Acest interviu a fost inregistrat la mijlocul lunii august, in ultimele zile ale celei de-a 14-a editie a festivalului de film Anonimul. O cunosc pe Miruna Berescu de multi ani, as spune – cu putina aroganta – ca ma bucur de prietenia ei. N-am avut pana anul acesta curajul sa o intreb daca imi acorda un interviu pentru ca, prietene fiind, nu voiam sa accepte doar de dragul de a nu ma supara.
Cand am intrebat si a acceptat, m-am gandit sa folosesc la maximum timpul si oportunitatea si sa intreb lucruri din bucataria unui festival de film pe care jurnalistii nu le intreaba de obicei.
Miruna e o perfectionista, un om cu o mare atentie la detalii si o generozitate rar intalnita azi, o sa va prindeti singuri din randurile urmatoare. Festivalul Anonimul, cu energia lui speciala, are multe si din bunul simt si educatia Mirunei. Sper ca acest text lung sa va inspire in munca din spatele unui festival de film/ de teatru/ de muzica.
Interviul e impartit in 3 acte, fiecare act prezinta o alta latura a personalitatii Mirunei Berescu – director de festival, familie, producator de film.
Actul 1 – Festivalul Anonimul
Iti mai aduci aminte care a fost momentul zero cand ti s-a propus sa fii director al Festivalului “Anonimul”?
Era in 2003 undeva inainte de Dakino. Atunci era Dakino in noiembrie-decembrie. Initial ne-am gandit sa facem ceva impreuna cu Dakino sau partea de scurt metraj de la Dakino sa o putem da la Anonimul. Nu era toata inflatia asta de festivaluri de orice tip. Era 2003, eram linistiti. In urmatorul an la inceput, intr-un fel a trebuit sa aleg: sa vin intr-un proiect care initial nu avea nicio sansa, credeam eu, sau sa raman la Dakino. Imi aduc aminte ca m-am gandit ca Dakino e foarte usor de continuat de oricine dintre cei cu care lucrasem si era Dan (Chisu) acolo care are o experienta extraordinara si, sincer, el a fost scoala mea de fiecare data…
Imi aduc aminte ne lasa sa ne dam cu capul de pereti in lucrurile administrative si venea la cate o sedinta si demonta tot ce propusesem, ne arata ca nu aveam niciun fel de logica, structura, niciun fel de organizare… Imi aduc aminte de o discutie legata de mese si daca ne-am gandit cat face masina de la restaurant la locul unde era filmul, Palatul Copiilor. Nu ne gandiseram.
Aveam incredere ca va fi bine cu Dakino si am ales ceva ce a fost mult mai greu, cred si care mi s-a parut fara nicio sansa.
Ai renuntat la Dakino – care este mare si acum, dar in anii aia era ceva nemaintalnit. Era locul unde veneau mintile cele mai creative, vedeai filme pe care nu aveai unde sa le mai vezi… Nu era internetul, nu veneau multe filme independente…
Da, Dakino da! Eu am ajuns la Dan printr-o intamplare! Deja incercasem asta sa vad cam cum e partea cu festivaluri cu Cosmin Manolescu un an si mi-a placut foarte, foarte mult.
Ce faceati cu Cosmin? Festivalul de dans?
Da! Bucharest Fest sau asa … Era primul festival de dans contemporan, nu prea vazusem la noi in tara.
Si de ce nu ai mai continuat?
A trebuit sa aleg intre festivalul de dans si Dakino. Eu fiind spectator – nu ca eram spectator! ma uitam la Dan ca la Dumnezeu -, fan inflacarat Dakino. Din primul an de facultate, de la 18 ani! Era singurul cu care se intampla. Oana Radu (nota mea. Astazi, manager cultural care a fost implicate in organizarea festivalului de film romanesc de la New York) si cu mine mergeam de mana dimineata, inainte sa se deschida, si plecam noaptea.
