foarte bine!”, îi zice în treacăt, lui Damian, unul dintre ei. E blond, n-are mai mult de 13-14 ani, și poartă un tricou negru prea mare. Remarc că e portarul echipei adverse. Brusc, simt cum mă umflu în pene. Vorbele acelea admirative, aruncate peste umăr de un puști pe care abia îl cunoscusem, mă fac să fiu mândru de copilul meu. Sunt mândru pentru că e un portar bun, dar îi admir în special perseverența. Într-un mod oarecum discret, chiar subversiv, Damian a pus piciorul în prag. Când n-am vrut să-i iau mănuși de portar, s-a descurcat făcând rost de o pereche de la un prieten; s-a încăpățânat să stea în poartă chiar și după ce i-am reproșat că nu vrea să alerge și că ăsta e, de fapt, motivul pentru care vrea să fie portar. Azi, tenacitatea lui e răsplătită. Tovarășii de joc îl apreciază, însă asta e o victorie măruntă în comparație cu faptul că a câștigat lupta cu una dintre prejudecățile tatălui său.
N-are importanță ce ne dorim noi, părinții; nu contează ce-mi doresc eu, ce frustrări mă încearcă sau ce vise nerealizate vreau să împlinesc prin copiii mei. La urma urmei, toți ne dorim să facem ce ne place și să fim apreciați de ceilalți pentru asta. Nu știu dacă Damian va fi următorul Edwin van Der Saar, Peter Schmeichel, Gianluigi Buffon sau Dino Zoff, dar știu sigur că va lupta cu pasiune pentru ceea ce-i place.
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
foto cover :shutterstock
intr-o vreme in care photoshopul rezolva tot si e mina dreapta a chirurgului plastician, iata o artista care face minuni doar din desen.
body painting mai exact.
toate fotografiile de mai jos sunt fara niciun efect special, fara photoshop. artista se numeste gesine marwedel.
Una dintre cele mai frumoase imagini de la BRD Bucharest Open, cu tot cu Simona Halep in cadru, a fost departe de camerele de luat vederi.
In aceste doua fotografii sunt cozile de copii care stateau sa ia autografe la finalul meciului care a desemnat-o pe Simona Halep cistigatoare.
Dupa festivitatea de premiere, Simona a dat un interviu apoi a inceput sa semneze autografe. Rind pe rind, pentru fiecare dintre copii (mai mici sau foarte adulti).
Dupa primele 5 minute (cam cind a fost facuta fotografia), tribunele se golisera. Dupa 20 de minute, nu mai erau decit cozile pentru autografe, mai subtire pe partea din spatele scaunului de arbitraj (unde acorda autografe), dar foarte mare inghesuiala pe partea cealalta unde Simona nu ajunsese inca.
Fiecare dintre cei care primeau semnatura pe minge, caiet, pancardele cu “hai Simona” sau se fotografiau cu ea (caci era super deschisa la orice idee de selfie), pleca fericit din rind si parasea arena.
Dupa o ora cind a terminat de semnat autografe pentru toti cei care asteptasera la rind, arena era goala, iar CAMPIOANA TURNEULUI CARE TOCMAI SE INCHEIASE n-a mai plecat in uralele multimii pentru ca nu mai era multimea acolo sa o aplaude.
A plecat insa zimbind catre conferinta de presa, unde a fost din nou foarte volubila si cu atentie reala pentru fiecare om care ii adresa o intrebare sau o rugaminte.
Mi s-a parut minunata imaginea asta, cum a plecat din arena goala dupa ce ii facuse sa zimbeasca pe spectatori nu doar in grup cu punctele pe care le cistigase pe teren, ci si fata in fata pentru cei care si-au dorit sa dea mina cu ea si sa o felicite. O imagine care vorbeste despre o tinara care nu-si face meseria pentru show sau pentru bani, ci de placere.
Mi-ar fi placut insa sa iasa de pe teren in super urale, iar televiziunea sa mai fi fost acolo 🙂
*
Cu o zi inainte, dupa semifinala, am vazut-o pe Simona Halep la o intilnire privata a unuia dintre sponsorii turneului, Xerox. Era la o ora si jumatate distanta de la terminarea meciului, trecuse prin multe autografe pentru copiii de pe teren, apoi prin conferinta de presa si venise sa salute sponsorul si prietenii sponsorului.
