interviu de Doru Iftime
Nu puțini sînt anii de cînd Adriana Săftoiu a părăsit postul de consilier prezidențial în urma unui conflict cu Elena Udrea. Astăzi, Traian Băsescu însuși a părăsit Cotroceniul, iar Elena Udrea află dacă va părăsi sau nu arestul. Am întrebat-o pe d-na Săftoiu cu ce ochi îi privește astăzi pe vechii amici și inamici, de ce a intrat în politică și ce măsuri ar lua dacă ar fi ministrul educației.
Alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 au venit cu premiera candidaturii a două femei, Elena Udrea și Monica Macovei. Este vorba de un progres al clasei politice românești, putem spune că femeile și-au consolidat statutul în politică?
Adriana Săftoiu: Întrebarea ta e foarte delicată în contextul în care Elena Udrea se confruntă cu acuzele aduse de DNA. Darpercepția publică despre femeia în politica româneascămerită o discuție. Profilul ei, în acest moment, după 25 de ani, e destul de fragil. Femeia în politica noastră pare să fie dependentă, nefericit, altfel, de promovarea și susținerea ei de către un bărbat politician puternic. Ea pare că nu ajunge în vârf prin propriile ei dovezi de profesionalism, competență, putere de decizie, onestitate, de a se confrunta cu adversarii ideologici. Imaginea creată e că este firavă și se prăbușește atunci când bărbatul puternic nu o mai susține. E o chestiune de abordare și nu voi spune că ea, femeia, nu are o responsabilitate în această percepție. E nevoie de o reformare a modului în care femeile care optează pentru politică se raportează la societatea și comunitatea pe care vor să o reprezinte. Eu nu cred în ideea că societatea e misogină și de aceea femeia nu poate să devină președinte de țară sau premier. Poate că bărbatul e misogin, dar nu doar bărbații votează și, acceptând o deviație, mi-e teamă că mamele au un rol major în această educație misogină a bărbaților, uneori involuntar. Dar cred că,la nivel colectiv,oamenii care formează electoratul acceptă și o femeie conducător dacă ea se dovedește cea aducătoare de bunăstare. Morala ar fi: „Misogin, dar te susțin dacă tu, femeia, îmi dovedești că poți și ai forță să mă ajuți pe mine ca familie sau comunitate să o duc bine.” Trebuie să ieșim din prejudecăți și frici sexiste.
Confirmarea femeilor ca forță în politica noastră ar veni în momentul în care o femeie nu doar ar candida la președinție, ci ar și cîștiga?
Categoric, da. Aș vrea să fiu contemporană cu acest moment.
În continuarea ideii (poate prea optimiste) de progres al clasei politice românești, am avut pînă nu demult două femei în funcția de președinte de partid, Elena Udrea și Alina Gorghiu. Ce credeți că le aseamănă, ce le deosebește?
Doru, nu vreau să te supăr, dar paralelismul acesta nu e potrivit. Merită să privim în această paradigmă, comparația, când suntem în fața unor realizări de carieră. Alina Gorghiu e la început de drum și nu e cazul să ne aruncăm deja la analize. Elena Udrea e, se pare, la un final de etapă. Ce pot spune însă e faptul că cele două doamne au începuturi de carieră diferite, profiluri diferite, atitudini diferite. Pe de altă parte, sunt oameni de succes care diferă ca educație, ca proveniență, dar sunt în egală măsură de succes. Succes bun, desigur, că există și un succes rău, mai ales în politică. Ceea ce îi aduce în aceeași notă – pe cei de succes bun, în favoarea oamenilor- sunt forța, determinarea, pregătirea, buna cuviință, morala, viziunea în folosul oamenilor și nu în folosul imaginii tale.
Ați publicat, în perioada alegerilor, un editorial în Adevărul în care spuneați că Traian Băsescu a sacrificat pentru Elena Udrea alianțe, guverne, partide. Parcursul dvs. politic s-a separat de al dlui Băsescu în 2007. Mai este Traian Băsescu o rană deschisă pentru dvs.?