Cu un an inainte de a avea puterea sa aleg, m-a calcat Marissa Berenson pe picior (la propriu) … Eu stateam langa o usa si ea a iesit cu Dan, era o femeie ca o poveste, ma uitam fascinata.
Cand a trebuit sa aleg intre festivalul de dans al lui Cosmin si Dakino, am ales filmul pentru ca realmente era ceva ce stiam foarte bine.
Revenim la 2003, Dan Chisu ti-a facut cunostina cu Sorin Marin – dl Anonimul… Cand te-ai vazut la capatul pamantului, la Sfantu Gheorghe, ce ai zis ca faci?
Intr-un fel i-am spus ca da, inainte sa ajung aici!
Aa! Si cand ai venit si ai vazut ca era vacuta pe drum?
Era prea tarziu! (rade) Cred ca daca as fi vazut inainte, pentru ca nu arata deloc ca acum, dar deloc, m-as mai fi gandit. Noi am stat in gazda la un om. Sorin Marin a facut in Sfantu Gheorghe tot felul de tabere de creatie, pana cand si-a asezat lucrurile ca sa vada cum functioneaza. Imi aduc aminte exact care era intrarea si cum stateam in casa omului. Era o pensiune se numea “La barbosul” cred ca mai este si acum, dar este transformata.
Complexul Green Village era pe jumatate construit, era totul intr-un mare santier, iar atunci nu stiam ca se va dezvolta totul spre camping si nu spre sala de cinema.
Am fost foarte descurajata initial! Dar cu cat eram eu mai descurajata, cu atat nu puteam sa zic nimanui pentru ca oricum toata lumea era neincrezatoare… Si paream entuziasmata de ce se intampla, dar nu eram. Si nici nu am crezut ca o sa vina cineva pana aici, la capatul tarii! Apoi nu am crezut ca se poate termina totul la timp.
Un an mai tarziu, cand am venit in august in complex, am vazut totul facut la cheie. Toate constructiile si toate anexele, exact ce se vede acum, exact asa am inceput in 2004.
(Anonimul, 2017, foto Dragos Asaftei)
Dar cum explici invitatilor astora mari, mici Dumnezei ai filmului in tarile lor si chiar in lume, haideti sa veniti la capatul pamantului. Cum le explici? Sunt Miruna Berescu, am un festival la capatul pamantului… Acum e mai usor cred, pentru ca dupa 10 ani au venit multi super grei si ii mentionezi, dai credibilitate, dar la inceput ce le ziceai?
Acum e mai simplu intr-adevar pentru ca pot sa mentionez alti invitati, dar nu pun in invitatie un paragraf special ca sa ne laudam cu asta. Mai intai explic de ce cred ca e potrivit pentru invitat sa fie aici si ce experienta in raport cu spectatorii ii putem oferi.
La Peter Greenaway (primul invitat international al Anonimul – 2005) – Marcel Iures a fost calauza. Lucrase cu el si i-a scris; a fost meritul domnului Iures ca l-a convins pe Greeenaway. Noi am tot vorbit dupa acea explicandu-i ce, cum, dar cred ca era el suficient de wild sa i se para interesant.
De fapt, invitatiile le pregatesc dupa sufletul omului. Dupa ce vad in filmele lor si dupa ce ii urmaresc si vad ce interviuri dau, cum sunt si ce le-ar placea. Accentul este pe starea care o au aici, le si scriem ca suntem anti covor rosu. Daca e ceva ce ne diferentiaza de ceilalti este ca – pe langa faptul ca aici este foarte frumos si relaxant, dar asta poate au mai auzit ca mai sunt festivaluri de film in locuri frumoase -, avem ambitia asta in care omul, spectatorul si regizorul sunt in acelasi loc si fizic, dar si ca abordare. La noi totul este pe casual, pe relaxare.
Dar unde vezi tu filmele astea pe care noi nu le vedem?