M-am uitat la ea cu maxima atentie la sesiunea de autografe. Era evident ca e obosita, dar a acordat atentie reala, cu bucurie si curiozitate, pentru fiecare dintre oamenii pe care-I intilnea. A zimbit sincer si a multumit din inima pentru fiecare dintre complimentele sau urarile de succes pe care le primea. Si veneau in sir, la citeva zeci de secunde distanta.
Parea ca se incarca din bucuria oamenilor si ca prin fiecare autograf pe care-l da, ea multumeste cu o reverenta eleganta celor care o sustin. Nu era supunere in atitudinea de acolo, era un amestec minunat de placere cu familiar, cu datorie, cu bucurie.
De-a lungul anilor, am vazut zeci de sesiuni de autografe ale multor vedete , unele cu o notorietate mondiala mult mai mare decit a Simonei Halep, dar n-am vazut pe nimeni care sa se simta atit de bine in prezenta celorlalti si se bucure curat, inocent, fara ego, ca da autografe.
Cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, oameni MARI (cu cariere importante) zimbind ca niste copii in timp ce stau la coada la un autograf sau dupa ce-i tineau autograful in mina.
*
Simbata, dupa ce am plecat de la intilnirea Xerox cu Simona Halep, ma gindeam ca fata asta are asa o energie frumoasa si e un om atit de educat si de bun incit o sa ajunga mult mai departe de locul 3 in clasamentul WTA.
Si-ar putea fi unul dintre liderii/idolii de care au nevoie romanii (de fapt, orice popor) ca sa mearga frumos inainte.
Duminica , dupa ce am vazut din nou atentia pe care o acorda fiecarui om care ii cerea un autograf (de parca ar fi fost un punct pe care-l are de jucat intr-un meci) si rabdarea cu care a dat autografe o ora intreaga, m-am gindit ca e mai mult de atit.
Am gasit un interviu al antrenorului ei Wim Fissette care spune ca “E o formă de a-şi încărca bateriile, după fiecare turneu simte nevoia să vină acasă” ; mi-am adus aminte ca tenisul e un sport in care singuratatea e parte din joc si-am realizat ca asa cum avem noi , romanii, mai mult ca niciodata nevoie de un idol curat, frumos, educat si ea are nevoie de “acasa” – de oamenii care o iubesc neconditionat pentru ca e de-a lor.
Ar fi frumos sa tinem bine minte asta.
multumesc frumos Xerox Romania pentru aceasta bucurie de intilnire si de experienta.
pe vremea cind BBC isi trimitea la Bucuresti unii dintre cei mai importanti traineri de jurnalism ca sa-i invete pe romani cum sa scrie stiri si, mai ales, cum sa faca “reporting” (noi n-aveam cultura media pentru ca veneam din comunism unde se scria dupa dictare prin ziare… ma rog, n-am avansat prea mult), pe vremea aceea, la un curs, Mike Ormsby m-a apostrofat pentru un titlul de stire care vorbea despre o posibilitate, nu o certitudine.
stirea mea era despre posibilitatea ca pretul piinii sa creasca in urma unei decizii aflate in ziua respectiva in Parlament.
Mike mi-a zis ca nu poti sa dai o stire cu “s-ar putea ca lumea sa se sfirseasca”, asta nu e stire.
imi aduc aminte ca am ripostat rapid cu “lumea nu stim sa se fi sfirsit pina acum, dar piinea s-a scumpit de citeva ori in ultimii ani”
el s-a incruntat si mi-a replicat “sunt sigur ca ai inteles principiul despre care vorbesc: stirile sunt despre certitudini si fapte. nu despre posibilitati. iar titlul trebuie sa contina esenta stirii sa inteleg din prima, in putine cuvinte, despre ce e vorba.”