El, ca persoană, nu a fost niciodată! În schimb, modul în care s-a ratat o oportunitate extraordinară în 2004 rămâne marea mea dezamăgire în politică. Politicianul Traian Băsescu confirmă o imagine tristă: cum poate distruge puterea un om puternic, cu calități pe care și adversarii i le-au recunoscut. Traian Băsescu a fost mai mult șeful statului, decât Președintele țării, adică al oamenilor care alcătuiesc țara.
Amenințarea rusă este aproape palpabilă astăzi, și la fel era și în perioada campaniei electorale. Totuși, singurul care s-a remarcat în a lua o poziție fermă față de conflictul din Ucraina, pe parcursul campaniei la prezidențiale, a fost Traian Băsescu. Presupunînd că ar fi avut dreptul la un nou mandat, ce șanse i-ați fi dat d-lui Băsescu într-o confruntare directă cu domnii Iohannis și Ponta?
Ponta era candidatul ideal pentru dl Băsescu. Cu dl Iohannis cred că ar fi avut reale probleme. Traian Băsescu s-ar fi confruntat pentru prima dată cu un alt profil cu care nu s-a întâlnit în cariera lui. Sigur s-ar fi descurcat greu.
Și ultima întrebare despre Traian Băsescu: dacă ar fi să-i faceți un portret, cum i-ați caracteriza evoluția în cei zece ani de președinție? Rămîne România cu ceva bun după regimul Băsescu?
Eu nu trebuie să spun mare lucru. E suficient să ne uităm la ce se întâmplă acum. Cei mai apropiați oameni suspectați de corupție, o societate nesigură și neliniștită în raport cu instituțiile statului, cele care ar trebui să apere cetățeanul de abuzuri, cu un Președinte care spune că trebuie „să își apere mandatul.” Și e cam singur în acest demers. Traian Băsescu pare a fi un om care termină singur cursa. Instituțiile pe care el le-a lăudat aproape 10 ani par să nu fie așa cum ne-a spus. Chiar el a remarcat la final de mandat că serviciile au prea multe puteri, că speră ca Elena Udrea să aibă un proces corect (de ce nu ar fi corect dacă justiția e independentă?), PMP pare un partid fragilizat chiar de strategia celui care l-a creat. Probabil că după ce se vor domoli toate acestea, după ce vom vedea cine și cât a furat și cu ajutorul cui, să recuperăm și lucrurile pozitive. În politica externă cred că a fost mai inspirat și mai consecvent în sens bun. Dar, pe moment, românul trăiește cu portofelul pe care îl are, cu spitalele și școlile care sunt, și nu pare prea vesel.
V-ați dat demisia de două ori din Parlament, în 2007 pentru a deveni consilier prezidențial, apoi, în 2012, în semn de solidaritate cu demonstranții din Piața Universității. Cu ce ochi vă priviți astăzi experiența din Parlament?
Pozitiv. Nu gîndesc în turmă, nu acționez în turmă, nu sunt dependentă de funcții sau ovații.
„Este evident că este cel mai slab Parlament (…), se încalcă zilnic regulamentul, nu mai avem oratori, nu există retorică parlamentară serioasă și argumentată, nu există dezbatere (…). Suntem pur și simplu o mașinărie de vot sau de schimbat replici de cartier între noi – meșteșugari de metafore, unele total jenante”, spuneați într-un interviu din Evenimentul Zilei.N-aș zice că Parlamentul a fost un loc în care v-ați simțit confortabil. Ați avut totuși sentimentul apartenenței, v-ați simțit ca un membru cu drepturi depline al familiei deputaților liberali/pedeliști?
Cum să te simți confortabil când ești tratat ca o masă de manevră? Înțeleg disciplina de partid, doar că această disciplină de partid ar trebui să fie acordată cu ideologia asumată prin apartenență la acel partid. Când ți se cere să votezi legi care intră în contradicție chiar cu doctrina, ideologia de partid, atunci înțelegi că e vorba doar de calcule politice, jocuri politice și că riști să te compromiți definitiv doar ca să spui că ești și tu un parlamentar. Și când mai faci și alianțe care se dovedesc în final așa cum erau de la bun început- toxice și incompatibile cu programul cu care ai câștigat voturi- îți vezi de drum. Am spus atunci când se făcea alianța PNL cu PSD că nu avea nici un sens bun și normal pentru parcursul liberal, de dreapta, păstrând toate nuanțele pe care le impune evoluția societății, cum nici PDL nu a fost mai inspirat când a făcut alianța cu PSD. Dacă îmi oferi argumentul că sunt cam naivă pentru că invoc doctrina, atunci consideră că sunt naivă și am făcut bine că mi-am dat demisia din Parlament.