Le vad pentru ca le cer sa le vad! Sunt foarte multi oameni care deja ne propun pentru partea de competitive diferite filme si, cand vad in line-up –ul lor un film care mi-ar placea pentru off competitie, il cer.
Iti trimit producatorii filmelor care au fost in festival?
Distribuitorii. Cel care are sales-ul de fapt. Si pentru cele la care cerem noi, si ne straduim foarte tare si asa, cerem de la distribuitorul roman si insistam foarte tare pentru el.
Uite spre exemplu, unde ai vazut Chronic (regia Michel Franco)?
Chronic l-am vazut la festivalul lui Cristian Mungiu (nota mea Les Films de Cannes à Bucarest). Pentru ca ma duc sa vad foarte multe filme. Nu mi l-a trimis nimeni.
Dar ce citesti? Citesti Variety, Hollywood Reporter?
Nu! Citesc cautand dupa un film sau un regizor. Dar stiu, spre exemplu, cam cine se afla in lucru acum si cu cine in echipa ca producatori/ actori din cei care ne intereseaza pe noi. Plus ca in momentul in care sunt previziunile pentru Cannes, aflam ce fac toti cei importanti pentru noi. Ii urmarim care sunt in selectie, apoi stim ca sunt in carti pentru Venetia… Cautand tot timpul, sunt lucruri care se leaga intre ele.
Intotdeauna m-am gandit ca daca omul este din ce in ce mai mare, el are incredere in niste oameni apropiati, un cerc restrans, din ce in ce mai mic. De exemplu la Loach a functionat foarte bine pentru ca l-am invitat impreuna cu scenaristul. Stiam tot ce a facut, stiam ca ei calatoresc impreuna, stiam ca, de fapt, succesul lui se datoreaza in parte si acestei colaborari. In momentul in care i-am chemat, i-am chemat pe amandoi impreuna, dar scenaristul nu a putut veni si a fost unul dintre cele mai frumoase mailuri pe care mi le-a scris!
De multe ori te-am vazut aici, cand vine invitatul, in mega emotii… Dupa 14 ani tot te mai emotionezi. De ce mai ai emotii? Care este presiunea ta? Adica omul ala a venit, nu are cum sa nu ii placa aici!
Ideea e nu sa ii placa hotelul si locul in care sta, ca asta este foarte simplu. Presiunea vine din faptul ca eu l-am chemat aici, omul acela si-a luat din timpul lui si, de regula, sunt oameni importanti, si as vrea sa ii dau inapoi ceva legat de meseria lui pentru ca de asta a venit. Adica faptul ca el e foarte multumit ca este frumos in Delta pe mine nu ma multumeste sub nicio forma si vreau sa plece cu mai mult de atat. Sigur, pe parte turistica este minunat de asta nu am nici un fel de grija in directia asta.
Dar vreau sa il fac sa se simta bine aici, cu energie luata de la oameni… Invitatii acestia vin ca sa obtina un feedback, ca sa vada in continuare cum sunt vazute filmele lor. Pentru ei e foarte important. Nu am intalnit pana acum un regizor care, indiferent de relaxarea pe care o afiseaza sau cat e de important, cat este de experimentat, sau varsta pe care o are, nu am intalnit regizor care sa nu fie super interesti de reactii, de oamenii care ies din sala.
Pentru mine e important sa stie ca l-am chemat nu pentru ca vreau eu sa ma laud cu nume prezente aici. De exemplu, la Park Chan- Wook pariul meu a fost sa vada ca undeva, intr-o cultura total diferita, sunt oameni care i-au vazut filmele de foarte multe ori, care se pot uita din nou la ele, care ii pun intrebari.
Toata lumea mi-a zis ca pleaca de aici cu energia spectatorilor si a intrebarilor si a interesului unor oameni foarte pasionati de cinema.