***
imi aduc aminte de conversatia asta de fiecare data cind deschid un site, oricare site;
astazi nu mai avem stiri despre ceva, titlurile stirilor nu mai contin informatia de baza. tot ceea ce prezentam in prima pagina/shapou/titlu e o forma de reclama pentru stire, un fel de teasing ca sa ti trezeasca curiozitatea sa dai click si sa creasca numarul de vizualizari care vor aduce bani departamentului de vinzari si implicit redactiei/redactorilor.
cu titluri/shapouri ca astea n-as fi trecut clasa la Mike Ormsby, dar aceasta schimbare arata cit de mult e influentat contentul de vinzari.
la noi, pentru ca nu e un trend international (afara site-urile serioase au titluri din care intelegi lucruri).
iata un exemplu copiat la intimplare dintr-un site
numai ca e un cerc vicios foarte foarte periculos.
dincolo de faptul ca cititorul nu afla nimic din prima pagina a unui site ( ci e trimis mereu catre o alta pagina cu un teasing demn de un copywriter incepator, adica pierde timp), prin frecventa utilizare a unei asemenea tehnici de scriere/producere de content se formeaza o obisnuita care are niste efecte extrem de dubioase.
copiii care invata acum jurnalismul nu mai stiu sa scrie ceva care sa aiba si continut (nu mai vorbesc ca nu isi pun problema sa dea trei telefoane ca sa intrebe ceva direct la sursa, pentru ei sursa suprema e Google). copiii care invata acum jurnalismul insira cuvinte unul dupa altul fara nicio informatie.
si gratios termina continutul cu o intrebare “vrei si tu?”/ “poti si tu?” etc pentru ca asta e modelul pe care-l vad.
mi s-a intimplat de 3 ori in ultima luna cu studenti constiinciosi de la Jurnalism acest parcurs: google (fara telefon), content, insiruire fara rost de vorbe, mai degraba teasing decit content.
*
iata efectele triste ale schimbarii abordarii unei stiri cind guverneaza banul/ nr de vizualizari.
si nu vorbesc aici de schimbarile intr-o stire cind guverneaza banul politic pentru ca daca intru in asa ceva o sa vreau sa plec din tara.
undeva in lumea asta, sunt oameni care chiar in acest moment se lupta cu limitele lor. sa faca primii pasi dupa un accident, sau primii pasi in viata, sa invete ceva ce credeau ca nu pot invata, sa spuna DA sau NU in situatii controversate, sa vorbeasca in public, sa… orice. sunt milioane de variante.
undeva in bucuresti (pe mosilor) si undeva in timisoara, doi tineri vorbesc la telefon de putin peste 26 de ore si sunt pe drumul unui record mondial, inregistrat de Guinness Records: cea mai lunga convorbire telefonica din lume. 54 de ore
ii puteti vedea live aici
ii stiti din reclama Vodafone, Andreea Dragoi (din Timisoara, 26 de ani) si Alin Popa (Bucuresti, 30 de ani) cei care spuneau ca vorbesc mult la telefon intre ei. amindoi sunt actori si sunt impreuna din 2009 si in momentul asta duc greul cu limitele lor.
mai au inca cel putin 28 de ore de vorbit la telefon ca sa depaseasca recordul si, desi noi nu facem niciun efort special, am putea sa-i ajutam sa faca acest record, sa fim parte din bucuria lor.
cum?
in asemenea momente cel mai mult conteaza mentalul si nimic nu iti da aripi mai mari decit sa stii ca sunt zeci de oameni care te incurajeaza.
asa ca va rog foarte frumos sa le transmiteti mesaje de incurajare sau sa le propuneti subiecte de discutie.
regulamentul guinness zice ca nu au voie sa se opreasca decit cite 5 min la fiecare ora, ca daca tac mai mult de 10 secunde consecutive pierd competitia si ca sunt acceptate propuneri de subiecte de la audienta.
deci, va imaginati ca dupa 26 de ore de vorbit non stop, e posibil sa nu mai aiba subiecte care sa-i tina alerti, asa ca va rog tare sa-i ajutam cu comentarii aici
Alin si Andreea primesc in timp real mesajele pe ecranele amplasate in magazinele Vodafone din Bucuresti si Timisoara, acolo unde are loc recordul.
asa ca bafta Alin si Andreea sunteti la jumatatea drumului, o sa reusiti sunt sigura.
si pentru restul lumii, hai cu propuneri smart de discutii pentru acesti doi tineri simpatici.
nu exista campion care sa fi reusit singur, toti au nevoie de o echipa alaturi. hai sa fim noi sustinatorii pentru tinerii astia care acum au nevoie de un boost de energie…
(P)
din divizia “si eu pot sa scriu despre CM”, iata o mica demonstratie despre cum ar fi fost daca Campionatul Mondial nu ar fi fost la fotbal ci …
DANS
in seminfinala Brazilia – Germania lucrurile ar fi fost foarte complicate.