Nivelul de încredere în clasa politică se află la un nivel atît de scăzut, încît nu mai poți deosebi grîul de neghină – în ambele Camere, venalitatea majorității face ca remarcarea unui eventual politician onest să fie aproape imposibilă. De ce ați intrat în politică?
De fapt, eu am intrat în politică în 2008, când am candidat uninominal pentru Camera Deputaților. Până atunci, am fost mai degrabă pe lângă politică, oameni politici, începând cu Radu Vasile, având mai degrabă rolul de consultant. În sinea mea, speram să găsesc suficienți oameni care să aibă determinarea de a schimba ceea ce se vedea de ani buni că nu e în folosul interesului public. Poate nu am fost suficient de perseverentă, poate nu acela era momentul meu…
Privindu-vă evoluția din ultimii ani și cunoscîndu-vă spiritul liber, dar critic, nu credeți că vi s-ar potrivi mai bine o poziție în societatea civilă, de unde să vă puteți exprima punctul de vedere fără grija că lezați orgoliul vreunui șef de partid?
Era și asta o alternativă, dar știm că cei care decid pentru cetățeni – prin legi, decizii etc. – sunt politicienii. Pe această idee, că oameni care ne par buni nu ar trebui să intre în politică pentru că acolo totul pute, atunci să nu ne mire că sunt cam aceiași de 25 de ani. Poate că nu ar strica totuși să găsim resorturi să îi sprijinim pe cei buni. Că ar fi exagerat să spunem că nimeni, dar nimeni în politică nu merită susținut.
Din perspectiva de simplu membru PNL, ce șanse aveți să deveniți ministru al educației, funcție pentru care v-ați exprimat interesul într-un interviu?
Contează mai puțin asta, contează ca PNL să propună pentru acest ministerun om care înțelege și poate să producă schimbarea într-un consens național, ca să se termine cu aceste orgolii de asumare a reformei de către un partid. Educația este un domeniu care a fost supus celor mai multe schimbări, în intervale scurte de timp, bulversând tot sistemul, fără să îl facă mai bun, mai stabil, mai eficient. Politicienii noștri au reușit să fie în consensdoar în privința aderării la NATO și UE. Nimeni nu poate spune că guvernul cutare sau persoana cutare a făcut posibilă apartenență la NATO sau UE: au participat toți și a ieșit bine. Educația trebuie să fie tratată la fel.
Ca mamă a unui copil adolescent (sau aproape) care este lucrul care vă deranjează cel mai mult în sistemul nostru educațional?
Că nu se învață, ci se predă, se memorează și se redă. Sistemul de educație încă se bazează pe asta. Copilul trebuie să redea informația fără ca școala să îl învețe să o și folosească.Puțin îi pasă școlii de personalitatea elevului, de stările lui – căci și copilul are stări și tulburări de personalitate. Nu întâmplător România e pe primele locuri într-un test PISA care măsoară gradul de demotivare a elevului la școală; ai noștri copii sunt cei mai demotivați.Dacă am fi sadici, am spune că, în sfârșit, suntem și noi printre primele locuri într-o evaluare PISA. Și aici au o vină egală și școala, și familia. Se pune în continuare accent pe educația academică, adică elevul e bun doar dacă știe matematică, română, fizică, chimie, și se tratează ca “dexterități” educația civică,educația fizică, muzicală, pictura, educația antreprenorială. E cazul să punem semnul egal între cel care are dexterități practice și cel care are abilități academice, și să terminăm cu elevul prost și elevul bun după notele de la matematică și română.
Și ultima întrebare, legat de ce se întîmplă în aceste zile. Credeți că divorțul d-nei Udrea a fost motivat de perspectiva deschiderii dosarului Microsoft? A divorțat d-na Udrea ca să se pună la adăpost de consecințele acestui dosar, care i-ar fi putut afecta candidatura la prezidențiale?
Doru, doar timpul ne va arăta adevărul. Eu nu vreau să speculez și nici nu mă bucur de situația Elenei Udrea.
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