(alaturi de Park Chan- Wook, Anonimul 2016)
Iti spun niste nume de invitati si-mi spui, te rog, ce ai invatat din intalnirea cu ei?
Peter Greenaway?
De la Greenaway am invatat ca e in regula cateodata sa vrei sa sochezi doar de dragul de a soca si ca nu trebuie sa iei foarte in serios toate lucrurile pe care le spune oricine, oricat de important este. Si-am mai invatat ca e important sa te relaxezi un pic, sa iei lucrurile cum sunt.
Ken Loach?
La Loach este o lectie si pentru mie si sper sa fi fost si pentru altii. Pentru mine este lectia modestiei pe care nu o poate schimba nimeni. Ori e in interiorul tau, ori nu este. Modestia si rabdarea si atentia unui om care a fost, din punctul meu de vedere, agresat cu intrebarile pe care le puneam avand in vedere ca este super de stanga si a cazut intr-o tara fosta comunista aici. Rabdarea si modestia cu care a raspuns. Eram foarte la inceput atunci, au fost foarte multe lucruri pentru care am o mare admiratie pentru el, o mare admiratie! Si pentru primul lucru pe care mi l-a spus cand m-a vazut, mi-a spus ca el nu a stiut ca este clasa business ce i-am luat noi pentu avon si ca el nu merge cu business… Mi-am cerut scuze.
Nuri Bilge Ceylan?
Este preferatul meu, stii! De la el imi ramane o discutie legata de cum a devenit copilul lui – care e baiat, atunci avea vreo 6-7 ani – mana lui stanga. I se parea mult mai important sa fie mana lui stanga pentru ca e tot timpul libera, iar el s-a organizat ca seara sa aiba tot timpul sa il ajute si sa-i fie alaturi. Mi-a povestit ca, in primii trei ani, nu putea sa inteleaga deloc ce spunea copilul, spre deosebire de toti ceilalti din jurul lui si asta il enerva. Daca nu ar fi avut o nevasta foarte inteleapta, lucrurile ar fi fost si mai grele.
Mi-a povestit ca a realizat cat de importanta e cateodata rabdarea cu celalalt care nu este in acelasi ritm cu tine. Mi-a dat un raspuns la ceea ce ii povesteam din viata mea, a fost ceva destul de personal, si mi-a zis ca nu toata lumea traieste aceleasi lucruri in acelasi ritm, chiar si o familie, si ca un pic de rabdare nu strica niciodata.
Park Chan-Wook?
Felul in care se exprima era atat de exact la nuanta si am ramas, de fapt, cu tot pachetul asta de concizie. In momentul in care deschidea gura il ascultam atat de fascinata in coreeana si de abia asteptam traducerea pentru ca stiam sigur ca va spune ceva nu de dragul de a vorbi, spunea ceva ce trebuia sa auzi – ca erai sau nu de acord. Avea clar lucruri de spus pentru ca altfel nu se exprima. Tacea, pur si simplu. Mi-a mai placut ce a zis pe scena in camping inaintea proiectiei filmului lui, ca din momentul in care lasi un film pe ecran si il vad o mie de oameni, el se transforma in o mie de filme.
Exista regizori romani, stiu eu cativa care, prin participarea de la Anonimul, au prins curaj si au facut chestii mai mari dupa aceea.
Nu stiu daca neaparat din participarea de aici. Mie imi place intotdeauna sa urmaresc oamenii care au fost si pe aici cu filmele lor de debut, cu scurt metrajele lor. Tot ce stiu e ca daca e aici, sincer, are tot interesul si tot respectul nostru. Adica de la Franco la ultimul scurt-metraj, imi doresc pentru toate la fel. Daca tot a facut omul film si l-am luat in festival, pai, sa facem frumos!