Brazilienii sunt inventatorii Capoeira – o arta martiala care imbina dansul, miscarile acrobatice si muzica. Capoeira a depasit de foarte multa vreme granitele tarii de origine si a devenit atit de faimoasa incit a influentat street dance-ul american, dupa ce a aparut in filme precum Karate Kid sau Indiana Jones.
Nemtii au in dans contributii importante la cultura mondiala. Una dintre cele mai cunoscute coregrafe in lume este Pina Bausch, o coregrafa, dansatoare si director de companie de origine germana care a avut ideea de a uni dansul cu teatru in ceea ce ea a numit Tanztheater.
Si stilul ei a depasit cu mult granitele tarii; in cultura pop/urbana poate fi gasit in filme precum E la nave va ( Frederico Fellini) sau Hable con Ella (Almodovar), iar David Bowie i-a dedicat un turneu mondial ( Glass Spider, la sfirsitul anilor 80)
(am ales un fragment din filmul pe care Wim Wenders i l-a dedicat doamnei Bausch tocmai pentru ca miscarile de acolo seamana putin cu Capoeira. Lillies of the valley e o poveste despre libertatea in dragoste.)
***
in cealalta semifinala – Argentina – Olanda lucrurile ar fi fost si mai complicate.
Argentinienii au inventat tango-ul. Muncitorii si imigrantii se distrau la terase, dupa munca, dansind acest gen de dans care avea sa devina celebru in toata lumea. A aparut la sfirsitul secolului 19 si e de foarte multa vreme in cultura urbana, cu participarea exceptionala a lui Carlos Gardel un compozitor, actor si cintaret argentinian care a inregistrat cite 3 min – momente de tango in anii 1917-1920; asta se intimpla nu doar in filme (da, stiu Parfum de femeie este primul gind al oricui, dar nici reinterpretarea de la Roxanne a lui Sting pentru Moulin Rouge-ul lui Baz Luhrmann nu e de ignorat), ci si in emisiuni de televiziune sau in videoclipurile care reinterpreteaza muzica spre cultura pop (gotan project).
Olandezii, ei bine olandezii, au una dintre cele mai mari companii de dans din lume, unii dintre cei mai spectaculosi dansatori ai momentului, Nederland Dans Theater, o companie creata la sfirsitul anilor 50 care a beneficiat de lucrul cu unii dintre cei mai mari coregrafi ai lumii Jiri Kylian, Ohad Naharin, Mats Ek.
mai jos citeva scurte, f scurte, secvente din cel mai recent show al lor creat de Paul Lightfood (si el un foarte mare dansator) pe muzica lui Philip Glass. (si o reverenta adinca inspre JTI, poate vin vreodata si in Romania)
ma gindesc ca ar fi fost foarte tare ca in pauzele meciului sa se prezinte pe scurt putin din cultura tarilor care se confrunta pe terenul de fotbal.
oricum, sa trecem mai departe. cine credeti ca ar cistiga competitia daca s-ar intilni in… film?
daca semifinalistele campionatului mondial de fotbal 2014 s-ar fi intilnit intr-un campionat de filme, lucrurile ar fi fost foarte simpatice.
intre Argentina si Olanda lucrurile nu sunt deloc usor de transat.
desi o tara saraca si cu o cinematografie care nu pare, la prima vedere, ca iese des dintre granitele tarii, Argentina are doua Oscaruri pentru film strain si mai multe nominalizari.
Oscarurile sunt pentru El secreto de sus ojos – 2009 (regia Juan Jose Campanella) si La historia oficial – 1985 (regia Luis Puenzo). in cultura urbana, primul gind cinematografic despre argentina e interpretarea Madonnei din filmul Evita cu, desigur, Don’t cry for me Argentina, ceea ce inseamna o notorietate greu de batut, chiar daca (sau datorita faptului ca) filmul nu a fost regizat sau produs de catre argentinieni. Evita a aparut in 1996, a fost regizat de Alan Parker si scris in colaborare cu unul dintre cei mai mari regizori si producatori americani, Oliver Stone.