Dar sunt cativa. Andrei Dascalescu care a facut Planeta Petrila acum, Daniel Sandu care are in toamna premiera cu primul lung metraj…
Daniel, da! La el ma gandeam si eu ca a fost aici la inceput. Oricum, cei tineri care sunt la inceput cred ca ar trebui sa isi doreasca si sa lupte foarte mult ca sa ajunga sa faca film. Inteleg ca marea majoritate a celor care face scurt-metraj sigur ca viseaza lung metraj. Daca as fi in locul lor, m-as simti foarte in priza, sa ma uit sa vad ce fac altii. Asta iarasi e foarte important. Eu, de exemplu, vad foarte multe filme, oriunde as fi. Ma uit la festivalurile din Bucuresti ce filme aduc, nu cred ca exista vreunul care sa nu aiba un film care ma intereseaza si sa nu ajung. Si daca tinerii ar face asta cred ca ar pleca asa mult mai multa putere, cu indarjirea de a face. Sa mergi mai departe pe drumul tau. Pe unii din ei i-am vazut foarte determinati, pe unii nu.
Tocmai de aceea si vreau cat mai mult film romanesc in Anonimul, iar cele care nu intra in competitie, incercam sa gasim o modalitate sa le aratam. Ca daca le tii in sertar…
(alaturi de mama si fiica ei; foto Alex Mazilu)
Actul 2 – Familia
Mama ta a venit vreodata la Sfantul Gheorghe sa vada festivalul?
Nu.
De ce?
Pentru ca in momentul in care sunt cu mama, ea are atentia mea. Mama are acum 76 de ani si ar fi fost destul de greu, cu un drum asa de lung, chiar si cand eram la debutul festivalului. Inceputul pentru mine, in primii ani, a fost ingrozitor. Nici nu stiam despre ce e vorba si voiam sa fac totul cat mai bine.
Dar sincer, nici nu cred ca mama isi doreste sa ma vada cum sunt primele zile sau cum sunt aici. Imi si spune ca nu isi doreste decat sa se termine ca sa ma poata intreba daca am mancat, daca sunt bine sau de cate ori am plans pe aici…
Nu cred… Plangi aici?
Da, sunt foarte emotiva.
Plangi de emotia de la film sau ca sa te descarci pentru ca ti s-a intamplat ceva?
De toate! De multe ori!
Si anul asta ai plans?
Da! De mai multe ori! Este descarcare pentru ca este foarte mult stres si e foarte multa oboseala, dar sunt si lucruri pentu care daca muncesti un an de zile si vezi ca nu iti ies cum ai planificat…
Asta este doar pentru ca pui foarte multa presiune pe tine ca sa fie totul perfect si ca iti imaginezi ca nu se poate decat in versiunea pe care ai planificat-o.
Eu vreau ca lucrurile sa fie cum trebuie, o normalitate, asta astept. Sigur ca suntem la capatul pamantului si atitudinea e foarte relaxata, dar eu nu sunt asa. Si dupa aceea mai sunt lucruri care ma deranjeaza din lucrurile pe care le zic altii. Toate nemultumirile curg la mine. Toate! Si atunci normal ca una, doua, zece lucruri adunate, mai mari sau mai mici, nici nu iti mai dai seama de la ce izbucnesti. Ma duc in camera mea si plang ca sa ma descarc. (zambeste, timid)
Am povesti auzite asa de pe la cate cineva ca atunci cand erai gravida, ai facut festivalul prin telefon cu fetele, colegele tale.
Da! A fost in anul cu Ken Loach. Eu nu am avut voie sa ma ridic din pat ultimele luni de sarcina si am stat tot timpul la orizontala, adica de pe 16 martie pana cand am nascut in iunie. Faceam si pregatirile pentru Ken Loach doar ca el fiind atat de usor sa il ai ca invitat, nu s-a intamplat nimic si a fost foarte simplu. E mai greu acum. Imi aduc aminte tot timpul ca am lasat-o acasa pe Ingrid cand avea doua luni.
Acum vor ei mai multe chestii?
Nu. La mine e mai greu acum pentru ca atunci, dupa ce am nascut, nu a fost foarte complicat cu Ingrid, ca era foarte mica.
Dar Ingrid practic a crescut cu acest festival. Ea cunoaste locul asta de cand se stie.
Asta i se pare normal. Ceea ce nu i se pare normal, si o inteleg, este cand imi zice in fiecare an ca nu sunt ca oamenii normali pentru ca eu nu am concediu vara. Concediul este dorinta ei. Eu nu mai am concediu vara de 15 ani, nici nu mai stiu cum e. Si asta o supara foarte tare.
Norocul meu fata de ea e ca nu calatoresc foarte mult la alte festivaluri – sunt oameni care fac calatorii de 2 ori pe luna sau sunt tot timpul pe drum – si faptul ca nu calatoresc foarte mult a ajutat-o sa nu aiba o parere foarte rea despre ideea de festival. Cand aude cuvantul festival, face legatura ca eu sunt ocupata si incerc cumva sa o deturnez, sa nu urasca aceasta intamplare. E o situatie pe care am mai vazut-o si la alti oameni, colegii din breasla, ca in momentul in care le spui copiilor de festival se urca pe pereti.
Sper ca Ingrid sa aiba o impresie buna despre ce fac eu.
Da, dar joaca in filme… Ele sunt in festivaluri.
Da, dar ei i s-a parut normal atunci cand a mers la filmare. Ii cunoaste atat de bine pe Dan (Chisu) sau Sorin (Marin) nu i s-a parut ceva nemaipomenit. Nu a fost niciodata in film la cineva strain pe care sa nu-l cunoasca foarte bine si, sincer, nu sunt foarte incurajatoare in aceasta directie. I s-a parut greu atunci, pe platou, ca a durat multe ore, a zis ca nu o sa mai faca, dar acum am vazut ce multumita era la premiera filmului. S-a urcat pe scena alaturi de echipa de filmare, dupa aceea a stat in al 3-lea rand, pana la sfarsitul filmului.
Ce vrea sa se faca cand o sa fie mare?
E in diferite etape. Cred ca ea nu stie inca sau nu simte asa, dar talentul ei real sunt lucrurile facute cu mana. Acum face posete, le lipeste mi le face, face agende si cred ca asta este unde se va duce pentru ca e pasiunea cea mai intinsa in timp. Ca a mai fost desenatul, actoria, medicul veterinar si alte lucruri… Ea il iubeste foarte mult pe tatal ei si el a facut liceul de arta si dupa aceea la unviersitate, sectia de design. Asta este ceea ce vrea sa faca si ea. Acum e in momentul in care ia o foaie si o impatureste si face cu ea un fel de portofel care are si inchizatoare si tot felul de lucruri pe ea si ma intreaba daca e prea mult (eu am chestia asta cu simplul, sa nu fie mult, si ma intreba daca e prea stralucitoare sau asa). Dar nu stie ca asta este, probabil, inceputul ei in meseria de design.
Dar tu ce voiai sa te faci cand erai mica?
Habar nu am, erau cu totul alte vremuri dupa cum stii, nu imi aduc aminte ce voiam inainte de 14 ani. Cred ca pur si simplu atunci aveam un singur scop al supravietuirii familiei noastre, iar dupa revolutie, cand eram la liceu, am vrut foarte mult sa fac matematica dupa cum stii, si dupa asta am vrut sa fac suedeza sau poloneza si cum tata nu m-a lasat…
Tatal tau mai traia cand ai ajuns sa faci sa lucrezi la festivalurile de filme?
La Dakino cand lucram, da.
Au venit parintii la festival in Bucuresti?