Olandezii ii au in istoria cinematografiei mondiale pe regizorul Paul Verhoeven (domnul cu Robocop, Total recall, Basic Instinct si 9 nominalizari la Oscar), Theo Van Gogh (un regizor care a fost omorit in urma cu citiva ani), dar si pe mai putin cunoscutul Mike van Diem care in 1998 a cistigat Oscarul pentru cel mai bun film strain cu filmul Character.
***
in semifinala 2, Brazilia – Germania incepem sa respiram adinc si sa ne dam seama ca lumea e mult mai frumoasa in afara terenului de fotbal( sper sa citeasca si microbistii asta:) )
Brazilienii au citeva filme care te lasa cu respiratia taiata. Cidade de Deus al lui Fernando Meirelles e poate cel mai impresionant si, daca nu l-ati vazut, va rog tare tare tare sa-l vedeti.
pe lista filmelor braziliene care au depasit granitele tarii se mai afla O Quatrilho, O Que E Isso Companheiro? (Four Days in September) si Central Station, ambele cu nominalizari la Oscar.
Nemtii fac mult bine cinematografiei mondiale cu Festivalul de film de la Berlin unde isi gasesc locul productiile independente care altfel ar ajunge cu greu in ochii distribuitorilor mari. Dar dincolo de asta, cinematografia germana are si ea citeva perle ale coroanei.
Primul care-mi vine in minte e Metropolis-ul lui Fritz Lang – unul dintre cele mai spectaculoase filme mute (a fost facut in 1927), mai aproape de noi si mai cunoscute sunt insa “The life of others”, “Run Lola Run”, “Good Bye, Lenin”, Downfall etc.
*
daca va spun ca argentinienii il au pe Jorge Luis Borges, va dati seama cam cit de grea ar fi competitia in literatura? (ne distram cu ea miine)
puteti citi aici cum ar fi fost competitia cu aceleasi semifinaliste in cadrul campionatului mondial de… dans
vrei o viata mai buna pentru tine si pentru copii tai. de asta muncesti mai mult decit ti-ai dori si , uneori, decit ti se pare ca poti . de asta faci eforturi in multe directii.
citeodata insa ti se pare ca ai facut tot ce tinea de tine (ai platit impozite, ai fost un cetatean corect) si te lovesti de sistemul care pare ca nu progreseaza si nu e in favoarea ta. nu te ajuta.
si ti se pare ca esti nedreptatit.
*
eu simt asta de fiecare data cind cineva din familie are o problema medicala. pentru ca desi platim super multi bani la stat, ajung in cele din urma la servicii private pentru ca in situatii oricum complicate de sanatate, stabilitatea emotionala, confortul emotional inseamna imens.
si de fiecare data imi spun ca solutia, salvarea nu o sa vina de la stat ci tot de la mediul privat. tot investiile private vor face sa se miste sistemul.
*
e motivul pentru care m-am alaturat proiectului Philips Idei de viitor care pune la bataie 100.000 de euro pentru ca sa dea viata a trei idei care ajuta la mai buna dezvoltare a vietii copiilor nostri.
Tot ce trebuie sa faceti e sa scrieti o idee (sau mai multe) care credeti ca ar putea face minuni in viata copiiilor nostri ca sa ajunga OAMENI MARI si sa o puneti pe platforma www.ideideviitor.ro.
Nu e genul de concurs in care trebuie sa faceti o aplicatie cu bugete, e genul de miscare a comunitatii a oamenilor care daca au idei bune le pun in spatiul public ca sa le indeplineasca altii care vor si ei sa ajute.
e genul de miscare sociala care seama cu vorba populara “pic cu pic se face mare”, doar ca acum e “idei de viitor cu 100.000 de euro se face o viata mai frumoasa”
*
stiu sigur ca aveti idei care pot schimba lumea plecind de la mic la mare,
uite doua filmulete care pe mine m-au impresionat profund despre ce se poate face cind ai o idee desteapta ca sa le fie mai bine celor care au probleme de sanatate.
intrati pe platforma www.ideideviitor.ro spuneti-va ideile pentru o lume mai buna si , pas cu pas, o sa invingem sistemul si , cu ajutorul investitiilor private, copiii nostri vor avea o viata mai buna. dar pentru asta, trebuie sa ne implicam si noi. cu idei.
multumesc frumos