Mama venea, tata nu. Cred ca nu a venit niciodata. Avea programul lui foarte clar: la 6 in fiecare dimineata, la 4 si ceva venea de la Ministerul Transporturilor, deci nu. Singura lui preocupare, pe care stiu ca i-am spus-o pana la final, era daca am sau nu carte de munca. Era inginer, a lucrat de dinainte de a termina facultatea, deci toata viata lui, in acelasi loc si stiu ca m-a intrebat la un moment dat cand pregateam lucrarea de diploma de la ASE, daca nu as vrea sa vorbeasca, sa intrebe daca exista vreun post in Ministerul Transporturilor. Tin minte ca am ras asa de tare, iti dai seama ca aveam 22 de ani, plecasem in Franta cu o bursa, aveam cu totul altceva in minte. Am dat la un moment dat un examen la BBC si am refuzat job-ul pentru ca am fost pe locul doi. Mi s-a parut foarte enervant ca cineva sa imi spuna mie ca am fost locul doi. Nu era deloc bine ce faceam, dar asa era atunci la 22 ani, mi se parea ca poti face orice iti doresti…
Si mama cu ce se ocupa?
Mama este profesoara de latina. Vorba ei de fiecare data cand o vad, hic haec hoc, altceva nu stiu sa spun si fac un misto de ea! Eu am facut latina numai in clasa a 8-a si aveam numai note mici, mama se straduia, dar oricum am vazut-o mai putin ca profesoara de latina, decat ca profesoara de romana. Ma corecta tot timpul la felul in care vorbesc, mai face asta si acum, de aici am si eu obsesia ca lumea sa vorbeasca corect pe langa mine.
Cand faceam emisiuni la tv, o sunam. Asta se mai intampla si acum cand ma mai duc la radio Guerilla sa promovez festivalul, o sun si o intreb daca a fost bine.
Cu domnul Parvu (nota mea. partenerul ei, regizorul Emanuel Parvu) te-ai cunoscut aici, nu ?
Nu. Adica el zice ca ne-am cunoscut aici, dar nu-mi aduc aminte. Cand l-am cunoscut eram la Dakino la o gala de deschidere.
Acum te afli in situatia in care vezi si munca unui artist foarte de aproape pentru ca il ai acasa, dar trebuie sa si lucrezi cu el. Sa traiesti cu el si sa lucrezi cu el.
Partea asta cu trebuie… (rade) Asa e situatia, dar nu trebuie… De altfel sunt separate nu numai aici. Oamenii de aici, fetele cu care lucrez sunt prietenele mele, dar munca nu are nicio legatura cu prietenia noastra. Si ele spre mine la fel, lucrurile sunt separate natural, de la inceput, nu e ca si cum ma gandesc la asta. Lucrurile casnice sunt casnice, celelalte sunt de munca.
Oamenii de obicei mai amesteca lucrurile astea
Pai si eu le amestec ca nu am cum, doar ca incerc pe cat se poate sa le tin separate pentru ca sunt foarte diferite. Dar uite, spre exemplu, din partea celalta, lucrurile nu se vad asa. Lui i se pare complet altfel, iar eu asa lucrez. Am avut dispute mari legate de cum se lucreaza, daca esti producator, cu un regizor. Eu nu am mai facut, dar cum cred ca pot eu sa lucrez se rezuma simplu: daca tie nu iti serveste, ne ducem acasa.
(alaturi de regizorul Emanuel Parvu pe covorul rosu al festvalului de film de la Sarajevo, august 2017)
Actul 3 – Producatorul de film
Cum ai luat decizia sa treci la productia de film si sa-l ajuti pe domnul Parvu la primul lui lung metraj, ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor”?
Lucra la film si am realizat ca trebuie sa filmeze intr-o perioada anume a anului, ca trebuia in martie sau deloc. Asa am intrat intr-un bulgare pe care nu l-am mai putut opri. Nu a fost o intelegere, nu am stat la o masa – auzi, nu te supara, vrei sa producem asta, sa fii producator? A fost o chestie in care nu am mai putut, nu ca as fi vrut dar nu mai aveam cum sa ma opun. A fost greu pentru noi, pentru toata lumea din zona mea sa zicem, pentru ca ne-am trezit in cel mai greu tip de productie pana la urma. E cineva care ne-a spus ca am facut 3in1 de la inceput. Pe langa faptul ca noi nu mai facuseram niciodata, am facut film cu deplasare, fara niciun ban si in cele mai grele conditii posibile, adica frig si mizerie! Astea sunt cele trei… iarna, deplasare si fara bani.
Tu, ca producator, la acest film care acum e in competitie la festivalul de film de la Sarajevo, ai avut vreun cuvant de spus pe scenario, de exemplu? Adica te-ai purtat ca un producator?
Nici nu a trebuit sa ma port ca un producator, pentru ca nu imi dau seama cum trebuie sa se poarte un producator, dar inteleg ca se impart categoriile de producator si regizor – cel care permite sau nu sa te implici direct. E ca in orice relatie. Eu cred foarte mult in producatorul implicat din toate punctele de vedere. Sigur ca trebuie sa sustii orice tip de demers pe care il vrea regizorul, dar pe de alta parte sunt lucruri de spus astfel incat filmul sa nu se duca in alta directie.
Cred ca parerile trebuie spuse profesionist si trebuie sa te si tii de ele pana in momentul in care regizorul hotaraste. Dar au fost chestiuni mai importante in care am discutat si in ciuda a tot ceea ce am spus, si eu si poate si altii, Emanuel a facut asa cum a crezut.
Cred ca asa trebuie sa faca pana la final.
Oricum ati fost ca in familie…
Da! Doar ca de acum putem sa ne mai divizam putin. Adica putem sa ne tinem fiecare de meseria lui.
La voi pe platourile de filmare a fost cel mai evident ca filmele romanesti se fac pe prietenie. Jumatate din oamenii care au venit sa filmeze, au venit pe prietenie. I-ati sunati si le-ati zis, haideti.
Mai mult de jumatate! Exista oamenii de la tehnic care trebuiau platiti, dar in rest nu pot sa dau foarte multe alte exemple. Asta zic, dar a fost o data. La urmatorul vom lucra profesionist la finantari, la echipa, la scenario, tot.
O sa ai emotii pentru Sarajevo?
Pai da! (rade).
Dar stii ca sunt 7 filme alese si, practic faptul ca esti selectionat in competitie, e ca un premiu in sine. Nu are ce sa fie rau!
Pai nu neaparat de rau… Vorbeam si cu Michel Franco ca in momentul in care citeste cronicile se consuma. Adica trebuie sa fii pregatit pentru reactii si ca inceputul este intotdeauna foarte greu. Depinde dupa aceea cum iti construiesti propria ta personalitate. Nimanui nu ii face placere sa citeasca niste gogomanii despre un film pe care l-a scris si vede ca nu are nicio legatura ceea ce se scrie despre el. Trebuie sa ne pregatim toti si pentru partea asta: nu stim cum va primi lumea filmul.
Orice act artistic pus in spatiu public este cum ti-ai dus copilul la scoala. Cand il lasi acolo, se descurca singur.
Pai eu am plans! La copilul meu inteleg pentru ca e al meu, dar aici e copilul multora, mai ales ca e copilul lui Parvu. De asta am emotii.
La mine bucuria e abia dupa. Nu stiu daca e de bine, sau nu. Dupa ce a plecat Franco am inceput sa ma bucur de el, dupa ce s-a terminat festivalul m-am bucurat cum a iesit, dupa ce o sa vin la Sarajevo, o sa ma bucur.
Festivalul de Film de la Sarajevo a avut loc la o saptamana distanta de la realizarea acestui interviu. Filmul ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor” s-a intors acasa cu doua premii: cel mai bun regizor (Emanuel Parvu) si cel mai bun actor (Serban Pavlu). Filmul intra in cinematografele noastre la inceputul anului viitor.
